Referat Montesquieu

Mai jos puteti citi fragmente din Referat Montesquieu si de asemenea puteti face Download Referat Montesquieu

Citeste fragmente din Referat Montesquieu

Montesquieu Despre spiritul legilor Legile, în înţelesul lor mai larg, sunt raporturile necesare care deriva din natura lucrurilor; şi, în acest sens, tot se exista are legile sale: Divinitatea are legile sale, lumea materiala are legile sale, substanţele spirituale superioare omului au legile lor, animalele au legile lor, omul are legile sale. (partea I, cartea I “Despre legi în general”, cap. I, alin. I) Cartea XIX Despre legi, din punctul de vedere al raportului lor cu principiile care alcătuiesc spiritul general, moravurile şi manierele unui popor Cartea XIX încheie partea a treia din Despre spiritul legilor; ea se ocupa de factorii de ordin moral şi social (moravuri şi maniere), după ce, în celelalte cărţi ale acestei părţi, autorul tratase despre factorii fizici: influenţa climei şi a terenului. Considerând materia foarte vasta şi variată autorul precizează modul de abordare al capitolelor acestei cărţi ca punând accent pe ordinea lucrurilor mai degrabă decât detalierea lucrurilor înseşi. Ca o introducere de asemenea se pune accent pe importanţa relaţiei dintre lege ca emanând de la organele superioare şi cei cărora le sunt destinate aceste legi, care pot, după caz, să le respingă, să se adapteze lesne sau anevoios la ele sau poate chiar să izbugnească într-o revoluţie deoarece oricât de bune, respectiv bine intenţionate ar fi acestea trebuie totuşi să fie adaptate climei, terenului şi gândirii poporului respectiv. Ca exemple aduse de Montesquieu ar fi neadaptatea neamurilor germanice la justiţia romană ori parţii care având un rege educat la Roma s-au revoltat neputându-se adapta la faptul că el era binevoitor cu toată lumea şi accesibil tuturor. Astfel libertatea unui popor care nu este învăţat cu ea poate fi chiar dăunătoare. Dar opusul libertăţii este tirania. Aceasta în concepţia lui Montesquieu este de două feluri: una reală, care constă în violenţa guvernământului, şi una de opinie, care se face simţită atunci când cârmuitorii statornicesc rânduieli ce vin în contradicţie cu modul de gândire al unui popor. Spre exemplu împăratul Augustus dorind să ia numele de ‚Romulus’, renunţa la această intenţie deoarece temerea poporului ce el ar putea deveni rege era foarte mare, de asemenea romanii doreau să-şi păstreze manierele, nu să le adopte pe cele ale popoarelor din Africa şi Orient. Oamenii sunt, deci, conduşi de mai multe lucruri: clima, religia, legile, maximele guvernământului, pildele trecutului (adică tradiţiile), moravurile, manierele. Ca rezultat al tuturor acestora se formează un spirit numit spiritul general al unui popor. Cu cât acţionează mai puternic la un popor una din aceste cauze cu atât slăbeşte mai mult influenţa celorlalte. Spre exemplu „natura şi clima influenţează în mod exclusiv pe sălbatici, maximele guvernământului şi vechile moravuri erau precumpănitoare la Roma”. Ideea modificării spiritului general al unui popor este total respinsă de către autor. El ia exemplul poporului francez pe care îl consideră: „un popor cu firea sociabilă, cu inima deschisă, având bucuria de a trăi, gust, uşurinţă în a împărtăşii gândurile; un popor vioi, agreabil, vesel, uneori nesocoti, adesea nereţinut, având curaj, generozitate, sinceritate şi o anumită ascuţime a simţului onoarei” deci nu ar fi un lucru rău ca prin legi tiranice să se limiteze virtuţile unui asemenea popor? Să se îngrădească de exemplu libertatea femeilor, prin legi de limitare a luxului şi îndreptare a moravurilor, pierzând astfel farmecul şi spiritul naţiunii şi acea politeţe care atrage şi pe străini? Accentul este pus după cum am văzut pe ideea că fiecare popor trebuie lăsat precum natura la înzestrat deoarece ea pe de o parte i-a dar virtuţi dar pe de altă parte l-a făcut să greşească în mai tot ce face. Lipsa de reţinere (vorbind tot de poporul francez) a