Referat Marin Preda In Familia Prozatorilor

Mai jos puteti citi fragmente din Referat Marin Preda In Familia Prozatorilor si de asemenea puteti face Download Referat Marin Preda in familia prozatorilor

Citeste fragmente din Referat Marin Preda In Familia Prozatorilor

Bogdan Şoima Marin Preda în familia prozatorilor de după cel de-al II – lea război mondial Nuvelele din volumul Întâlnirea din pământuri anticipează, în majoritatea, lor romanul Moromeţii. Marin Preda nu e Moromete şi nici nu-l creează pe acesta după chipul şi asemănarea lui. Scriitorul este mai degrabă acela care-şi imită eroul. Nuvelele arată că Moromete nu există de la început, că autorul îl descoperă treptat, ca şi cum propriul personaj i s-ar releva cu încetul. Marin Preda devine, în raport cu opera lui, moromeţian, pe măsură ce Moromete însuşi devine, în raport cu lumea lui, moromeţian. Nuvela Întâlnirea din Pământuri descrie o criză a virilităţii. Dugu o vede pe Drina, goală, scăldându-se, şi se bate pentru ea cu Achim. Disputa dintre cei doi parodiază uşor cavalerismul medieval. În La Câmp, doi flăcăi dau de o fată dormind sub un tufan şi o violează. În Colina, un băiat e surprins pe câmp de o negură deasă şi are vedenii. Toate sunt naraţiuni obişnuite, care abia dacă lasă să se bănuiască plăcerea povestirii de mai târziu. Violenţa este aici expresia unei inocenţe, a unei purităţi : Dugu, Drina, cei doi ciobani sunt nişte candizi şi, pe această linie, rude de departe cu Moromete. În Calul, personajul se teme parcă se recunoască de la început că-şi va omorî calul : el se simte oarecum vinovat faţă de animal şi se amăgeşte ascunzându-şi scopul drumului său matinal, amânând conştiinţa crimei. Este tipică în Calul mişcarea înceată a naraţiunii, parcă indiferentă, meticuloasă, împiedicată. Paţanghel din O adunare liniştită este dintr-odată uimitor de asemănător cu Moromete. El este aici adevăratul povestitor, substituindu-se autorului. Paţanghel pregăteşte meticulos efectele istorisirii. Amânarea, ocolurile ţin de o anume plăcere a personajului de a-şi crea şi regiza spectacolele. Odată cu apariţia acestei nuvele, apare în opera lui Marin Preda spiritul socratic, preţuirea valorilor libertăţii, încercarea de a sustrage de sub fatalitatea determinărilor elementare. Marin Preda sfârşeşte prin a-şi imita personajul, procedând ca el. Moromţianismul profund al operei constă în acest transfer : autorul împrumută de la eroul lui gesturi, cuvinte, un fel de a fi. Desfăşurarea apare în 1952 şi este o replică dialectică, cu mult sub nivelul Moromeţilor, la tema timpului răbdător. Ilie Barbu pare un moromeţian de dată recentă. În fond, nuvela e, sub raport tipologic, o variantă a romanului. Sub acelaşi raport romanul o copleşeşte însă. Tipologic, ea e anulată de roman. Toate reacţiile moromeţiene ale lui Ilie Barbu dintr-o anume fază a lui sunt retopite şi “înghiţite” de roman la un nivel artistic superior. Ilie Barbu este în literatura lui Marin Preda, primul erou activ. Tema îndrăznelii va fi amplificată la proporţii majore, sociale, în nuvela Îndrăzneala, unde multe pagini stau sub semnul Moromeţilor, adăugându-se însă o încordare surdă, plutind ameninţătoare deasupra câmpului unde înfruntarea dintre cei doi e descrisă magistral. Evoluţia lui Anton Modan merge spre îndrăzneala acţiunii. Nuvela toată este o demonstraţie a fortificării eroului, a conştiinţei de sine. Romanele şi nuvelele lui Marin Preda, prin particularităţile psihologice ale personajelor, viziunea lor proprie asupra vieţii, limbajul atât de caracteristic, reconstituie o lume puternic impregnată de elemente esenţiale specificului nostru naţional. De aceea surprinde, poate, faptul că autorul Moromeţilor se inspiră, în nuvela Friguri, dintr-un alt mediu şi dintr-un spaţiu geografic diferit de al nostru. Autorul s-a inspirat din lupta de eliberare dusă de patrioţii din Vietnam şi nu urmăreşte aspecte exterioare, decorative, ci probleme umane profunde, cruciale, care apar în conştiinţa eroilor. Prin nobleţea sufletească şi omenia care-i caracterizează, eroii din nuvela Friguri se integrează universului artistic al lui Marin Preda. Cunoscător al psihologiei oamenilor din popor, autorul a descoperit în imensa lor simplitate o nebănuită măreţie, care n-are însă în ea nimic spectaculos. Subiectul propriu-zis al nuvelei îl constituie, de fapt, relatarea vieţii eroului în răstimpul în care el se străduieşte să-şi îndeplinească misiunea. Poveste vieţii lui Nang e aparent simplă. Fiu al unor ţărani nevoiaşi, el a avut “una din acele copilării care trebuie uitate, fiindcă altfel nu se poate suporta”. Rămas orfan la o vârstă fragedă, ajunge de timpuriu în armată, devenind un luptător devotat pentru independenţa naţională. Misiunea pe care trebuie să o îndeplinească presupune abilitate şi eforturi supraomeneşti. Obstacolele pe care trebuie să le înfrunte sunt nespus de grele. Nang rămâne o frumoasă figură de luptător patriot, un personaj de acţiune care îmbogăţeşte galeria eroilor lui Marin Preda, în general mai închişi în ei, mai frământaţi. Ca structură psihologică, el nu e din spiţa medievală a lui