Referat Caderea Constantinopolului

Mai jos puteti citi fragmente din Referat Caderea Constantinopolului si de asemenea puteti face Download Referat Caderea Constantinopolului

Citeste fragmente din Referat Caderea Constantinopolului

Caderea Constantinopolului Capitala lumii, Roma, a fost cucerita de Constantin si apoi mutata la Bizantia pe la anul 300. Odata cu puterea politica, s-a mutat si cea birocratica, materializata prin arhiva imperiala. Putem banui ca cele mai marete documente antice concentrate la Roma au ajuns in final la Constantinopol.       La caderea Constantinopolului sub Mehmet II, netrebnicii pagini au incendiat orasul, unul din focarele principale fiind Arhiva Imperiala. Se spune ca ar fi ars trei zile si trei nopti cu flacari pina la cer. Saracia informatiilor din perioada asa zis "intunecata" a Europei este direct legata de dezastrul istoric al Constantinopolului. Este deja cunoscut ca perioada "intunecata" nu a fost de fel asa, cu o viata infloritoare si moderna emanata de la Constantinopol. Daca este ceva intunecat, provine din cenusa celui mai longeviv si impunator Imperiu al tuturor timpurilor, cel Roman. Pierderile culturale si istorice rezultate din iresponsabilitatea hoardelor mongolo-turcesti este incomensurabila si poate fi comparata cu dezastrul Alexandriei Egiptene.       Asediul Constantinopolului a început la 3 Aprilie 1453. Impãratul Constantin XI Dragases (1448-1453) avea circa 9000 soldati, în mare parte italieni, condusi de Giovanni Giustiniani Longo. Primele asalturi sunt respinse; mai ales cel din 18 Aprilie, la care participã si sultanul. La 21 Aprilie, turcii realizeazã o actiune spectacularã; 70 vase au fost transportate pe colina din Pera, cu ajutorul scripetilor, alunecând de acolo pe uscat, ca pe apã, în Cornul de Aur, de unde putea controla manevrele bizantinilor. La 23 Mai, pe un pod de pontoane, armata turcã atacã. Hotãrît sã termine cu ghiaurii (crestinii), consiliul de rãzboi turc declanseazã ultimul atac în noaptea de 28/29 Mai 1453. Autoritãtile civile si religioase ale Constantinopolului, în frunte cu împãratul, au participat la o Sf. Liturghie în catedrala Sf. Sofia, s au împãrtãsit si au plecat sã apere cetatea. Lupta a fost crâncenã.Tunul lui Orban (Urman) sparse zidul, un gol de 30 m., lângã Poarta Sf. Roman. Masacrul turcesc a fost teribil. Trei zile orasul a fost prãdat. Sf. Sofia a fost transformatã în moschee. Au fost, însã crutate, biserica Sf. Apostoli, bisericile din cartierul Studion si cele din Fanar, sultanul gândindu-se la un statut juridic al crestinilor în cadrul statului turc, primul Patriarh dupã 1453 devenind Ghenadios Scholarios care era si etnarh (conducãtor politic) prin berat - ul (porunca scrisã) sultanului.Astfel a luat sfârsit Imperiul bizantin, dupã mai bine de o mie de ani de existentã.  Veneţienii aflaţi în oraş au luptat cu vitejie pentru apărarea sa. Cel care i-a condus a fost însuşi bailul Girolamo Minotto care, după victoria otomană, va fi decapitat împreună cu fiul sau si cu alti sapte patricieni venetieni . Alţi 29 de patricieni veneţieni au fost capturaţi, împreună cu 600 de soldaţi, iar pierderile materiale totale ale Veneţiei s-au ridicat la aproape 200 000 de ducaţi . În această situaţie, după ce a anunţat, papei şi lui Alfons V, la 30 iunie, căderea Constantinopolului, Veneţia fiind primul stat italian care a aflat vestea, cu o zi mai devreme, la 29 iunie , Senatul a hotărât, la 5 iulie, să trimită la sultan, pe lângă Bartolomeo Marcello, şi pe Niccolò Sagondino , iar la 12 iulie a ridicat valoarea cadourilor ce vor fi făcute sultanului de la 500 la 1 200 de ducaţi . Peste alte câteva zile, la 17 iulie, Bartolomeo Marcello primea noi instrucţiuni conform cărora trebuia să arate sultanului ferma dorinţă de pace a Veneţiei, să ceară restituirea navelor veneţiene capturate, să spună că are împuternicirea necesară pentru a confirma pe loc pacea din 1446, dar dacă sultanul are alte pretenţii, el le va comunica Senatului. Simultan, veneţienii căutau să-şi întărească poziţia în negocieri şi prin realizarea păcii în Italia şi prin cucerirea unor foste posesiuni bizantine în Moreea, dar, pentru moment, au eşuat în ambele direcţii. Din această cauză ei au fost obligaţi să accepte propunerile de pace formulate de sultan, la 15 