acestui popor adunată cu un pic de maliţie face ca legile ce ar stânjenii firea normală a lui limiteze firea normală sociabilă. Ca urmări ale sociabilităţii Montesquieu obsevă că diferitele popoare ale căror culturi interacţionează au ca rezultat o mai bună perfecţionare a gustului unui popor, deoarece datorită climei care face unui popor să-i placă relaţiile sociale, acesta devine predispus la schimbări iar această predispoziţie duce la formarea gustului său. Totuşi autorul tine să precizeze că din societatea femeilor care în dorinţa lor de a place celorlalţi, şi încurajate de ceilalţi pe care îi încântă să placă femeile, se nasc podoabele şi moda, care datorită spiritului frivol al poporului se dezvoltă neîncetat prin comerţ şi spiritul de a face comerţ. Se impune precizarea că termenul de ‚modă’ la Montesquieu are şi un al doilea sens şi anume: de corupţie care duce la dezvoltarea unui comerţ special mai ales datorită luxului şi desfrânării de la curtea regelui Ludovic al XIV-lea. Începând cu capitolul IX autorul trece la o noua mare idee a acestei cărţi, vorbind astfel despre vanitatea şi orgoliul la popoare. Vanitatea, consideră autorul, este un resort bun pentru guvernământ pe când orgoliul nu poate aduce decât primejdii. Din lucrurile bune pe care le naşte vanitatea se numără luxul, sârguinţa, meşteşugurile, moda, bunul gust; pe când orgoliul naşte doar lene, sărăcie, nepăsare de toate, nimicirea popoarelor care sunt cucerite precum şi nimicirea a însuşi poporului care este stăpânit de orgoliu. În creionarea principiului conform căruia: „orice popor leneş este grav” se vine cu exemple din toată lumea unde diferite popoare în dorinţa de a arăta ca cei ce se socotesc suverani nu muncesc îşi lasă spre exemplu unghiile să crească, sau nu execută pe lângă casă sarcini considerate înjositoare, şi chiar de nu au sclavi să lucreze în locul lor, preferă să închirieze un aşa numit sclav pentru orice lucru mărunt. Aceste locuri sunt adesea considerate necivilizate în comparaţie cu poporul francez la care domneşte virtutea ce l-a îmboldit a învăţa să muncească mai bine decât alţii. Într-un stat despotic ca cele prezentate mai sus este o greşeală fundamentală din partea unui lider a încerca să schimbe moravurile şi manierele prin legi ferme. Rezultatul nu poate fi decât o revoluţie, susţine autorul. Explicaţia este că în aceste state nu există legi propriu-zise ci numai moravuri şi maniere. Legile sunt instituite pe cale administrativă pe când moravurile iau naştere indirect, din spiritul general, având deci o mai mare importanţă. Într-un stat unde fiecare, aflat atât în calitate de superior cât şi de inferior, exercită o putere arbitrară moravurile şi manierele se schimbă mai puţin între oameni, obiceiurile mai statornice apropiindu-se de legi. Reformele ce ar contrazice aceste obiceiuri într-un asemenea stat ar fi din start primite cu mare ostilitate. Dar, pe de altă parte în ţări unde totul este liber, femeile, care au în firea lor dorinţa de a place şi trăiesc la un loc cu bărbaţii care la rândul lor au dorinţa de a le place, duc la o nesocotită transformare a manierelor, cele două sexe corupându-se reciproc. Ca exemplu total contrar celor spuse mai sus autorul ne prezintă filozofia chineză unde manierele sunt de neclintit. Lăsând la o parte faptul că femeile sunt separate de bărbaţi ele învaţă maniere precum şi moravuri speciale. Se cunoaşte imediat, afirmă autorul, un cărturar (aceştia alcătuiau o pătură aparte, ai căror membri făcuseră studii speciale şi exercitau funcţii publice) după modul în care face reverenţa. Totuşi dacă un conducător doreşte să schimbe cu ardoare manierele şi moravurile unui popor el trebuie să ofere altele drept exemplu pentru popor. Ele nu trebuie modificate prin legi deoarece asta ar părea tiranic oricui, ele trebuie schimbate prin introducerea de noi moravuri şi alte maniere. Luând exemplul ţarului Petru I cel Mare al Rusiei care prin legi tiranice a obligat pe ruşi să-şi taie bărbile