Referat Ion 2

Mai jos puteti citi fragmente din Referat Ion 2 si de asemenea puteti face Download Referat Ion 2

Citeste fragmente din Referat Ion 2

Până la apariţia lui ”Ion” în anul 1920, romanul românesc înregistrase numai câteva titluri mai importante: “Ciocoii vechi şi noi” de Nicolae Filimon,Ciclul Comăneştilor de Duiliu Zamfirescu, ”Mara” ardeleanului Ion Slavici, ”Arhanghelii” tot în Ardeal, publicat cu 6 ani înainte de către Ion Agârbiceanu. Cu “Ion” Liviu Rebreanu inaugurează o fază nouă în istoria romanului românesc şi o trecere de la realismul poetic şi liric la realismul epic, impunîndu-se ca cel mai mare creator epic şi întemeietor al romanului nostru modern. Romanul este frutul unei colaborări îndelungate. Rebreanu l-a scris în patru ani , dar l-a purtat în sine, l-a plămădit şi l-a rotunjit. Este o carte crescută organic, dintr-o experienţă cares-a precipitat cu o preatimpurie maturitate. “Ion” nu este ceea ce se stie, o capodoperă a genului, şi primul roman românesc într-adevăr desăvârşit: este tezaurul unei experienţe în care se oglindeşte o provincie şi un popor. Obiectul de studiu a lui “Ion” este viaţa socială a Ardealului, care, deşi închisă în celula unui sat, este zugrăvită în întreaga ei stratificaţie, de la simplul vagabond până la candidatul de deputat şi la mediul administraţiei ungureşti, cu o faună bogată în exemple variate. Cu un material aparent haotic, cu episoade numeroase ce se pun de+a curmezişul. Romanul se organizează, totuşi, în jurul unei figuri centrale, al eroului frust şi voluntar al lui Ion. “Ion” îşi trage originea dintr-o scenă pe care a surprins.o autorul şi care l-a impresionat profund: “Era o zi de început de primăvară. Hoinărind pe coastele dimprejurul satului, am zărit un ţăran, îmbrăcat în straie de sărbătoare. Deodată s-a aplecat şi a sărutat pământul. L-a sărutat ca pe o ibovnică ...”. La puţin timp după această întâmplare, are un alt “eveniment” care îi atrage atenţia: unul dintre cei mai bogaţi tăranii din satul părinţilor săi, văduv, îşi bate unica fiică într-un hal îngrozitor, deoarece ea făcuse greşeala să rămână însărcinată, şi încă “cu cel mai becisnic flăcău din tot satul”.”Aşa însă ruşinea lui era mai amară: afară de greşeala fetei, trebuia să se încuscrească el, fruntaş, cu plevna satului şi să dea o zestre bună unui prăpădit de flăcău.”. Tot în aceiaşi perioadă, Rebreanu purtase o discuţie cu un flăcău din vecini, chipeş, harnic, muncitor şi foarte sărac, Ion Pop al Glanetaşului. Flăcăul ajunsese la concluzia să diversele necazuri sunt pricinuite de lipsa de pământ. “Pronunţa cuvântul <> cu atâta sete, cu atâta lăcomie şi pasiune parcă ar fi fost vorba de o fiinţă vie şi adevărată”. Rebreanu încearcă să facă o legătură între aceste trei scene creionându-se astfel „scheletul” unui roman. Prima încercare a fost o nuvelă cu titlul „Ruşinea”, rămasă nepublicată, în care Rodovica devenea negreşit o victimă a iubirii. A doua etapă de prelucrare a acestor întâmplări o constituie romanul „Zestrea”, însă autorul ajunge la concluzia că „ieşise ceva cu desăvârşire neorganic”, „că materialul nu era suficient frământat”. După trei ani el rescrie romanul „Zestrea” ca şi când nu ar mai fi existat textul cel dintâi, dându+i numele „Ion”. Din linia ţăranilor lui Balzac, dar mai ales a lui Zola, Ion