Referat Comunicare Orala

Mai jos puteti citi fragmente din Referat Comunicare Orala si de asemenea puteti face Download Referat comunicare orala

Citeste fragmente din Referat Comunicare Orala

COMUNICARE ORALA LUPU EUGENIA ELENA ROMANA-FRANCEZA ANUL III 1. Importanta exprimarii orale O exprimare corecta (orala sau scrisa) reprezinta unul dintre scopurile principale ale invatamantului romanenesc si ale invatamantului in general. Mediul scolar trebuie sa ajute elevii sa-si dezvolte orizontul de cunostinte, capacitatea de a vorbi si de a scrie cat mai corect, cat mai ingrijit; in mediul scolar, copiii trebuie sa se cultive sau, ca sa folosesc un termen modern, copiii trebuie sa invete sa comunice. Capacitatile de comunicare orala apar in toate programele de gimnaziu: ele impun structurarea unor parcursuri didactice coerente, ce vizeaza initierea elevilor in “genuri” diverse (monologul informativ, expozitiv si demonstrativ, rezumatul oral, descrierea orala, alocutiunea, dialogul simplu si complex si dialogul formal si informal). Noutatea acestei perspective consta in depasirea viziunii traditionale ce statua oralul ca mijloc de invatare. Fara a exclude aceasta abordare, modelul comunicativ propune explicit studierea oralului ca “obiect”/”continut” al studiului si evaluarii. In didactica romaneasca, reflectia asupra oralului se afla abia la inceput si se rezuma la abordarile riguroase ale profesorului V.Goia, la o serie de traduceri, cu impact relativ restrans asupra invatamantului preuniversitar . In capitolul “Metodica exprimarii orale ( in “Didatica limbii si literaturii romane”), V.Goia observa un fapt important: ”Comunicarea orala a luat un avans important fata de cea scrisa”. Sa raspundem insa, mai intai, la o intrebare fundamentala: “Ce este comunicare?”. 2. Definitia comunicarii Aparut in limba romana prin filiera franceza, verbul “a comunica” are un “frate bun”, fapt ce ne indreptateste sa vorbim de existenta unui dublet etimologic. Cu transformarile caracteristice trecerii de la latina vulgara la proto-romana, lat. ”communicare” a fost mostenit sub forma “a cumineca”, avand sensul de ase impartasi (in acceptia ritualului crestin). Intelesul exista si in latina tarzie ,unde a dat nastere lui “excommunicare”, adica “a opri de la impartasanie”- ceea ce echivala cu excluderea din comunitate religioasa.Iata cum pentru noi, romanii, sensul originar al comunicarii este deopotriva profan si sacru:comunicarea sta la baza organizarii sociale. Cand trebuie sa defineasca comunicarea, majoritatea se gandesc la “a aduce la cunostinta”, ”a da de stire” sau “informa”. Comunicare inteleasa ca proces are la baza patru componente fundamentale: emitatorul, canalul, informatia si receptorul. Esenta procesului consta in transferul sau trimiterea informatiei de la receptor la emitator, acest model elementar trebuie insa extins deoarece comunicarea nu se incheie niciodata cu simpla preluare sau receptare a informatiei. In primul rand, nu trebuie omisa circulatia informatiei in sens invers (feed-back), deoarece comunicarea nu se realizeaza decat in vederea obtinerii unui raspuns. In al doilea rand, comunicarea este un proces intentional: emitatorul transmite receptorului o informatie prin intermediul unui canal cu scopul de a produce anumite efecte asupra receptorului. In al treilea rand, toata aceasta “desfasurare de forte” nu s-ar dovedi pe deplin eficienta daca nu s-ar acorda importanta atat codajului cat si decodajului mesajului transmis. In al patrulea rand, nu trebuie ignorata nici posibilitatea aparitiilor unor erori de codare sau decodare precum si imixtiunea unor factori pertubatori. Toate aceste elemente vor diminua reusita comunicarii. Privita ca un act de punere in relatie a emitatorului cu receptorul, comunicarea poate fi inteleasa drept “ansamblul proceselor fizice si psihologice prin care se efectueaza operatia punerii in relatie cu una sau mai multe persoane in vederea obtinerii unor anumite obiective.” 3. Comunicarea orala. Stiluri de comunicare Comunicarea orala reprezinta, ca si comunicarea scrisa, un sistem propriu de reguli si norme, doar ca mult mai bogat si mai complex, datorita factorilor extra si paralingvistici si a influentei decisive a cadrului situational. Cercetatorul Martin Joos distinge un numar de cinci trepte ale comunicarii orale, ce constituie tot atatia pasi ai indepartarii acesteia de rigorile exprimarii scrise: Stilul ce caracterizeaza formele de comunicare necooperativa, in care emitatorul nu isi cunoaste receptorul, iar acesta din urma nu e in masura sa influenteze in vreun fel discursul celui dintai. Stilul formal corespunde adresarii catre un auditoriu numeros, ale carui reactii sunt, de data aceasta, perceptibile pentru vorbitor. Discursul prezinta un nivel inalt de coerenta, frazele fiind construite cu grija dintr-un material lexical cat mai variat. Se evita sistematic repetitiile, recurgerea la expresii argotice sau prea familiare, elipsele si lasarea in suspensie a unor propozitii incepute. Stilul consultativ este cel al discutiilor cu caracter profesional, de afaceri, al negocierelor si al tratativelor. Participarea interlocutorului la dialog este activa. Stilul ocazional este specific conversatiilor libere, intre