şi să nu mai poarte haine lungi, Montesquieu arată că ţarul nu a cunoscut inteligenţa poporului şi în loc să schimbe legi prin alte legi si moravuri prin alte moravuri, a dat legi care să schimbe moravuri şi maniere. Rapiditatea cu care poporul rus s-a adaptat noilor schimbări este motivat doar de violenţa masurilor instituite de ţar precum şi contactul deja împământenit al ruşilor cu manierele Europei pe care ţarul ar fi putut să le impună cu blândeţe. Precum această legătură a popoarelor cu obiceiurile lor toate lucrurile sunt legate într-un fel sau altul: despotismul principelui se oglindeşte şi în guvernământul casnic, iar shimbarea moravurilor femeilor va duce negreşit la o nemultumire din partea acestora mai ales pentru că despotismul se îmbină în mod firesc cu robia femeii, precum spiritul monahiei cu libertatea acesteia. După o critică atât de dură adusă la adesa ţarului Rusiei, Montesquieu arată cum au reuşit unii legiuitori să contopeasă principiile care guverează pe oameni; astfel în vremurile vechi, de fapt acesta este şi o caracteristică a relaţiilor primitive, legile unui popor conţineau toate tipurile de norme, atât dispoziţii de drept civil şi penal cât şi prevederi ce ţin de domeniul moralei ori rânduieli de ordin religios. Astfel autorul ia drept exemplu pe legiuitorii Lacedemoniei şi Chinei unde îmbinarea dintre legi, moravuri şi maniere reprezintă o pildă pentru acea vreme. „Principalul scop al leguitorului Chinei era de a face ca poporul lor să ducă o viaţă liniştită”. S-a vrut deci ca oameni să fie respectuoşi unul cu celălat, să aibă mereu conştiinţa că fiecare îşi are locul lui şi că fiecare cetăţean depinde de toţi ceilalţi şi la rândul lor toţi ceilalţi au nevoie şi depind de acel cetăţean. Ca atare ei au pus mult accent pe buna-cuviinţă. Pe lângă acestea chinezii sunt cei care au desăvârşit până la sublim aproape contopirea religiei, legilor, moravurilor şi manierelor. Rezultatul este aşa numitul „rit” pe care orice chinez îl învăţa de mic şi a cărui practică îi ocupa o bună parte din viaţă. Riturile nu aveau nimic din caracterul unei legi dar erau totuşi învăţate şi scrise în cărţi, nu erau obligatorii, totuşi toţi copii le învăţau iar mai târziu le utilizau în viaţa obişnuită, preceptele riturilor nu aveau nimic spiritual ci „fiind simple reguli ale unei practici obişnuite, au fost mai uşor de a convinge şi a impresiona minţile prin ele decât prin ceva de ordin intelectual”. Toate acestea erau însă dependente de faptul că oamenii nu le uitau ba mai mult le cultivau în copii lor spiritul respectării lor şi ghidării după ele. Astfel odată cu venirea unor vremuri mai rele, în China toată acestă creaţie a fost dată uitării şi „când au fost părăsite principiile guvernământului chinez, [...] acolo morala a fost dată uitării, statul a căzut în anarhie şi s-au iscat revoluţii”. În finalul acestei descrieri a lumii chieze Montesquieu trage concluzia că „numai nişte întocmiri tare neobişnuite amestecă astfel lucruri care, prin natura lor sunt separate”. Dar cu toate acestea legile, moravurile şi manierele au legături stânse între ele. Justificarea acestei afirmaţii este întărită de autor cu exemplul lui Platon care spunea că un anumit rege care conducea un popor extrem de religios, judeca foarte uşor orice proces prin simpla obligare la jurământ pentru orice faptă sau afirmaţie a părţilor. Astfel poporul fiind unul cu moravuri bune, legile devin simple, pe când unul fără frică de nimic, adică nereligios nu mai poate fi pus să jure deoarece nici el şi nici judecătorul sau martorii nu cred în ce se jură, fiind neinteresaţi de dreptatea finală sau în pedeapsa divină. Un alt exemplu este de acestă dată statul roman la începutul sau, când, spune Montesquieu „moravurile romanilor erau curate”. Astfel el vorbeşte de delapidare, o crimă apărută mai târziu în dezvoltarea statului roman, care la început era pedepsită extrem de aspru, cel ce a comis-o putând să-şi piardă toată averea. În felul acesta ideea