este expresia instinctului de posesiune a pământului în serviciul căruia pune o inteligenţă suplă, o cazuristică inepoizabilă, o viclenie procedurală şi, cu deosebire o voinţă imensă. Ştie să adune energiile difluente într-un singur fascicul. Nimic nu-i rezistă: în faţa ogorului aurit de spice e cuprins de beţia unei înalte emoţii; vrea să-l aibă cu orice preţ; dragostea devine şi ea o armă călită în vâlvătaia focului ce-l încinge. Acţiunea cărţii e susţinută de o intrigă simplă, setul de banală. Ion al Glanetaşului, flăcău sărac, ambiţios, inteligent şi chipeş, seduce fiica unui chiabur, pe Ana lui Vasile Baciu. Deşi o iubeşte pe Florica, fată săracă şi frumoasă, Ion îi face urâţicăi Ana un copil, ca astfel să îl strângă în chingă pe chiabur care intenţiona să-şi dea fata după George, feciorul altui ţăran înstărit. Istoria nu are mari complicaţii. Planul lui Ion îi reuşeşte şi feciorul Glanetaşului, obţine pământurile lui Vasile Baciu. Bineînţes, până la acest rezultat, Ana e stâlcită în bătăi şi trimisă „acasă” pe rând, când de taică-său, când de bărbat. După ce-i dăruieşte lui Ion un moştenitor, Ana se spânzură, convinsă câ feciorul Glanetaşului n-a iubit-o niciodată. Moare şi copilul. Ion care ascultase doar”glasul pământului”, începe a fi sensibil şi la „glasul iubirii”. El îi dă târcoale Floricăi, ajunsă nevasta lui George. Acesta îl pândeşte într-o noapte şi-i crapă capul cu sapa. George va pleca la ocnă, şi pământurile lui Vasile Baciu, conform înţelegerii dintre socru şi ginere, vor deveni „proprietatea bisericii„. Satul Prpas unde are loc desfăşurarea acţiunii, în ceea mai mare parte, străbătut de un drum alb, desprins din şoseaua care, întovărăşind Someşul, ajunge la Cluj, pare un popas mai îndelung pentru un narator ce vrea să ne convingă, aglomerând nume reale cu altele imaginare, că ne înfăţişează un instantaneu de realitate care se confudă cu aceea mare a lumii, dar care rămâne totuşi unicâ ( drumul „se desprinde”, iar Pripasul apare „pitit într-o scrântitură de coline”). Drumul înaintează printre semne ale absenţei în somnolenţa unei zile de vară, la marginea satului „un Hristos cu faţa spălăcită (...) îşi tremură jalnic trupul de tinichea ruginită pe lemnul mâncat de carii şi înnegrit de vrenuri”, liniştea e întreruptă în răstimpuri de fâsâitul frunzelor, un câine picoteşte în mijlocul drumului, o pisică se furişează într-o livadă, casele sunt înşirate una după alta şi dintre ele au dipărut parcă oamenii. Fragmentul imediat următor, acela al horei de duminică din curtea Tudosiei, văduva lui Maxim Oprea, contrazice senzaţia de letargie existentă prin sugestia sumară, dar pregnantă a relaţiilor care transformă satul într-un spaţiu al confruntării permanente, vital prin urmare şi conţinând germenele dramei. Hora ne introduce, de la început, într+un climat torid, de o comprimată electricitate. Tăcerea stranie, zăpuşeala sufocantă, aparenta letargie se rezolvă în izbucnirea frebetică a jocului. Savista, oloaga, nici ea nu poate sta locului şi nu are astâmpărare de patima care clocoteşte în jur, asmuţită mereu de cei trei lăutari tocmiţi „să-şi rupă arcurile”, să mai pună o dată cântecul ce „saltă aprig, înfocat”, ultimul principiu care ar putea caracteriza această lume este acela al egalităţii între oameni. Existenţa, la antipodul