Referat Tudor Arghezi - Psalmii

Mai jos puteti citi fragmente din Referat Tudor Arghezi - Psalmii si de asemenea puteti face Download Referat Tudor Arghezi - Psalmii

Citeste fragmente din Referat Tudor Arghezi - Psalmii

TUDOR ARGHEZI - PSALMI Una din laturile dominante ale poeziei argheziene stă sub semnul căutărilor filozofico-religioase. Ca toţi marii poeţi ai lumii, Arghezi a fost răscolit de-alungul întregii sale vieţi de o serie de probleme fundamentale pentru cunoaşterea rostului omului pe pământ, a începuturilor existenţei acestuia în univers, a perspectivelor care i se deschid a morţii care pune capăt zbaterilor lui continui pentru înfrumuseţarea vieţii pe care vrea s-o clădească urmaşii săi. Până să ajungă la cunoaşterea şi însuşirea filozofiei materialist-ştiinţifice clarificatoare, poetul s-a războit cu fantomele Divinităţii şi morţii, ale vieţii viitoare - într-o luptă piept la piept dramatică şi îndârjită al cărei rod literar îl constituie unele dintre cele mai strălucitoare creaţii poetice argheziene. Ispita cunoaşterii, setea devorantă, biciuitoare de-a străpunge cu mintea necunoscutul, care, pe aceeaşi măsură cu care poetul se apropia de el, părea a se depărta de mijloacele de pătrundere şi de înţelegere ale lui, stă la baza unei mari părţi din opera de până la Eliberare a scriitorului. Motivul căutării Divinităţii, prezent în poezia argheziană încă de la primele debuturi ale poetului, devine în Psalmi o obsesie tiranică, înfrigurată căutare care se prelungeşte până în Stihuri de seară şi Hore şi în multe alte poezii şi scrieri în proză ale poetului. Această dramă a căutărilor obsedante capătă în versurile din Psalmi o deosebită forţă a expresiei lirice. Psalmii arghezieni sunt monologuri ale celui - care - glăsuieşte-n pustiu. Monologul nu ajunge niciodată să devină dialog. În psalmii arghezieni surprindem mai degrabă ecouri ale Vechiului decât ale Noului Testament. Poetul e un emul al acelor mitic-arhaici homines religioşi care s-au luat la harţă cu Domnul lor, l-au înfruntat, au violentat cerul, s-au luptat cu îngerul. Tonul său, în genere, este acela al unui Iov, bărbatul care nu cedează, nu acceptă nici un compromis, nici resemnare, care se-afirmă pe sine în faţa unui Iehova pierdut în tenebre şi tăcere. Cuvântul său este stârnit chiar în Tăcerea absolută căreia i se adresează şi în care se aude pierind. Psalmul I. - „Aş putea vecia cu tovărăşie” este revolta lui Arghezi împotriva Tatălui, al lui Dumnezeu cel vechi care s-a retras, s-a ascuns şi părăsit omul. Acesta e singur cu puterile sale. El este noul Prometeu; el creează lumea. Arta purcede din el şi în această ipostază de creare a unei lumi noi, de depăşire a condiţiei creaturale, el sfidează divinitatea, luând vecia drept complice. Arta are posibilităţi nelimitate şi prin ea poetul se identifică ca divinitatea. În final poetul îşi doreşte pierirea dar numai în ipoteza în care are loc pierirea lui Dumnezeu în el. Psalmul II. - „Sunt vinovat că am râvnit” este lupta poetului cu Divinitatea, încercarea sa de a-l răsturna. Finalul poeziei: „Ţi-am auzit cuvântul, zicând că nu se poate”, este într-un fel un răspuns, exprimă o interdicţie declarată; neagă nu numai jindul omului după bunurile lumii acesteia, ci şi însăşi râvna poetului de a-şi apropia Cuvântul. Revolta din Psalm I înseamnă sfiderea Creatorului, asumarea orgolioasă a demnităţilor acestuia. „Marele Păcătos” din Psalm II nu e artistul mânat de „o neliniştită patimă cerească” ci făptura aventuroasă a riscurilor extreme, răzvrătitul, care încearcă imposibilul. În Psalmul III. „Tare sunt singur, Doamne, şi piezis!” poetul se simte însingurat şi părăsit. Dumnezeu ascuns, mut, inexistent îl condamnă la singurătate, împotriva căreia se revoltă cerând din partea Divinităţii un semn care să-i îndemne paşii. Dacă în primii trei Psalmi, poetul se răzvrătea împotriva divinităţii în Psalm IV „Ruga mea e fără cuvinte” poetul ne prezintă confruntarea sa cu Logosul, cu Dumnezeu - cuvântul. Chemarea sa (dublă; ca profet şi poet) este condamnarea sa. Toate ambivalenţele, ambiguităţile şi paradoxurile naturii sale îşi au sorgintea în această criză originară a Cuvântului. Psalm IV este expresia unei disperări a cugetului, privind existenţa