de pedeapsă s-a împământenit în mintea romanilor pentru o lungă perioadă de timp aceştia neîndrăznind să mai comită această „mârşavă crimă”, cum o numeşte autorul, cel puţin nu până când uitarea vechilor moravuri au adus cu ea şi diminuarea pedepsei. De asemenea legat de romani este şi exemplul în care se pune în discuţie problema acordării tutele mamei sau celui mai apropiat moştenitor. Astfel, afirmă Montesquieu, când se acordă tutela mamei se are în vedere mai mult consevarea persoanei copilului, iar aunci când se încredinţează tutela celui mai apropiat moştenitor se are în vedere mai mult consevarea bunurilor. E mai bine, deci, ca la popoarele unde legea nu se bizuie pe moravurile oamenilor, iar aceştia sunt corupţi, tutela să fie încredinţată mamei. Argumentul, cum este normal, vine imediat şi constă în exemplul Legii celor Douăsprezece Table care la apariţia sa, când „moravurile de la Roma erau admirabile”, acordă tutela celui mai apropiat moştenitor, considerând datoria lui morală şi de drept să aibă grijă de cel de pe urma căruia are să beneficieze la succesiune. Mai târziu însă legiuitorii romani simt nevoia introducerii unor măsuri de prevedere necunoscute vechilor romani, măsuri ce vor să preîntâmpine posibila suprimare a pupilului de către moştenitorii săi. Gaius şi Iustinian sunt cei care shimbă forma testamentului în aşa fel încât substituţiunea în cadrul acestuia să nu se realizeze prea uşor. Substituţiunea era instituirea prin testament a unui moştenitor subsecvent, în lipsa primului moştenitor. Mai multe legi ale acelei vremi, încă de la romani permiteau donaţiile înainte de căsătorie dar nu şi în timpul acesteia. La romani această lege avea la bază moravurile care îndemnau la modestie, cumpătare şi simplitate după căsătorie. Legea vizigotă era mai fermă permiţând viitorului soţ să primescă de la celălalt doar a zecea parte din averea donatorului, iar în primul an de căsătorie donaţiile erau interzise. Explicaţia vizigoţilor era că ei locuind lângă spanioli erau tentaţi să împrumute moravurile acestora care erau înclinaţi spre daruri excesive faţă de femei pentru a impresiona. Iar dacă romanii, prin legile lor au înlăturat unele „neajunsuri ale celei mai trainice dominaţii, anume a virtuţii; spaniolii, prin legile lor, vroiau să preîntâmpine relele urmări ale celei mai fragile tiranii din lume, aceea a frumuseţii”. Astfel ne-a arătat Montesquieu cum legile se ghidează după moravuri. Pentru a explica însă mai departe de ce legile cu moravurile şi manierele sunt strâns legate, autorul vorbeşte în ultimul capitol al acestei cărţi de „cum pot contribui legile la formarea moravurilor, a manierelor şi a caraterului unui popor”. Cum ne-am obişnuit până acum autorul recurge la un exemplu pentru a-şi ilustra ideea. În acest caz el face referire la „un popor liber”, care reprezintă pentru el un exemplu din acest punct de vedere, încercând să analizeze modul cum s-a ajuns aici şi manierele care rezultă din orânduirea de stat a acestuia pentru că, deşi legile, moravurile şi manierele acestui popor se datorează în special climei, este foarte interesantă legatura dintre moravuri şi maniere cu legile sale. Într-un cuvânt el va analiza vecinul Franţei de peste Canalul Mânecii, Marea Britanie. În concepţia lui Montesquieu în Anglia domnesc două puteri – cea legislativă şi cea executivă – între care toţi oamenii de rând, a căror principală trăsătură este libertatea, aleg în funcţie de nevoile şi interesele lor, adesea fiind însă indecişi deoarece ambele tabere (este vorba de cele două partide de guvernământ rivale: cel suţinător al puterii executive, respectiv al regelui – tory adică partidul consevator, şi cel susţinător al puterii legislative, respectiv al burgheziei prezentă în Camera Comunelor - whig adică partidul liberal) au aceeaşi putere iar mulţi dintre alegători de multe ori trec de la o tabără la alta în funcţie de situaţia istorică. Una peste alta puterea executivă va fi mereu în centrul atenţiei deoarece