somnolenţei, de la cele mai mărunte manifestări până la cele capitale pare o ciocnire crudă de forte, un joc în care sentimentul destinului nu copleşeşte, ci fortifică spiritul temerar, individualist până la egoism. De la rivalitatea flăcăilor pentru recunoaşterea primului loc între indivitii de aceeaşi vârstă, la aceea a fetelor care aşteaptă să fie invitate la horă, ierarhia stăpâneşte totul, dar se raportează în primul rănd la forţa economică. Hora e o răspântie, de unde pornesc două drumuri ale naraţiunii, mergând când alături, când încrucişându-se, comunicând însă mereu între ele, spre a de imaginea totală a vieţii satului românesc. Descoperim un adevărat roman în roman, şi anume , acela a micii intelectualităţi, reprezentată în primul rând de preot şi învăţător. Deşi având o stare econemică nu foarte diferită de a ţăranului, „inteligenţa ” se bucură de un statut care îi atrage respectul şi ascultarea datorită, fireşte prestigiului, destul de rar pe atunci, al ştiinşei de carte. Învăţătorul şi popa sunt „domni”, alcătuind o categorie socială diferenţiată. Zaharia Herdelea e un învăţător inimos, dar împovărat de o familie grea în care sunt două fete de măritat, fără zestre. Cel mai reprezentativ personaj pentru a doua linie epică este Titu Herdelea. „Domnişorul” pare condamnat să rămână la suprafaţa lucrurilor, în ciuda eforturilor susţinute de a găsi existenţei sale un făgaş ieşit din comun. Experienţele sale cad sistematic în derizoriu. Declarat poet al văii Someşului, producţia lui cvasiinexistentă se concretizează într-un text publicat de un ziar local, tentat de amor, dovedeşte veritabile resurse melodramatice, ezitând între Lucreţia Dragu, un fel de pastilă pentru inspiraţia sa poetică firavă şi senzuala Roza Lang, negijată de bărbat. Titu Herdelea este un „alter ego” al autorului şi de aceea în jurul lui se organizează cel de-al doilea fir al romanului. Reprezintă un personaj simbol fiindcă sugerează conştiinţa naţională, care renaşte. În lumea satului principalul mijloc de ameliorare şi stratificare a condiţiei sociale, ca şi de îmbogăţire îl constituie posesiunea pământului. Pentru ţăran, pământul a însemnat o dramă ancestrală, o sete nepotolită într-un şir de secole, care a cumulat necestitatea pâmă a prefăcut-o în patimă. Ion e o metaforă a dramei pământului, în care factorul social nu trebuie separat de cel bilogic. Ionsimtea o vocaţiune obscură, înrădăcinată pentru pământ. Ca să dobândească pământul râvnit, Ion îşi dă seama că soluţia cea mai la îndemână este căsătoria cu o fată bogată. Cum aceasta nu e şi frumoasă, flăcăul va fi nevoit să însceneze dragostea. El joacă mai întâi rolul cuceritorului, pornind de la o stare psihică oarecum confuză. Lui „nu-i fusese dragă Ana şi nici acum nu-şi dădea deama dacă-i dragă. O iubea pe Florica, cea cu obrajii fragezi ca piersica şi ochii albastrii ca cerul de primăvară”. Însă aceasta este , ca şi Ion, săracă, în timp ce Ana avea locuri şi case şi vite multe”. Ştiind foarte bine ce vrea, Ion îşi înăbuşă, cel puţin pentru o vreme, iubirea pentru Florica, dorind cu nesat pământurile lui Vasile Baciu. Lupta începe cu avantajul ca fata îl place pe el şi nupe George, fiul unui bogătan după care ar vrea s-o dea tatăl său. La horă, Ion joacă pe Ana şi apoi o trage după el după şură pentru ai şopti vorbe de amor. George află că cei doi sunt în grădină şi îl informează pe Vasile Baciu, care tocmai îşi face apariţia”lâlâind un cântec de beţie, cu pălăria într-o ureche, cu ochii înroşiţi de băutură”. Acesta sare la Ion strigându-i: „Sărăntucule!”, dezlănţuindu-se furios: „Lăsaţi-măăă! Lăsaţi-mă să.i scot blohătăile! Trebuie să-i beau sângele, altmiteri plesnesc! Lăsaţi-mă!”