prieteni. Participantii trec fara restrictii de la un subiect la altul, intr-o maniera neglijenta. Apar expresiile eliptice si folosirea unor termeni in acceptiuni speciale, cunoscute interlocutorilor din interactiuni verbale anterioare. Stilul intim se caracterizeaza prin recurgerea la un cod personal, care nu mai are drept obiectiv comunicarea unor date exterioare, ci ofera informatii despre starile si trairile intime ale subiectului. Comunicarea eficienta si eficace depinde in mare masura de felul in care comunicam, adica de stilul comunicarii. Potrivit unei celebre formulari (“Stilul este omul insusi”), este evident ca fiecarui individ ii este caracteristic un anumit mod de exprimare, un anumit stil, care poarta pecetea propriei personalitati, a culturii, a temperamentului si a mediului social in care acesta traieste. Stilul nu este o proprietate exclusiva a textelor literare, el este specifis oricarui act de comunicare. 4. Competenta de comunicare La randul sau, competenta de comunicare reuneste verbalul cu paraverbalul si nonverbalul. Componenta verbala reuneste: -dimensiune lingvistica (cunoastere si utilizarea corecta a aspectelor de ordin fonetic, lexical si a celor de sintaxa a propozitiilor si a frazei); -dimensiunea textuala (cunoasterea si utilizarea corecta a regulilor si procedeelor ce asigura organizarea generala a unui text: legatura intre fraze, coerenta intre parti, structura textuala narativa, descriptiva, argumentativa etc.); -dimensiune discursiva sau situationala (capacitatea subiectului de a-si construi discursul in functie de identitatea partenerilor de schimb, de finalitatea schimbului, de tema discutata si de circumstantele materiale ale comunicarii). Componenta nonverbala alatura elementele chinestezice, pozitia locutorilor, aspectul exterior si modul de amenajare a spatiului. Componenta paraverbala se refera la atributele vocii (evitarea grimaselor, vulgaritatilor, a expunerii pe un ton plictisit etc.). Formele exprimarii orale trebuie privite, in cazul elevilor, drept forme de fixare, de formare a unor priceperi si deprinderi. Programele pentru clasele V-VIII puncteaza explicit necesitatea formarii capacitatilor de comunicare orala (necesitatea configurarii unor demersuri orientate inspre dezvoltarea capacitatilor de a recepta si produce texte orale in situatii de comunicare diverse). Tot la acest nivel se observa si corelatia constanta intre orientarile ce vizeaza comunicarea orala si cea scrisa. Interdependenta oral-scris nu poate fi negata, iar coerenta si fluenta discursului oral se obtin si prin exercitii de scriere. O alta corelatie este cea dintre capacitatile de exprimare orala si asimilarea cunostintelor metalingvistice, cunostinte ce urmeaza a fi puse in act si cizelate prin activitatile de comunicare. Pentru a se familiariza cu diferite forme ale comunicarii orale, exemplele pe baza carora elevii le invata trebuie alese cu pricepere. Astfel, pentru clasele a V-a si a VI-a, cand copiii invata “dialogul” ca mod de expunere, apoi transformarea “vorbirii directe” in “vorbire indirecta”, textele cele mai potrivite sunt schitele lui Ion Luca Caragiale: “Vizita...” si “D-l Goe”, dupa cum au procedat si autorii celor doua manuale aparute la Editura Humanitas. In schimb, autorii manualului pentru clasa a VI-a (Editura All Educational, 1998) au fost mai putin inspirati apeland, pentru aceleasi notiuni, la un fragment din “Amintirile” lui Ion Creanga, care este in primul rand un povestitor si in al doilea rand un creator de replici scanteietoare, precum marele dramaturg. Ancorarea tuturor orelor de comunicare in tematica textelor literare nu este o buna solutie. De aceea e de preferat ponderarea atenta a ariilor tematice si alegerea, in interiorul lor, a unor teme cu impact informativ; prin asemenea teme, activitatile de comunicare pot tinti dincolo de formarea si cizelarea capacitatilor si pot extinde sfera intelegerii. Paralel cu studiul textelor literare din manuale, elevii se deprind sa alcatuiasca in scris compuneri de tip narativ, descriptiv, dialogat, analize de texte literare, referate, sinteze, paralele si eseuri etc. Compunerile (orale sau scrise) reprezinta mijloace eficiente de formare a deprinderilor de a comunica in mod nuantat cu semenii, mijloace necesare obisnuirii cu o exprimare curent, fluida si eficace. 5.Concluzie De orice natura ar fi, actele vorbirii si compunerile scrise dezvolta tendinta spre sistematizare si spiritul de observatie al elevilor. Pregatind intrarea in dialog si sustinerea lui sau schitand planul unei compuneri, nu este suficient sa detii anumite in formatii despre un anume subiect, din mediul social sau din cartile citite. Spiritul de observatie se cultiva in stransa legatura cu deprinderea de a verbaliza informatiile culese, parcurgandu-se triada: a observa, a asocia, a exprima. Elaborarea produselor spirituale stimuleaza elevilor registrul afectiv, sensibilitatea, concretizata in reactia lor subiectiva fata de un peisaj, anotimp, personaj, tablou pictural, fata de un roman. BIBLIOGRAFIE: 1. V. GOIA - “Didactica limbii si literaturii romane”; 2. V. TRAN - “Teoria comunicarii”; 3. E. GRAUR - “Tehnici de comunicare”; 4. A. PAMFIL - “Limba si literatura romana in gimnaziu” PAGE PAGE 6 쥁`