Referat Giorgio Barbarelli Da Castelfranco

Mai jos puteti citi fragmente din Referat Giorgio Barbarelli Da Castelfranco si de asemenea puteti face Download Referat Giorgio Barbarelli da Castelfranco

Citeste fragmente din Referat Giorgio Barbarelli Da Castelfranco

Giorgio Barbarelli da Castelfranco Giorgio Barbarelli da Castelfranco, zis Djordjoni, prin creaţia căruia în pictura veneţiană începe perioada clasică a Renaşterii mature, s-a născut la 1477 sau 1478 în orăşelul Castelfranco situat în apropiere de Veneţia. Despre scurta viaţă a lui Djordjoni nu se ştie aproape nimic. Ne-au parvenit doar puţine lucrări ale maestrului (unii cercetători reduc nejustificat numărul lor la 5-6 pînze)cu datare aproximativă, paternitatea unora rămînînd încă contraversată. Se presupune, că Djordjoni ar fi învăţat la Djovani Bellini, renumit maestru al Renaşterii veneţiene timpurii, în atelierul căruia s-au format artişti plastici celebri , precum Tiţian, Sebastian del Piambo şi Palma Vechio (cel bătrîn). Întîlnirea cu Leonardo da Vinci, care vizitase Veneţia la începutul anului 1500, a avut o importanţă pentru tînărul artist plastic, acesta din urmă preluînd de la celebrul maestru procedeul „sfumato”. Spre deosebire de alţi pictori veneţieni, ce modelau forma de cele mai multe ori cu ajutorul culorii, el folosea pe larg şi clarobscurul. Se cere menţionat faptul, că Djordjoni deţine un loc aproape la fel de important în dezvoltarea şcolii veneţiene, ca şi rolul jucat de Leonardo în impulsionarea artei şcolilor Italiei centrale. Djordjoni era un om neobişnuit de dotat. „Natura l-a înzestrat cu talentul fericit de a picta cu nespusă uşurinţă. Coloritul lui în ulei şi frescă era ba viu, strălucitor, ba uneori moale şi într-atît de dulce în trecerile de la lumină la umbră încît mulţi dintre cei mai buni maeştri de atunci îl recunoşteau drept un artist născut spre a insufla viaţă figurilor...”, -scriau cu încîntare Vazari, care vizitase Veneţia după treizeci de ani de la moartea lui Djordjoni. Tot de la el aflăm, că artistul cînta „dumnezeeşte”, acompaniindu-se la lăută, era un bărbat chipeş căruia-i „plăceau desfătările amoroase...” Prima dintre marile opere timpurii sigure ale maestrului e „Madona Castelfranco” )pe la 1505, catedrala oraşului Castelfranco), un tablou de altar de doi metri înălţime, pictat pentru mica capelă de familie amenajată în catedrala urbei de către patricianul local, cunoscutul condotier Tuţio Constanţio, în memoria fiului său mort de tînăr într-o campanie. În acest tablou Djordjoni aprope că nu iese din cadrul procedeelor compoziţionale folosite în cuantrocento. Compoziţia e simplă, echilibrată, constituită pe principiul piramidal atît de îndrăgit de Leonardo da Vinci. În centrul e dispusă Madona cu pruncul dormind în braţe stă aşezată pe un tron foarte înalt, speteaza căruia este acoperită cu o fîşie de ţesătură imprimată (procedeu curent folosit de pictorii veneţieni). Maria, cufundată în gînduri, priveşte absentă în jos, dincolo de cadrul tabloului, fără a observa sfinţii ce stau la picioarele tronului. Unul din ei e îmbrăcat în marmură de cavaler licărind şters, celălalt e în odăjdii de călugăr franciscan. Figurile, ce par la prima vedere în deplin dezacord, sînt legate între ele prin firele invizibile ale aceleeaşi stări de spirit contemplative pline de o luminoasă tristeţe. Dincolo de parapetul de piatră se deschide o privelişte pătrunsă de lumină şi tihnă. Peisajul în tablourile lui Djordjoni, ca şi în pînzele altor pictori veneţieni, constituie unul din mijloacele de sporire a emotivităţii. ú Ü uri este unită prin frumosul colorit auriu într-un acord cromatic unitar şi armonios. Djordjoni a fost nu numai un maestru al picturii de şevalet, ci şi al picturii monumentale. Din