. Flăcăul primeşte ocara „ca o lovitură de cuţit”, reacţie fulgerătoare, tipică pentru ţăranii lui Rebreanu, care sunt în genere impulsivi, căzând repede pradă instinctelor. Injuria lucrează adânc în sufletul flăcăului: „inima îi sfărâma coastele ca un ciocan înfierbântat”. Ruşinea ce i-o facuse Vasile Baciu i se aşezase pe inimă ca o piatră de moară. „fiece vorbă îl împungea drept în inimă, cu deosebire fiindcă auzea tot satul”. Va căuta răfuilala, dar nu cu Vasile Baciu va dori să-i plătească, ci lui George, rivalul său în competiţia pentru Ana. Îl va provoca în aceeaşi seară încingându-se o bătaie vecină cu moartea, reliefând pe prim plan detaliile fizice observate foarte aproape: venelecare se umflă, pumnii care cad grei, sângele care curge şiroaie. După această bătaie, Ion se simte răcorit şi triumfător. Inteligent, el se gândeşte cum să speculeze această victorie astfel încât Ana să afle de la altcineva întâmplarea şi să creadă că ea a fost pricina bătăii. Dobândirea lui Gorge înseamnă un pas spre realizarea scopului său, otreaptă epică care-i creează eroului un nou avantaj. Stăpânit de beţia averii, când trece pe la lângă casa lui Baciu, cu ogradă largă şi grădini, îl cuprinde o bucurie „ca şi când toate acestea ar fi ale lui”, fără a lua în seamă că Ana îl păndea „cu inima cât un purice”, în speranţa că se va opri să-i vorbească. Acesta însă „îşi urmă calea, fluierând şi păşind mai apăsat”, ştiind că în felul acesta preţul lui va creşte şi dorinţa fetei va fi şi mai aprinsă. El începe să domine o sitaţie morală pe care nu va întârzia s-o fructifice pentru atingerea unicului şel: dobândirea pământului. Flcăcăul era conştient că o pierde pe femeia iubită din cauza statutului său economic precar, pentru care îl face răspunzător pe bătrân: ‚ De ce mi-ai mâncat şi mi-ai băut pământurile hodorogule?’. Vrea sa spună : altfel, aş fi fost fericit, n-ar fi trebuit să-mi sacrific dragostea. Şi ar fi fost posbil, pentru că Ion e înzestrat cu o mare energie şi voinţă de a mincii, cu râvnă şi pricepere. Patima lui de pământ nu reprezintă o fetişizare, ci ataşamentul unui tip constructiv, al unui gospodar, care ştie cum trebuie arat şi semănat mai bine. El priveşte locurile lui Vasile Baciu cu dorinţa de a le stăpâni, dar şi cu ochiul specialistului: „Le cântărea din ochi se uita dacă sunt bine lucrate şi se supăra când vedea că nu sunt cum trebuie. Se simţea stăpânul lor şi-şi făcea planurile cum va ara fâneaţa cutare, iar cutare porumbişte cum va semăna-o cu trifoi.” Întrucât obţinerea lor mai cerea timp, Ion înfige plugul în ogorul vecinului, care fusese altădată a lui: „ Măcar o brazdă să-mi iau înapoi din pământul meu ...”