Referat Analiza A Trei Texte Dramaturgice2

Mai jos puteti citi fragmente din Referat Analiza A Trei Texte Dramaturgice2 si de asemenea puteti face Download Referat Analiza a trei texte dramaturgice2

Citeste fragmente din Referat Analiza A Trei Texte Dramaturgice2

PROIECT DE EVALUARE Unitatea I (Dramaturgia) „O scrisoare pierdută” de Ion Luca Caragiale, „Act veneţian” de Camil Petrescu şi „Scaunele” de Eugen Ionescu sunt trei opere care aparţin unuia dintre cele trei mari genuri literare, anume genului dramatic. Aceste trei lucrări reprezintă, la rândul lor, tot atâtea mari categorii ale textelor dramatice: comedia, tragedia (drama) şi respectiv teatrul absurdului. „O scrisoare pierdută” reprezintă materializarea unui anumit dezgust faţă de noile valori sau mai bine spus nonvalori pe care societatea le-a adoptat la sfârşitul secolului al nouăsprezecelea. Această societate tinde să devină de-a dreptul o farsă, atitudinea adoptată de către autor este una plină de ironie şi sarcasm. A doua piesă, „Act veneţian”, ne introduce într-o lume a ideilor, o lume în care adevărata dramă nu poate exista decât la nivelul ideilor şi a conceptelor („Da, m-am înşelat, şi astăzi ai putea să-mi arzi pieptul cu un fier înroşit, dar n-ai ajunge până la veninul acestei nedumeriri…”). Lucrarea intitulată „Scaunele” ne prezintă o lume atât de reală încât pare de-a dreptul absurdă şi fără nici un sens. În această lume, omul este prizonierul incapacităţii sale de a comunica până şi în situaţiile extreme ale vieţii sale. Acest om nu mai poate ieşi din rutina zilnică, fapt care conturează o existenţă umană de-a dreptul tragică: „[Bătrânul] O ultimă dată… îţi acord deplina mea încredere… mă bizui pe tine… Vei spune totul… Îţi las moştenire mesajul […] Adio, vouă tuturor. […] [Oratorul] (care în timpul dublei sinucideri a rămas indiferent, se hotărăşte […] să ia cuvântul; în faţa rândurilor goale, face semne mulţimii invizibile, dându-i a înţelege că e surd şi mut; face semne de surdomut: sforţări deznădăjduite…)” O comparaţie între aceste trei texte dramatice este aproape imposibil de realizat fără a trece în domenii ştiinţifice străine literaturii, deci în continuare ne vom ocupa de o comparaţie între cele trei texte punând accentul pe modalităţile deosebite de folosire a convenţiilor specifice genului dramatic. Una dintre trăsăturile fundamentale ale dramaturgiei este redactarea unui text în vederea punerii lui în scenă, în faţa unui public. Modalităţile de punere în scenă diferă de la un text la altul. Astfel, comedia lui Caragiale este una simplă, banală am putea spune, în care mesajul este transmis prin atitudinile personajelor, prin limbajul acestora şi prin situaţiile hilare în care sunt puse aceste personaje; indicaţiile scenice nu au un rol semnificativ în comparaţie cu importanţa schimbului de replici între personaje. Simplitatea prin care se caracterizează opera lui Caragiale apropie personajele comediilor de personajele farsei moderne, fapt extrem de controversat la vremea respectivă. „Act veneţian” de Camil Petrescu este o dramă psihologică sau de idei. Consecinţa faptului că accentul cade pe latura psihologică a personajelor este o creştere a importanţei gesturilor, a elementelor de comunicare verbală şi nonverbală dintre personaje, astfel, indicaţiile scenice încep să crească în abundenţă şi în importanţă, fiind de-a dreptul nelipsită respectarea lor pentru a înţelege mesajul operei. Teatrul absurdului, ilustrat prin piesa „Scaunele” a lui Eugen Ionescu apare ca o revoluţie în domeniul dramaturgiei universale. Acest tip de creaţie dramatică îşi creează o structură proprie în ceea ce priveşte importanţa elementelor scenice. Aici, dialogurile între personaje nu mai sunt în prim-planul atenţiei ci ele lasă loc elementelor nonverbale, paraverbale şi vizuale. Concluzionând, putem afirma că dialogurile dintre personaje precum şi indicaţiile scenice fac să nu mai fie necesară prezenţa unui narator sau povestitor, aceasta fiind o caracteristică a majorităţii operelor dramatice. Textele care aparţin genului dramatic sunt împărţite în unităţi specifice (acte, scene). Cele trei lucrări sus-menţionate nu fac excepţie de la această regulă, deşi piesa „Act veneţian”, în forma sa iniţială, era alcătuită dintr-o singură unitate (un act), fapt care constituia o „abatere de la canoanele operei dramatice”. Ca un alt aspect important, trebuie menţionat caracterul ficţional al textelor dramatice care îşi face simţită prezenţa în toate cele trei lucrări. Totuşi, în teatrul absurdului, acest aspect este subminat într-o oarecare măsură de către abstractizarea excesivă care poate fi interpretată ca şi o imagine a realităţii. Caracterul epic este una dintre trăsăturile de bază ale operelor dramatice până în perioada interbelică. Lucrările „O scrisoare pierdută” şi „Act veneţian” aparţin acestei perioade, deci construcţiile lor includ înlănţuiri de evenimente provocate de o cauză anume, se declanşează stări conflictuale şi se produc răsturnări de situaţie care conduc în cele din urmă la o soluţionare a conflictului iscat. În perioada postbelică, însă, dramaturgii au încetat să acorde o importanţă sporită caracterului epic al lucrărilor lor. Acesta a fost şi cazul lui Eugen Ionescu, piesa „Scaunele” excelând prin aspectul ei simbolic şi nu prin cel epic. În final, putem afirma că diferenţele stilistice între operele „O scrisoare pierdută” de Ion Luca Caragiale, „Act veneţian” de Camil Petrescu şi „Scaunele” de Eugen Ionescu sunt date de apartenenţa lor la o anumită perioadă din istoria teatrului românesc. Astfel, de la comedii simple, precum cele a le lui Caragiale, dramaturgia românească a evoluat la forme mai complexe (reprezentate aici de către drama lui Camil Petrescu) şi chiar până la un nou tip de teatru, care şochează prin originalitatea lui: teatrul absurdului. PAGE PAGE 3 쥁