Moromete, ci mai sigur din aceea a lui Ilie Barbu şi Anton Modan, după momentul regăsirii conştiinţei propriei demnităţi umane, când se “desfăşoară” şi se “încălzesc”. Romanul Risipitorii a apărut în 1962 şi reprezintă pentru Marin Preda trecerea de la stilul epic indirect la stilul epic direct, acela care dă posibilitatea autorului să-şi exprime ideile fără a mai recurge la limbajul personajelor. Prozatorul ştie mai mult decât eroii săi şi, intervenind în dialogul cărţii, devine el însuşi un personaj şi anume personajul cel mai bine plasat pentru a judeca pe celelalte şi a da faptelor, la urmă, o viziune unitară, coerentă. Risipitorii constituie, deci, în multe privinţe, o carte de experiment şi faptul că Marin Preda a dat trei versiuni arată că la dificultăţile demersului s-au adăugat şi o nemulţumire de ordin estetic faţă de soluţiile iniţiale. Aşa cum se prezintă în forma definitivă, Risipitorii este romanul unei familii şi, lucru nou la Marin Preda, romanul unui sentiment. El acoperă o mare arie socială şi se întinde pe spaţiul a două generaţii : părinţii (Petre şi Rodica Sterian, Toma Sterian) şi copii (Constanţa, Vale, Gabi, dr. Munteanu, Mimi Arvanitache). Materia romanului o constituie dramele copiilor şi, analizându-le, talentul lui Marin Preda îşi regăseşte forţa lui reală. Volumul al II-lea al Moromeţilor apare după mai bine de un deceniu de la apariţia celui dintâi, în anul 1967. Acţiunea lui este grupată în jurul anului 1950. Moromete dinainte, devenit punct de referinţă literară, e mai viu, mai fascinant, de o mai înaltă spiritualitate decât cel de acum, mohorât, fără strălucire, ca un general trecut în rezervă. Romanul nu este cu totul detaşat de primul, dar e scris altfel, cu altă tehnică epică şi la altă vârstă spirituală. Între primul şi al doilea volum, prozatorul a scris şi altfel de literatură, a cunoscut alte forme epice, contactul lui cu proza occidentală nu a rămas fără consecinţe pe plan epic. Şi în volumul al II-lea, Moromeţii rămâne romanul lui Ilie Moromete, deşi cartea vizează o relaţie socială mai întinsă şi chiar o epocă în totalitatea ei. Ce se impune însă şi dă o impresie de neuitat e destinul bătrânului ţăran, trecut prin multe, ieşit din zona de umbră în care o existenţă socială nemiloasă îl aruncase. În epoca de tranziţie, Moromete dispare ca erou activ. Personajul are aici un destin mediocru iar evenimentele îl copleşesc. Când totul pare iremediabil pierdut şi Moromete joacă farsa îmbolnăvirii, personajul capătă aura tragică pe care o pierduse. În momentul când Moromete se ridică din închipuita lui boală şi pune mâna pe par pentru a face ordine în familie, el iese din zodia mediocră în care trăise până atunci şi redevine eroul tragediei sale. În spatele replicilor formulate cu aceeaşi dezinvoltură, se simte că mulţumirea eroului nu mai e aceeaşi. Rolul lui de stăpân absolut, nu-i mai dau siguranţa de înainte. Rolul lui de stăpân absolut în familie îi fusese retras, feciorii plecaţi la Bucureşti nu se mai întorc, iar când tatăl, hotărât să refacă unitatea familiei, îi cheamă cu o nefirească duioşie, refuzul lor ia forme neaşteptate. Catrina îl părăseşte şi ea, ameninţând-ul cu pedepse biblice. Nici un copil nu-l mai ascultă şi observaţiile lui spirituale se întorc împotriva sa. Discuţiile dintre Moromete şi fiul său capătă sensul unei confruntări între două moduri de a concepe viaţa, în ultimă instanţă între două civilizaţii. Eroul principal al volumului al doilea e Niculae Moromete. Ilie Moromete e prea puţin implicat, el fiind redus la un rol secundar de simplu spectator din afară a faptelor. Descrierea peripeţiilor lui Niculae prilejuieşte autorului nu numai o pagină vie de istorie, dar şi o capodoperă de observaţie a psihologiei ţărăneşti superioară într-un moment de mare încordare, de ezitare între acceptarea necesităţii şi refuzul ei. În ideea de monografie, vizând o atitudine proprie faţă de existenţă, în toate actele fundamentale ale vieţii, Marin Preda se aproprie de Rebreanu, din direcţia unei proze în care analiza psihologică e magistrală. Moromeţii e şi sub acest aspect opera unei elaboraţii exemplare. Romanul Marele singuratic a apărut în 1972 şi este o reluare dintr-o altă perspectivă a romanului Moromeţii. Prin acesta, Marin Preda revine la romanescul tradiţional cu o experienţă nouă. Personajul principal este Niculae, fiul cel mic al lui Moromete. Cunoaştem din volumul al II-lea al romanului Moromeţii istoria eşecului său politic şi retragerea sa la o fermă din jurul capitalei. Istoria acestei retrageri este continuată în romanul Marele singuratic. Toate aceste reluări, reveniri, arată că Marin Preda vrea să ducă până la capăt istoria unei familii şi că biografia personajelor sale nu este încheiată. Figura tatălui apare şi în acest roman, deşi, este limpede că romanul e acaparat de problemele fiului. Dar, întotdeauna când vine vorba de acest personaj, naraţiunea capătă o vibraţie nouă, celelalte personaje intrând în umbră. Bibliografie: Biblioteca Critică, Marin Preda, Editura Eminescu, Bucureşti, 1976 Scriitori români de azi. Editura “Cartea Românească”, 1974 쥁