. După ce trage hăţul cel nou, inima flăcăului „tremura de bucurie că şi-a mărit averea”. Se ia la bătaie cu vecinul Simion Lungul, dar la toate întrebările răspunde că lui nu-i pasă nici de Dumnezeu. Nu-l sperie nici predicile popii care probozeşte într-o Duminică biserică, nici faptul că e chemat la judecată. Competiţia pentru căsătoria de bunăvoie îi apare lui Ion lipsită de orice sorţi de izbândă. Baciu nu va fi de acord în ruptul capului („mai de grabă îi trag una cu barda” decât să i-o dea pe Ana lui Ion). Însă soluţia i-o oferă Titu Herdelea: ” Dacă nu vrea el să ţi-o dea de bună voie trebuie să-l sileşti!”. Acesta este momentul în care îşi dă seama „limpede ce trebuie să facă”. Speculând sentimentele Anei, Ion ajunge în ogradă, pe prispă şi de acolo în casă, unde nu flăcăul, ci fata insistă să intre. Acesta, nici vorbă să comită un act de siluire, şi nici o simplă seducere. O cucereşte pe Ana, lăsând-o să creadă că ea l-a cucerit, că l-a smuls din mrejele Floricăi, Ion fiind în stare să joace chiar şi rolul celui ademenit. Scena de pe cuptor este una din cele mai „tari” prin admosfera de pândă şi teamă, de dragoste mincinoasă şi ambiţios calculată din partea lui Ion şi de firească dăruire a Anei, consumându-se promiscuu sub ameninţarea de fiecare clipă a morţii. Cu spaima că dacă s-ar trezi i-ar ucide pe amândoi, se strecoară în culcuşul de la picioarele lui Baciu, unde Ion, neclintit în hotărârile sale o posedă pe Ana. În sfârşit, ies din casă, fata cu teama să nu fi rămas gravidă, în timp ce flăcăul „trebuia să-şi muşte buzele ca să nu izbucnească de bucurie”. El va veni seară de seară, până ce va fi sigur că Ana e însărcinată. Apoi îşi răreşte vizitele, ca în curând să nu mai treacă pe la ea deloc. Între momentul seducerii şi nuntă, Ana are de îndurat nenumărate bătăi şi umilinţe, ea fiind prinsă la mijloc între lupta pentru pământ dintre Ion şi Vasile Baciu, ea fiind o tragică victimă. Ion îl are la mână pe adversar şi poate să se tocmească, să îl silească. El îi spune clar Anei că nu cu ea vrea să discute, ci cu Baciu. De aceea, o expediază neîntârziat, cu mesajul unei propuneri: „aşa să-i spui! Că eu cu tine n-am ce să mă sfătuiesc. Dar cu dumnealui om vorbi, ne-om chibzui”. Baciu, fireşte, o va bate iar s-o omoare, jurînd că nu se va duce la Glanetaşu. Totuşi „părţile se întâlnesc”, Ion adoptînd inflexibil tactica refuzului, jucînd „tare” în aşteptarea contrapropunerilor: „Adică nu vrei s-o iei? – Nu vreau, bade Vasile! Când am vrut eu, n-ai vrut dumneata.” Ion foloseşte şantajul moral: dacă nu i se vor satisface condiţiile, Ana va fi expusă, ca una care a păcătuit şi a născut de fată mare. De aceea, dîndu-şi seama că nu are încotro, Baciu cade la învoială, ceea ce-l pune pe viitorul ginere într-o stare euforică: „se gândea numai la pământurile lui şi plănuia cum să le muncească mai bine”. De Ana parcă uitase. Ana e doar un mijloc prin care Ion îşi duce la îndeplinire planul. Scena tocmelii între cele două părţi, în faşa miresii însărcinate şi neluate în seamă, este de o rece vigoare. Alături de asprimea, de lăcomia, de egoismul feroce al lui Ion, stă chipul blând şi iertător al Anei, care „nu se gândea decât la dânsul. Uitate erau ruşinea şi bătăile şi suferinţele. Ea nu ştia nici de planuri, nici de vicleşuguri ... sufletul ei dornic de iubire aştepta împlinirea visului ca o mântuire...”. La nuntă, mirele, parcă trezit din somn, îşi dă seama ce slută este mireasa în comparaţie cu Florica, femeia vieţii lui. Pentru o clipă, îi trece prin minte un gând nebunesc:” ce-ar fi dacă aş lua pe Florica şi am fugi amândoi în lume să sca de urâţenia asta?” Dar patima pământului nu-l poate slăbi, tocmai acum când l-a dobândit: „şi să rămân tot calic... pentru o muiere?”