ianuarie 1454 şi să semneze definitiv pacea, la 23 aprilie acelaşi an , dar în condiţii ceva mai puţin avantajoase decât cele anterioare, stabilite în 1446. In ciuda acestei păci, care salva o parte importantă din privilegiile sale comerciale, Veneţia a înţeles, după căderea Constantinopolului, că o ciocnire majoră cu Imperiul otoman devenea inevitabilă şi decisivă pentru destinul poziţiiilor sale din Romania şi Levant , ciocnire care va avea loc în timpul îndelungatului război din 1463-1479şi se va termina în dezavantajul ei, raportul de forţe din Mediterana Orientală fiind radical modificat în favoarea turcilor. În 1453 statele italiene erau mai puţin interesate însă de apărarea Constantinopolului decât de războiul care le diviza pe ele însele, opunând alianţa dintre Milano şi Florenţa, alianţei dintre Veneţia şi Alfons V. De aceea fiecare căuta să-şi găsească aliaţi în exterior, interesante, în acest sens, fiind tentativele făcute pe lângă Iancu de Hunedoara. Fiecare dintre cele două alianţe ar fi dorit o intervenţie militară a acestuia în Italia în favoarea sa, dar Iancu a considerat de datoria lui să-i împace pe beligeranţi pentru a putea, după aceea, să le îndrepte forţele contra turcilor, ceea ce explică faptul că s-a lăsat atras în aceste tratative. Până la urmă însă, nici una din părţi nu şi-a atins obiectivele. izantine, nu existau forţe capabile în Europa să ofere un sprijin rapid şi eficient pentru a salva Constantinopolul de la o iminentă prăbuşire finală. Iancu de Hunedoara, care încercase de mai multe ori, dar fără succes, să-i scoată pe turci din Europa, s-a văzut de data aceasta în imposibilitatea de a întreprinde ceva pentru a salva marele oraş şi a fost obligat de împrejurări să asiste pasiv la cucerirea lui de către aceştia, cucerire care a consfinţit definitiva instalare a lor pe pământul european. Consecinţele cuceririi Constantinopolului de către turci au fost deosebit de favorabile pentru aceştia, deoarece le-au deschis un câmp, practic nelimitat, de expansiune în zona Mării Negre şi de-a lungul Dunării, spre Europa Centrală. În schimb, pentru statele italiene, pentru Ungaria şi pentru spaţiul românesc consecinţele au fost la fel de negative pe cât de favorabile au fost ele pentru otomani. Exista, totuşi o diferenţă: dacă italienii simţeau şi vedeau că balanţa puterii politice şi militare din întreg Levantul, din Mediterana Orientală, Marea Neagră şi Peninsula Balcanică, începea să încline tot mai mult de partea Imperiului otoman, sursele lor de comerţ, de prosperitate şi de putere fiind grav ameninţate, ceea ce nu le ameninţa, decât poate indirect, fiinţa lor statală şi putea doar să le arunce în rândul puterilor de rang inferior, în schimb, pentru ţările române, la fel ca şi pentru Ungaria, căderea Constantinopolului putea să însemne o limitare drastică a independenţei lor, chiar, în anumite împrejurări, desfiinţarea ei completă şi definitivă, însoţită şi de dispariţia statului, aşa cum s-a întâmplat în cazul ultimei care, după numai câteva decenii, se va prăbuşi definitiv în urma bătăliei de la Mohács (1526). Pentru turci, una din consecinţele imediate ale cuceririi Constantinopolului a fost aceea că ei au pus stăpânire absolută asupra navigaţiei prin strâmtorile Bosfor şi Dardanele şi au început politica de cucerire a întregului bazin al Mării Negre, politică ce se va încheia cu succes, peste trei decenii, în 1484, când vor fi cucerite ultimele bastioane creştine importante, cetăţile moldoveneşti Chilia şi Cetatea Albă. Atât controlul Strâmtorilor, cât şi controlul întregii navigaţii din Marea Neagră erau necesare Imperiului otoman din mai multe motive. Pentru a asigura securitatea deplină a legăturii dintre Anatolia şi Rumelia, precum şi pentru înlăturarea primejdiei unui atac prin surprindere asupra capitalei, pentru asigurarea aprovizionării Istanbulului, pentru a pune capăt şi a se substitui dominaţiei economice şi politice a statelor maritime italiene, pentru obţinerea de beneficii în favoarea tezaurului otoman din activitatea comercială a regiunii, în care statele tributare se bucurau de un regim preferenţial. Din toate aceste motive, în vara anului 1453, statele riverane Mării Negre au fost somate, prin ultimatumuri, să se supună noului stăpânitor de pe malurile Bosforului. 쥁@