Referat Raffael - Geniile Renasterii Italiene

Mai jos puteti citi fragmente din Referat Raffael - Geniile Renasterii Italiene si de asemenea puteti face Download Referat Raffael - geniile renasterii italiene

Citeste fragmente din Referat Raffael - Geniile Renasterii Italiene

Dintre geniile Renaşterii italiene În 1504, în timp ce Michelangelo şi Leonardo da Vinci erau în competiţie pentru decorarea Palatului comunal, un tânăr artist poposea în Florenţa, venind din oraşul Urbin, provincia Umbria. Acesta se numea Raffael Sanzio (1483-1520) şi îşi făcuse ucenicia în atelierul lui Pietro Vannucci (Peruginul) , conducătorul şcolii umbriene (1446-1523). Ca şi Ghirlandajo, maestrul lui Michelangelo şi ca Verrocchio, maestul lui Leonard, Peruginul era unul din astriştii cei mai apreciaţi ai generaţiei sale şi folosea o echipă numeroasă de ucenici care îl ajutau să execute toate comenzile. Atmosfera de pioşenie din tablourile lui i-au adus mulţi adepţi. El era întru totul la curent cu noutăţile din pictura secolului XV; unele din picturile sale cele mai reuşite reuşeau să redea minunat iluzia profunzimii, fără a altera armonia compoziţiei. Peruginul ştia să dea fidurilor pe care le picta dulceaţă şi supleţe. Tipul de frumuseţe creat de el, şi pe care l-a introdus în aproape oate tablourile sale, în infinite variante. Dacă analizăm mai multe dinte operele sale ele pot părea monotone, dar trebuie să avem în vedere că tablourile sale nu au fost create pentru a fi expuse în galerii de artă. Anumite capodopere ale Peruginului ne lasă să întrevedem un univers de o armonie supranaturală. Aceasta era atmosfera în care a crescut tânărul Raffael, care şi-a însuşit foarte repede maniera de lucru a maestrului său. Ajuns la Florenţa, a întâmpinat concurenţi teribili. Leonardo şi Michelangelo, mult mai vârstnici decât el, respectiv cu treizeci şi unu de ani şi cu opt ani ridicaseră arta pe culmi deosebite. Oricare altul ar fi fost descurajat din cauza reputaţiei acestor doi artişti. Dar Raffael era ferm decis să-i egaleze. În acelaşi timp era perfect conştient de ceea ce-i lipsea. Nu poseda nici imensul volum de cunoştinţe ale lui Leonardo, nici puterea lui Michelagelo. În vreme ce aceste două personalităţi aveau un caracter dificil, comportamentul lor contrariind pe oricine, Raffael reuşea să producă o impresie plăcută asupra persoanelor influente. Pe de altă parte era dispus să muncească cu devotament şi să ajungă la perfecţiune. Este greu de asociat îndrăzneala ce se degajă din capodoperele lui Raffael cu ideea unui effort susţinut. În ochii majorităţii, Raffael este pictorul suavelor Madone, atât de celebre încât cu greu ne aducem aminte că de fapt sunt numai nişte picturi. Imaginea Sfintei Fecioare Maria creată de Raffael a fost adoptată de generaţii, în acelaşi mod cu imaginea lui Dumnezeu-Tatăl creată de Michelagelo. Dacă comparăm imaginea Fecioarei Maria creată de Raffael cu nenumăratele reprezentări anterioare ale aceleiaşi teme, ne dăm seama că toţi acei maeştri au căutat în zadar simplitatea pe care a reuşit s-o atingă Raffael. Se pot distinge, evident, toate detaliile pe care Raffael le datorează frumuseţii paşnice a modelelor Peruginului, însă este o distanţă de la cer la pământ între regularitatea din tablourile maestrului şi plenitudinea de viaţă a elevului. Faţa Sfintei Fecioare, umerii delicaţi, volumul corpului acoperit cu o pelerină uşoară, gestul tandru şi în acelaşi timp ferm cu care îl ţine în braţe pe pruncul Iisus, totul contribuie la un echilibru perfect. Privind-o avem sentimentul că ea există aşa de la începutul timpului şi că nu ar putea fi altfel. După mai mulţi ani petrecuţi la Florenţa, Raffael a plecat la Roma. A ajuns acolo în 1508, pe vremea când Michelagelo începea plafonul Capelei Sixtine. La puţin timp, Iulius al II-lea îi încredinţa decorarea mai multor camere de la vatican. În aceste săli Raffael a pictat o serie de fresce de deosebită calitate. Nu se poate aprecia pe deplin frumusetea acestor opere de artă decât dacă le privim în ansamblu, la faţa locului. Astfel ne putem da seama de armonia şi diversitatea tablourilor pictate, în care formele şi mişcările se echilibrează reciproc. Scoase din acest cadru şi reproduse la scară redusă, aceste compoziţii au ceva rece în ele şi fiecare din figuri, impresionantă în mărime naturală, tinde, într-o reproducere, să se piardă în interiorul grupurilor din care fac parte. Michelangelo a ajuns la cea mai înaltă expreisa a corpului omenesc. Raffael a atins ceea ce generaţia precedentă căutase cu atâta insistenţă: o armonie perfectă a figurilor, precum şi naturaleţea lor. Un alt aspect care a suscitat o admiraţie constantă la Raffael este frumuseţea pură a figurilor pictate de el. După ce a creat Galateea, un curtezan l-a întrebat pe Raffael unde a reuşit să găsească un model atât de frumos. El a răspuns că nu a copiat trăsăturile unui model anume, ci că, mai degrabă, a urmărit o idee pe care şi-o formulase dinainte. Într- anumită măsura, Raffael, ca şi maestrul său Peruginul, nu se agăţa de aceasta imitaţie fidelă a naturii pe care o regăsim în majoritatea picturilor din Quattrocento. El a elaborat un anumit tip de frumuseţe regulată. În trecut, o frumuseţe “ideală” se realiza dintr-un lung effort de apropiere a naturii de formele abstracte. Acum lucrurile sunt exact pe dos. Artiştii se străduiesc să apropie natura de ideea pe care şi-au făcut-o cu privire la frumuseţe contemplând statuile antice: ei “idealizează” modelul. Această tendinţă nu este fără riscuri, dat fiind că atunci când artistul rafinează în mod deliberat natura, opera sa riscă să îşi piardă din expresivitate. La Raffael, în orice caz, această căutare nu duce niciodată la pierderea prospeţimii operei. În farmecul Galateii nu e nimic abstract sau tensionat. O asemenea perfecţiune i-a asigurat lui Raffael celebritatea de-a lungul secolelor. Raffael a devenit arhitectul noului Sfântul Petru şi în această calitate a realizat planuri de biserici, de vile şi palate inspirându-se după ruinele Romei Antice. Spre deosebire de Michelagelo, el a rămas în relaţii bune cu toată lumea, ajungând să fie tratat de la egal la egal atât de savanţi cât şi de demnitarii Curţii papale. Era chiar pe punctul de a fi numit Cardinal când a murit, în ziua când împlinea 37 de ani, aproape la fel de tânăr ca Mozart. Raffael a ştiut să-şi umple scurta existenţă cu realizări extraordinar de diverse. Unul din erudiTii cei mai renumiţi ai vremii, cardinalul Bembo, a sompus epitaful ce a fost gravat pe mormântul său din Pantheon: “Aici zace Raffael, care în timpul vieţii a făcut natura să se teamă ca va fi dominată de el şi, atunci când a murit, să se teamă că va muri odată cu el”. 쥁