. Ana, victimă a conflictelor între ginere şi socru, bate drumul ca un câine alungat între casa lui Baciu şi a lui Ion, fiecare trimiţând-o cu mesajul său, aşteptând-o şi, apoi, crezând-o complice cu partea adversă cărându-i pumni cu nemiluita. După ce Ion o alungă pe Ana, pentru a-şi consolida poziţia, îl dă judecată pe Baciu spre a obţine cu martori, ceea ce acesta nu voia să mai recunoască. Baciu se lasă prins pe deaîntregul în capcana lui Ion iscălind actele de intabulare pe numele ginerelui. Venise bogat şi acum pleca cerşetor, astfel că de acum în colo îl vom auzi mereu pe Baciu spunând: „Mi-ai furat pământul, Hoţule! M-ai omorât hoţule!”. Acum Ion ajunge să-şi vadă visul cu ochii: „tot pământul e al meu domnişorule”. Cuprins de beţia fericirii, eroul vede pământurile ca pe „nişte ibovnice credincioase”, „care şi-ar fi lepădat cămaşa arătându-şi corpul gol, ispititor”. Pe Ana o apucă durerile facerii pe câmp, în timp ce ducea mâncare alor săi aflaţi la lucru. Nici măcar acum, Ion nu-şi schimbă atitudinea faţă de nevastă, pe care n-o poate suferii, o boscorodeşte nepăsător. Doar gândul că femeia ar putea muri îl înspăimîntă şi îl face să vrea să fie lângă Ana, care ţipa în muncile facerii. Momentul care aduce trecerea la un timp personal, adică trăit în interioritatea conştiinţei intime, e acela al reîntâlnirii cu Florica, mireasă. În timpul nunţii, George surprinde printre meseni ochiii lui Ion „dârji, aprinşi şi tulburi” şi-l înspăimântă parcă i-ar fi spus că „din ei porneşte o primrjdie”. „Ion nu-şi putea lua ochii de la mireasă, ca şi când i s-ar fi lipit de ea într-o sărutare, atât de pătimaşă că nici o putere din lume să nu-i mai poată despărţi”. Şi Ana observă scena; amărăciunea o sugrumă şi se pomeneşte zicând fără voia ei :” am să mă omor, Ioane!”. Lipsită de cea mai elementară afecţiune, de ocrotire şi de dragoste, înveninată de gelozie, căci o îmbrăţişează pătimaş pe Florica sub ochii ei fără nici o speranţă de a-şi mai atinge visul de fericire lângă bărbatul căruia i se jertfise, Ana hotărăşte să se spănzure. Obidita soţie a lui Ion începe prin a face o fixaţie, fiind stăpânită obsesiv de imaginea celor doi morţi văzuţi de ea: Cârciumarul Avrum şi Dumitru Moarcăş. Semnele de alterare a echilibrului mintal se traduc nu prin agitaţie, ci printr-o linişte aproape suspectă care însoţeşte fiecare gând şi fiecare pas. Înainte de a porni spre locul unde avea sa-şi pună capăt zilelor, aşează copilul în leagăn şi-l închină de trei ori, amintindu-şi noaptea de pe cuptor, cu placerile ei înfricoşate şi neştiotoare. Intră în grajd, unde, „într-un cui de lemn atârna ştrangul nou nouţ cu care legau viţelul pe care-l alegeau la muls”. Pregătindu-şi spânzurătoarea, are un moment de ezitare; are o scurtă tresărire de spaimă, după care îşi reia pregătirea punându-şi anevoie laţul de după gât. Moartea îşi face apariţia dându-i mai întâi un fior senzual, caracteristic sucombării prin spânzurare: „Simţi o plăcere ameţitoare, ca şi când un ibovnic mult aşteptat ar fi îmbrăţişat-o cu o sălbăticie ucigătoare”. Ultima fulgerare de gând se leagă tot de noaptea plăcerilor, după care