ea este cea care împarte legile, iar unii ar fi tentaţi să se dea cu ea pentru unele avantaje. Dar întotdeauna vor fi şi opozanţi care nu urmăresc neapărat dorinţa de îmbogăţire, nu urăsc sau invidiază pe cineva,înmcercând să nu facă astfel statul să pară doar un om bolnav, fără putere. Ura dintre cele două tabere, consideră autorul, este una fără de final pentru că nici una din ele nu are puterea de a o nimici pe cealaltă. Şi aici intervine ajutorul din partea oamenilor liberi care indecişi fiind trec la tabăra cea mai slabă atunci când aceasta este ameninţată în mod serios de puterea crescând a celeilalte tabere. Adesea englezii dezertează pur şi simplu tabăra lor trecând la cealată, uitând de prieteni, chiar şi dacă ştiu că dincolo îi aşteaptă mai mulţi duşmani decât noi prieteni. Acest lucru se răsfrânge şi asupra monarhului care la shimbarea opiniei generale este forţat să shimbe pe minştrii apropiaţi cu alţii din fosta opoziţie care teoretic îi sunt duşmani. Diferitele aţâţări ale poporului cu zvonuri legate se siguranţa vieţii lor de zi cu zi sunt frecvent întâlnite iar drept consecinţă poporul are o permanentă stare de teamă, o teamă care face ca orice lucru cât de mărunt să fie exacerbat, chiar şi în momentele cele mai sigure să nu fie complet convinşi că lucrurile stau cum par. Cei ce se opun puterii executive, mai ales, au tot interesul şi depun toată diligenţa în a întreţine acestă stare de teamă generală. Dar dacă este ceva în care oamenii au încredere, acesta este parlamentul. El este cel care ar putea pune capăt acestor temeri dar, nici el defapt, nu are motive aşa de mari încât să desfiinţeze pe toţi adversarii lui. Dar rolul ponderator al parlamentului rămâne, deosebind astfel democraţia modernă de cea veche (cum era cea din Atena antică) unde poporul având putere completă putea fi uşor influenţat de oratori care-l aţâţau într-un sens sau în altul. Aceste temeri capătă o finalitate atunci când legile fundamentale (mai ales cele ale libertăţii) ar fi încălcate, guvernarea aceea devenind nefastă, crudă, copleşitoare, totul neputând duce decât la catastrofe. Toţi s-ar unii împotriva celui care a reuşit să violeze ori chiar înlocuiască legile normale cu unele tiranice. La fel se va întâmpla şi în cazul unei ameninţări din afara ţării, guvernul de la putere, astfel, va avea tot sprijinul maselor şi al opoziţiei. Interesele mărunte cad în faţa unuia major, care neglijat ar putea duce la imposibilitatea înfăptuirii oricărui interes individual. Cu aluzie la intervenţia lui Ludovic al IV-lea în detronarea lui Iacob al II-lea în 1688, Montesquieu arată că poporul care încearcă să facă o revoluţie, fie şi dacă consideră că este spre binele altui popor, nu va reuşi să schimbe „nici forma guvernământului, nici organizarea sa: căci revoluţiile izvorâte din libertate nu sunt decât o întărire a liberţăţii”. Libertatea poporului englez poate naşte doar eliberatori, spune autorul, deoarece o tiranie nu poate naşte decât un alt tiran, pentru că orice om care are puterea de a răsturna un regim autoritar este la rândul lui suficient de puternic să instituie un altul poate mai tiranic. Dar un popor atât de înverşunat în ideile sale, chiar şi în cea nobilă de păstrare cu orice preţ a libertăţii sale, ar putea fi uşor condus pe o cale greşită de cineva suficient de dibace să-şi dea seama că raţiunea nu prea are mare efect la oameni ci mai degrabă cunoscând pasiunile lor poate să dea doar impresia unui drum în direcţia intereselor poporului. Interesant este că din dorinţa de apărate a acestei libertăţi poporul este dispus la sacrificii, unele covărşitoare, cum ar fi plata unor taxe foarte mari, unele atât de mari încât nici un tiran nu ar mai avea curajul să le mărească. Şi chiar aşa de ar fi poporul tot ar accepta sperând însă că odată nu va mai plăti. Acest lucru crează însă impresia oamenilor că până şi o reformă este covârşitoare şi deci odată şi odată revoluţia îşi va face apariţia. Dar taxele acestea enorme au ca