Referat Scrisoarea I

Mai jos puteti citi fragmente din Referat Scrisoarea I si de asemenea puteti face Download Referat Scrisoarea I

Citeste fragmente din Referat Scrisoarea I

Scrisoarea I Mihai Eminescu A apărut în Convorbiri literare la 1 februarie 1881 şi este un poem de factură romantică, în care Eminescu tratează teme tipic-romantice, cum sunt condiţia omului de geniu, precum şi aceea a naşterii, a evoluţiei şi a unei posibile stingeri a sistemului cosmic (temă abordată şi în Rig-Veda). În final, când se revine la soarta geniului, Scrisoarea I dobândeşte puternice accente satirice, ca de altfel şi celelalte patru Scrisori construite pe conflictul dintre “real şi ideal”. De fapt, lirismului eminescian i-a trebuit întotdeauna un pretext pentru a se manifesta. Dacă în poezia care deschide acest ciclu, poetul este preocupat de condiţia omului de geniu într-o societate mărginită, incapabilă de a înţelege şi preţui valorile superioare, în Scrisoarea II pretextul este transformarea poeziei într-o formă a demagogiei politice; în Scrisoarea III sunt aduse critici vehemente falsului patriotism; în Scrisoarea IV şi Scrisoarea V, profanării sentimentului erotic. Structura poemului este organizată pe două coordonate fundamentale, aşa după cum geniul apare în două ipostaze. Prima, aceea de cugetător, dă naştere unei profunde meditaţii filozofice, pe când cea de-a doua, care constă în relaţia omului superior cu societatea omenească şi cu posteritatea, conduce spre satiră. Poemul se remarcă printr-o extraordinară bogăţie de teme şi motive, aceasta fiind pentru Eminescu o modalitate de a putea coborî la originile lumii sau de a sugera necuprinsul. El apelează în special la motivul contemplaţiei pe care îl pune sub zodia timpului ireversibil pentru om, timp care cuprinde trei motive: fugit irreparabile tempus, fortuna labilis şi vantias-vanitatum. Omul este văzut în opoziţie cu luna care este o zeitate omniprezentă şi omniscientă, aflată şi ea sub semnul eternităţii, adică al timpului universal fără început şi sfârşit. În partea întâi sunt introduse două motive romantice foarte dragi poetului: motivul timpului bivalent — timpul individual: “Doar ceasornicul urmează lunga timpului cărare” şi timpul universal — reprezentat prin motivul lunii: “Ea din noaptea amintirii o vecie-ntreagă scoate”. Astrul selenar este prezent şi în partea a doua a Scrisorii I, unde apare ca un astru tutelar atât al faptelor meschine cât şi al celor nobile. Această parte, care are o structură de sine stătătoare, devine fascinantă prin multitudinea ideilor, sugestiilor şi motivelor. Omul, care aici are mai multe ipostaze, are menirea de a introduce motivul identităţii fiinţelor în faţa morţii. Susţinând această idee de sorginte schopenhaueriană, poetul afirmă: “Şi pe toţi ce-n astă lume sunt supuşi puterii sorţii / Deopotrivă-i stăpâneşte raza ta şi geniul morţii”. Apoi se ocupă de soarta vitregă a geniului: “Uscăţiv aşa cum este, gârbovit şi de nimic, / Universul fără margini e în degetul lui mic.” Urmează cea de-a treia parte în care cosmogonia se desfăşoară sub semnul simetriei, al echilibrului, de la imaginea de ansamblu a increatului la creaţia universală unde se găseşte şi lumea noastră: “Muşti de-o zi pe-o lume mică de se măsură cu cotul”. Moartea cosmosului, sugestiv evocată, se concentrează în versul: “Timpul mort şi-ntinde trupul şi devine vecinicie…” Problematica geniului este din nou abordată în partea a patra, dar de data aceasta indirect, pentru că dascălul nu mai meditează la universul cosmic, ci la lumea terestră, el referindu-se la identitatea oamenilor cu ei înşişi, dar şi cu întreaga omenire: “Unul e în toţi, tot astfel, precum una e în toate.” Tot aici Eminescu relevă faptul că soarta voinţelor mărunte este de a se lovi de destinul timpului ireversibil: “Ce-o să-i pese soartei oarbe ce vor ei sau ce gândesc?” Ocupându-se de condiţia omului superior, poetul devine la fel de virulent ca şi în Scrisoarea III. Geniul, care a revărsat lumină asupra lumii, nu va avea parte decât de judecata nedreaptă a posterităţii, dispusă să găsească operei lui “pete multe, răutăţi şi mici scandale”. Această evaluare injustă a operei geniale este iminentă, deoarece singura clipă este cea prezentă: “Şi când propria ta viaţă singur n-o ştii pe de rost, / O să-şi bată alţii capul s-o pătrunză, cum a fost?” De-a lungul poeziei apar şi alte idei schopenhaueriene: ironia romantică, pesimismul sunt foarte bine relevate în versurile: “Poţi zidi o lume-ntreagă, poţi s-o sfărmi… orice-ai spune, / Peste toate o lopată de tărână se depune,” iar deosebirile dintre ambiţia puterii politice “Mâna care au dorit sceptrul…” şi gândirea genială se vor şterge şi ele în perspectiva morţii: “încap bine-n patru scânduri”. După toate aceste reflecţii filozofice se revine în partea a cincea la motivele iniţiale, contemplarea lumii întregi se realizează la lumina lunii. Ca şi în alte creaţii ale sale (de exemplu, Sărmanul Dionis), Eminescu reuşeşte în Scrisoarea I să îmbine, în modul cel mai firesc, filosofia cu literatura, deci adevărurile filosofice îmbracă gingaşa haină a sensibilităţii artistice. La nivel artistic, poetul foloseşte cu măiestrie tropii: comparaţia dezvoltată, metafora lungă cărare, stăpâna mării, iar pentru ca ideile abstracte să devină concrete, este întrebuinţată metafora interogativă: Fu prăpastie? Genune? Fu noian întins de ape? La Eminescu chiar şi rima are o funcţie metaforică: fiinţă rimează cu voinţă, Iată-l cu Tatăl, rază cu vază. Există situaţii când avem de-a face cu negarea cuvântului anterior printr-o particulă negativă: “pătruns” – “nepătruns”, cu schimbarea frecventă a modului: “de văzut” – “s-o vază” sau cu derivarea aceleiaşi rădăcini “împăcată”, “pace”. Aşa cum afirma Tudor Vianu, această limbă, necultivată până la Eminescu, devine în mâna poetului un instrument foarte docil. Aşadar, poezia Scrisoarea I, în care teama cugetătorului de geniu este văzută dintr-o altă perspectivă decât în Luceafărul sau Împărat şi proletar, este “cea mai bogată şi mai strălucitoare imagine a zidirii lumii” (Ion Alecsandri). 쥁