totul se încâlceşte. Rămâne doar planul fiziologic: „ Ochii holbaţi nu mai vedeau nimic. Doar limba creştea mereu, sfidătoare şi batjocoritoare, ca o răzbunare pentru tăcerea la care a fost osândită toată viaţa”. În jur, lucrurile îşi urmează cursul mai departe, ca şi când nu s-ar fi întâmplat nimic. Existenţa chinuită şi tragicul sfârşit al Anaei dezvăluie cu o deosebită forţă condiţia de înrobire şi înjosire a femeii în această lume. Eroina se pleacă în faţa unei legi crunte, neiertătoare, care o transformă din roaba tatălui în sclava bărbatului. Aducătoarea de zestre, născătoare de prunci şi animal de muncă, iată singurele rosturi sociale ce i s-au lăsat. O mână a fatalităţii face ca şi copilul acestora să se stingă, şi cu el neamul Glanetaşului. După moartea Anei, personajul începe să se comporte ca un m intrat în tranşă. Îi dă târcoale lui George găsind diverse prilejuri să-i facă vizite acasă. Patima a pus o asemenea stăpânire asupra lui, că abia se putea ţine să nu sară să o ia în braţe pe Forica, faţă de bărbatul ei. Oricât ar fi de împătimit de avere, ea nu-l satisface pe deplin. Ocolită şi amânată, problema fericirii i se pune în termenii cei mai fireşti: „ce folos de pământuri dacă cine ţi-e drag pe lume nu-i al tău”. Femeia devine obsesia lui Ion, ca altădată pământul. Odată se întâlnesc şi fac dragoste pe câmp, acolo unde născuse Ana. Ion e acum mai decis ca oricând să-şi ducă până la sfârşit pătimaşa chemare de dragoste: „Să ştiu că fac moarte de om şi tot a mea o să fii”. În incursiunea amoroasă finală, Ion e de o imprudenţă fatală: „Toate le potriveşte cu mare grijă, numai la George nu se gândise, parcă nici n-ar fi fost pe lume”. Drumurile lui Ion încep a fi cunoscute şi de George, care aşteptă răfuiala. Presimţirile negre se înmulţesc. George pleacă la pădure, se întoarce din drum să-şi ia toporul. Atmosfera însăşi parcă ascunde ceva care o face pe Florica să fie „gâtuită de spaimă”. Tăcerea e ca o „piatră de mormânt”: bărbatul înţelat îl surprinde pe Ion şă-l doboară cu trei lovituri de sapă: „cu amândouă mâinile, George ridică sapa şi izbi. Simţi că fierul a pătruns în ceva moale şi în gând îi răsări întrebarea: „Unde l-oi fi lovit? Dar numaidecât se auzi iarăşi, încet şi rugător: - Ssst ... ssst ... George izbi a doua oară. Sapa vâjâi în aer. Apoi un pârâit surd, urmat de un zgomot răguşit ca şi când se prăvale un sac plin. Mai ales zgomotul acesta înfurie mai crunt pe George. Parcă tot întunericul s-ar fi schimbat, dintr-o dată, într-o baltă de sânge închegat. Lovi a treia oară fără a-şi da seama unde ...” Când plecă la închisoare, George întâlneşte ochii albaştri ai Floricăi, „privindu-l drept ca o imputare şi o milă care nu ştia dacă sunt pentru el sau pentru celălalt”. Florica rămâne o imagine de frumoasă enigmă şi de nefericită incertitudine. Ea este nevoită să oscileze între bărbatul pe care l-a iubit întotdeauna, şi întâmplătorul soţ care i-a oferit un statut social. Putem spune astfel că Florica e un alt Ion de sex feminin. Ambiţia lui Ion face pereche cu resemnarea şi lipsa de curaj a Floricăi. Drama se încheie o dată cu dispariţia eroului principal, cu înmormântarea lui car aruncă un ultim fascicul de lumină asupra acestui caracter aspru şi pătimaş: „pe urmă Ion fu coborât în pământul care i-a fost prea drag, şi oamenii