însăşi a eului. ” este un apel al inteligenţei desnădăjduite. Prezenţa sacrului este singurul său dar râvnit. Invocarea lui este o încercare de a-l scoate din neantul ascunzişului său. Dar este, oare, posibilă revelarea? Este cu putinţă ca „ tăcerea sacrului să se rupă? Nimic mai tragic pentru inteligenţa însetată de infinit decât această „tăcere”. Dumnezeu ascuns în această „tăcere” este o negare a omului cuvântător. Chinuit de îndoieli „Pari când a fi, pari când că nu mai eşti” (Psalm VI) neputând înţelege tăcerea de stâncă a unei divinităţi care nu dă nici un semn palpabil al existenţei ei, poetul îşi strigă patetic apriga dorinţă în goana-i neostoită după o certitudine absolută, cu o cutezanţă înspăimântătoare: „Singuri, acum, în marea ta poveste, Rămân cu tine să mă mai măsor, Fără să vreau să ies biruitor. Vreau să te pipăi şi să urlu; Este? (Psalm VI) În Psalm VII. „ Pentru că n-a putut să te-nţeleagă” poetul face un rechizitoriu puterii Divine învinuind-o, acuzând-o de crima celui care a creat lumea şi apoi a părăsit-o. Dumnezeu se face vinovat de dubla crimă; una pentru că e absent din lume şi cealaltă că lumea nu-l poate cunoaşte. Singurul vinovat e cel absent, adică Dumnezeu, nu omul. Omul, acuzat de religii, devine acuzatorul judecătorului său. Psalm VIII. „ Pribeag în şes, în munte şi pe ape” e psalmul călătorului-prizonier în universul închis. Psalm al maturităţii melancolice, al revizuirii şi al cunoaşterii de sine, acest psalm este un psalm al socotelilor. Ironic, sarcastic este poetul şi în Psalm X. „vecinul meu a strâns cu neîndurare” e psalmul mizeriei umane „al nimicniciei omului ce-şi întemeiază existenţa pe posesiune. Înlocuirea lui „a fi cu” cu „a avea” duce la descompunerea fiinţei umane. În Psalm XI. „ca să te ating, târiş pe rădăcină” poetul revine la chemarea Divinităţii. De data aceasta el doreşte un contact organic care însă nu se realizează. Cuprinzând marea întrebare fără de răspuns, dureroasă şi dramatică, psalmii arghezieni reflectă continua luptă a gândirii poetului cu îndoiala, cu neputinţa de a renunţa la căutare, cu nesăţioasa sete de a se convinge dacă Divinitatea există sau nu cu adevărat. Oscilând între dorinţa de a afirma existenţa lui Dumnezeu şi gândul că acesta s-ar putea reduce doar la o iluzie zadarnic întreţinută, poetul exclamă în Psalm VI: „Pentru credinţă sau pentru tăgadă, Îl caut dârz şi fără de folos”, ca, pândindu-l pe Dumnezeu ca pe un vânat, să-l ameninţe cu nimicirea fizică, necruţător: „Te drămuiesc în zgomot ţi-n tăcere Şi te pândesc în timp, ca pe vânat Să văd: eşti şoimul meu cel căutat? Să te ucid sau să-genunchi a cere” (Psalm VI) sau chiar, nu mai puţin neînduplecat: ”Cercasem eu, cu arcul meu, Să te răstorn pe tine, Dumnezeu! Tâlhar de ceruri, îmi făcui solia Să-ţi jefuiesc cu vulturii tăria” (Psalm II) Poetul, pentru care problema Divinităţii părea fără rezolvare, îşi dă seama de zădărnicia zbaterilor sale lăuntrice în goană după marea himeră ajunge să proclame categoric inexistenţa lui Dumnezeu, aşa cum, triumfător, ne-o spune în unul din ultimii săi Psalmi din 1959. Evocând mai întâi îndelungatul şi dramaticul drum al căutării de o viaţă-ntreagă: m-am arătat / Oricum, de-ţi pipăi pragul, cu şoapta tristei rugi, / Dau numai de belciuge, cu lacăte şi drugi”, el îşi anunţă hotărârea nezdruncinată de-a nimici fantoma dumnezeiască de care s-a lăsat tiranizat până acum: „Înverşunat de piedici, să le sfărâm îmi vine, dar trebuie-mi dau seama, să-ncep de-abia cu tine” Psalmul de taină, singurul, de altfel, care este astfel denumit de poet, se constituie întru-un monolog sfâşietor în care sentimentul dragostei adevărate şi al credinţei se întrepătrund ca-ntr-un cântec al nemuririi, al speranţei al dorului, al dragostei de dragoste. Femeia răspândită în el „ca o mireasmă-ntr-o pădure” i-a prins de cântec viaţa; a purtat-o ca o brăţară la mâna casnică a gândirii; a schimbat cărarea, şi a făcut-o „vas de mare”. Adresarea către simbolul feminin al divinităţii de identifică în finalul psalmului: „Ridică-ţi din pământ urechea în ora nopţii când te chem ca să auzi, o! neuitată neiertătorul meu blestem”. Poezia seamănă cu aceeaşi sfâşietoare chemare eminesciană din Răsai asupra mea sau Rugăciune. 쥁@