finalitate tot poporul care practic o bună parte din ce plăteşte primeşte înapoi. Asta datorită spiritului conducătorilor de a ajuta pe toţi fără a ţine cont de exteriorul ţării, şi datorită punerii de accent pe bogăţiile naturale sau obţinute din comerţ nu neapărat pe aur, argint sau bani. De aceea un asemene popor este înclinat spre comerţ, fie el şi pe mare, deci împotriva firii lui pe care ar trebui să i-o dea clima. Montesquieu greşeşte aici considerând un stat insular precum Anglia incapabilă de a face comerţ la nivelul lumii şi o ţară închisă în ea, fară tendinţe expansioniste deoarece soldaţii de profesie sunt consideraţi, pe bună dreptate, nişte poveri ale societăţii. Totuşi anticipând expansiunea Imperiului Britanic, autorul laudă formarea industriei prelucrătoare din Anglia, industrie susţinută de materii prime din colonii, adică din comerţ. Astfel comerţul făcut nu este un rezultat al dorinţei de extindere a dominaţiei, ci pur şi simplu necesitatea dezvoltării comeţului cu zone ale lumii ce au resurse pe care teritoriul metropolei nu le are. Aceasta explică şi extinderea coloniilor engleze în zone depărtate şi excentrice. Legile ce guvernează comerţul englez sunt unele protecţioniste, statul acordând facilităţi şi drepturi numai cetăţenilor englezi. Coloniile au acelaşi regim juridic cu metropola, ele fiind organizate pe modelul acesteia cu un guvernator care deţinea puterea executivă, un senat alcătuit din membri numiţi şi o cameră a deputaţilor aleşi local. Critica adusă de Montesquieu este aceea că la baza pornirii expansioniste a Angliei stă cucerirea insulei vecine, Irlanda. Aceasta a avut bogăţii, porturi şi resurse pe care Anglia nu le-a avut, stârnindu-i astfel invidia şi lăcomia. Acolo, spune autorul despre Irlanda, cetăţenii sunt teoretic liberi, iar statul este înrobit. Starea de înflorire a acestei ţări este păstrată cu intenţie la un nivel redus pentru ca în caz de catastrofă să fie „o rezervă la dispoziţia stăpânului”. Baza întregului imperiu este forţa maritimă. Anglia dispune de cea mai mare şi mai puternică flotă din lume, astfel putând să apere vastul teritoriu pe care îl posedă. Nu este nevoie de armate terestre decât în mică măsură, apărarea de orice invazie fiind asigurată cu mare succes şi precizie de marina militară. Acest lucru îi face pe englezi să fie mândri deoarece orice popor care simte că poate lovi oriunde crede că puterea lui nu are margini, precum oceanul. Şi totuşi acestă forţă nu a fost îndreptată în direcţia cuceririlor vecinilor metropolei, ci la depărtări considerabile. Asta o face foarte respectată de aceştia şi temută de orice duşman. De multe ori problemele interne şi măcinările de care am vorbit nu se văd în afara graniţelor iar parlamentul are adesea de furcă cu acestea decât cu cele externe. Asta face din Anglia un minunat mediator în tratativele Europei, deoarece miniştrii ei sunt obişnuiţi să răspundă în faţa corpului ponderator pentru faptele lor, aceasta făcându-i mai oneşti decât mulţi alţii. Cât despre religia acestui stat, fiecare cetăţean fiind liber ar avea propria lui raţiune, asta făcându-l să îmbrăţişeze religia de stat fără prea multă analiză, iar cei care dau dovadă de zel faţă de religie formază o serie de secte. Şi din spiritul lui de a-şi păstra libertatea orice încercare de impunere a unei religii externe nu ar avea efect în rândul oamenilor, pentru că dacă o religie şi promovenţii ei reuşesc să-i deposedeze de alegerea lor liberă chiar şi în privinţa religiei, atunci ce i-ai împiedica să meargă şi mai departe şi să-i deposedeze şi de lucruri mai importante iar acest gând îi sperie. Totuşi legile pentru cei care aparţin altor religii nu sunt sângeroase, dar sunt atât de aspre încât echivalează pe drept vărsările de sânge ce s-ar face. Tocmai din cele prezentate mai înainte reiese şi soarta clerului. Acesta nefiind atât de important precum, de exemplu în Franţa, nu caută să-şi facă loc separat la domnie ci să se alăture ei, caută să-şi atragă