păcate, nici una din frescele sale nu s-a păstrat. De o faimă aprte se bucuraseră la timpul lor frescele de pe faţada Hanului nemţesc (aşa zisului Fondaco dei Tedeschi). În luna ianuarie a anului 1505 un încendiu distruse Hanul nemţesc situat pe Marele canal lîngă podul Rialto. Clădirea a fost repede reconstruită. Primăria oraşului i-a încredinţat lui Djordjoni zugrăvirea pereţilor exteriori. Maestrul şi l-a luat drept ajutor pe Tiţian. Spre sfîrşitul anului 1508 lucrarea a fost terminată, dar aerul umed al Veneţiei a adus la uzarea şi distrugerea frescelor. În 1755 pictorul Zanetti a desenat, iar apoi a modelat fragmentele păstrate pînă atunci. Ele reprezintă figuri alegorice pe jumătate goale defemei şi bărbaţi. Confruntarea gravurilor lui Zanetti cu descrierea făcută de Vazari ne permite să afirmăm că maestrul a lărgit cu multă îndrăzneală hotarele artei, adresîndu-se tematicii laice la care apelau rar artiştii plastici veneţieni de atunci. Esenţa laică, umanistă a artei lui Djordjoni se face deosebit de bine simţită în lucrările din ultimii ani ai vieţii: „Cei trei filozofi” (pe la 1508, Muzeul de istorie a artelor din Viena), „Concertul cîmpenesc” (pe la 1506, Luvru, Paris), „Visul dormind”(1507-1508, Gakeria de tablouri din Drezda). Aceste lucrări, cu subiecte atît de diferite, sînt dominate de o singură năzuinţă – glorificarea frumuseţii omului şi a lumii înconjurătoare. În tabloul numit convenţional „Cei trei filozofi” sînt înfăţişaţi un bărbat cu turban oriental, un bătrîn în veşminte antice şi un tînăr cu un compas şi un echer în mîini. Profilul energic al bătrînului trădează voinţa puternică şi înţelepciune, gînditorul arab pare cufundat în meditaţii filozofice, tînărul aşezat la pămînt sub copac priveşte îngîndurat în zare. Spectatorul pătrunde treptat cu privirea imaginile din taboul, dedîndu-se contemplării peisajului, la fel de variat ca şi tipurile oamenilor reprezentanţi. În dreapta se văd tufişurile de un verde gingaş şi silueta întunecată a unui copac dezgolit, în luminişurile dintre ramurile căruia răzbeşte albastrul cerului. În stînga se află o masivă stîncă brună şi un copăcel penat, dincolo de care se desfăşoară în adîncime, topindu-se în zăpuşala zării estompate, colinele cu măslini şi omniprezentul sălaş omenesc din peisajele lui Djordjoni. Printr-o simplă comparaţie, maestrul lasă să se întrevadă varietatea, diversitatea lumii, afirmînd gîndul că oamenii şi natura nu sînt altceva decît diferite manifestări ale unui întreg armonios şi unitar. Această idee caracteristică pentru arta Renaşterii este întruchipată cu o deosebită claritate în „Venus dormind”, taboul cel mai celebru al lui Djordjoni. Principala sa temă o constituie corpul omului preafrumos în „divina”-i nuditate. Tînăra femeie este înfăţişată dormind pe o pajişte, în sînul simplei şi poeticii naturi italiene, cu coroanele întunecate ale coconarilor, cu sătucul cuibărit pe colnic şi cu dunguliţa albastră a lacului licărind la orizont. Trupul aurit, de proporţii perfecte, al eroineii e plin de puritate castitate, liniile sale curgătoare, armonioase ale mobilelor din jur. Liniştea ce domneşte în natura păzeşte somnul zilei. Ea-şi ţine ochii închişi, iar faţa păstrează o expresie de calm şi tihnă neumbrită de nelineşti. Compoziţia lui Djordjoni a devenit clasică. Motivul ei a fost reluat apoi de Tiţian („Venus şi Urbino”), iar după acesta – de maeştrii din alte generaţii şi ţări: Velasches („Venus în faţa oglinzii”), Goia („Maha nudă”), Eduard Mane („Olimpia”). Djordjoni n-a reuşit să termine tabloul. Partea dreaptă a peisajului a fost pictată după moartea sa de către Tiţian. Maestrul s-a stins din viaţă în 1510 la numai treizeci şi trei de ani, răpus de o molimă de ciumă, care făcea des ravagii pe atunci la Veneţia. 쥁@