au venit pe rând să-i arunce câte o mână de lut umed care răbufnea greu şi trist pe scândurile odihnei reci”. Lupta lui Ion de a răzbate, de a răspunde unei necesităţi vitale şi deopotrivă unei pofte de a avea nostalgie, care declanşase rezerve uriaşe de energie şi voinţă, lua sfârşit cu o înfrângere tragică. Apriga lui zbatre, ne lasă autorul a înţelege, rămânea o zădărnicie. În pământ se duc toate pământurile. Nicăieri în literatura română viaţa satului nu a fost evocată cu atâta forţă realistă, atât de viguros şi pătrunzător. Condiţia lui Ion rezumă tragedia istorică a ţărănimii fără pământ şi dacă parvenirea socială a personajului este reprezentativă doar pentru o parte infimă a acesei ţărănimi, ambiţia de care este devorat defineşte sufletul ţărănesc, iar destinul său denunţă întocmirea inechitabilă ce condamnă pe cei de seama lui fie la sărăcie şi umilinţă, fie la schilodire morală. Sforţarea lui Ion de a-şi depăşi condiţia capătă dimensiuni universale şi înfrângera sa în lupta cu soarta implacabilă aduce aminte de prăbuşirile eroilor din tragediile antice. Povestea ascensiunii şi surpării lui Ion adună în cuprinsul ei întreaga existenţă a Transilvaniei româneşti. „Ion” este o densă monografie, o epopee a satului românesc de peste munţi. În psihologia eroului principal scriitorul a întrebuinţat simplificarea artei clasice, întrucât Ion este redus, în realitate la un singur instinct. În sufletul lui Ion există o luptă între „Glasul Pământului” şi „Glasul Iubirii”, dar forţele sunt inegale şi nu domină decât succesiv. La început, Ion e lipsit, deci, de interesul unei lupte: „Glasul Pământului” îl stăpâneşte şi în faţa lui totul tace; numai la urmă i s-a adăugat şi „Glasul Iubirii”. Ajungînd la stăpânirea pământului dorit, Ion se umanizează, devenind un om ca oricare altul care poate iubi pe Florica fără ca dragostea să contrarieze marea şi unica pasiune a vieţii: dacă prin succesiune s-a eludat nu numai conflictul, ci şi adevărul interes dramatic, unitatea lui sufletească, îi dă proporţii impunătoare: simplu, frust şi masiv, el pare crescut din pământul iubit cu ferocitate, aşa că, prin gesturi voluntare şi tenace, condiţia lui umilă se topeşte în imensitatea simbolică a unei creaţii ctonice. Rebreanu a căutat mereu o unitate pierdută a Lumii; ca un om al pământului, a încercat să revele o „axis mundi”, să descopere, pentru cititorul său, un Centru al lumii. Ca şi Eminescu, ca şi Sadoveanu, ca şi Blaga, a refuzat dinamismul excentric al literaturii moderne. Dinamism resimţit de o seamă de literaturi ale estului european, în al doilea pătrar al secolului al XX-lea. „Ion” este capodopera rebreniană în care arta romancierului descoperă, cu o rigoare şi spbrietate exemplare, adâncurile simplităţii, marea poezie epică a miracolului existenţei esenţiale, şi în care liniştea povestirii şi echilibrul construcţiei răsfrâng înţelegerea matură şi armonioasă a omenescului, dau epicului statura memorabilă de simbol complex şi substanţial al frumuseţii şi contradicţiilor lumii şi vieţii reale. BIBLIOGRAFIE: Eugen Lovinescu: „Scrieri” Cornel Ungureanu: „Rebreanu în spaţiul literaturii” Al. Săndulescu: „Introducere în opera lui Rebreanu” Tudor Vianu: „Arta prozatorilor români” M. Manolescu: „Arca lui Noe” PAGE PAGE 7 BOERU MARIUS ALEXANDRU CLASA a X-a B 쥁