adeţii sau măcar respectul poporului „printr-o viaţă retrasă, printr-o purtare mai rezervată şi prin moravuri mai curate”. De asemenea apărarea religiei se face prin căutarea spre a convinge oamenii cu lucrări scrise care urmăresc să dovedească „adevărul revelaţiei divine şi atotcuprinzătoarea înţelepciune a fiinţei supreme”, nici pe departe prin forţă (critică aluzivă la adresa clerul francez şi a religiei catolice). Totuşi capul bisericii este monarhul. Şi iată astfel cum avem o structură de stat în acelaşi timp şi democratică şi aristrocratică. Relaţia dintre monarhi şi biserică naşte un fel de ajutor reciproc al celor două instituţii, în sensul că biseica se află sub protectoratul monarhilor iar la rându-i, din spiritul englezilor de a păstra pe lângă ei mai degrabă pe cei care i-ar putea ajuta decât distra, regele se foloseşte de biserică şi impactul ei asupra poporului. Şi tot din spiritul de a păstra pe cei ce le pot fi de folos se şlefuieşte şi rafinamentul englezilor care este unul practic, izvorât dintr-un pământ nu foarte roditor şi o climă nordică, deci nu din vanitate ci din necesităţile reale. Calităţile reale sunt de mare preţ de asemenea. Acestea sunt bogăţiile şi meritul personal. Dar aceste calităţi se obţin prin muncă nu prin pierdere de vreme cu politeţuri, căci, scrie autorul: „întrucât acolo oamenii ar fi mereu prinşi de interesele lor, le-ar lipsi aceea politeţe care izvorăşte din trândăvie”. Politeţea se naşte de obicei în state cu guvernări absolute (aluzie la Franţa), iar diferenţa dintre un popor civilizat şi unul barbar, continuă autorul, trebuie să constea mai degrabă în politeţea moravurilor nu a manierelor. Ca o comparaţie între Franţa şi Anglia, Montesquieu arată că moravurile din ţara sa lasă de dorit, pe când cele din Anglia sunt un pic mai bune deoarece acolo bărbaţii sunt implicaţi toţi în politică iar femeile neavând acces la viaţa politică şi nici la cercurile bărbaţilor sunt din fire mai sfioase, pe când bărbaţii au o mare libertate. Cele două sexe afirmă autorul „parcă ar fi mai degrabă confederaţi decât concetăţeni”. Acesta se explică prin natura climei, prin firea poporului este una neastâmpărată, iar datorită participării generale la guvernare oamenii ar discuta atât de mult despre cursul evenimentelor, care într-o ţară unde domneşte libertatea este foarte greu de anticipat, aproape tot timpul lor liber fiind ocupat de aceasta. Dar tocmai această ‚discuţie’ este o trăsătură a libertăţii de gândire a oamenilor, ei fiind forţaţi să judece, chiar dacă de multe ori rămân fără finalitate raţiunile lor, important este ca ei să judece căci această judecată le păstrează spiritul liber şi din ea se naşte libertatea ce fereşte de relele urmări ale acestor judecăţi. Binenţeles ca această constatare a lui Montesquieu continuă critica adusă sistemului francez şi monarhiei absolute a lui Ludovic al IV-lea şi mai târziu Ludovic al V-lea, în care libertatea de exprimare este îngrădită căci orice judecată duce la întrebări şi nemulţumiri la adresa guvernării iar acesta nu este permis. Ca o concluzie a prezentării legilor, moravurilor şi manierelor Angliei, Montesquieu afirmă că aceştia au tot dreptul să fie mândri din fire pentru că mândria este o trăsătură a popoarelor libere, deşi în relaţiile cu străinii englezii sunt şi timizi, având astfel un caracter combinat ce le dă posibilitatea să obseve atât caracterele ridicole ale oamenilor, specific vieţii de societate, cât şi viciile, specific vieţii retrase. Scriitorii şi poeţii oricărui popor arată firea şi apucăturile acestuia, ei filtrând şi arătând prin arta lor toate barierele unui regim autoritar, toate viciile unuia despotic, toate luptele interne şi dezbinările dintr-unul liber, încât numai ei se pot numii liberi cu adevărat, ceilalţi „fiecare devine tot atât de rob al prejudecăţilor fracţiunii sale pe cât de rob ar fi faţă de un despot”. Sitaru Dan-Alexandru, grupa 3 Universitatea Nicolaie Titulescu, Facultatea de Drept PAGE PAGE 9 쥁