Referat Baltagul.rtf

Mai jos puteti citi fragmente din Referat Baltagul.rtf si de asemenea puteti face Download Referat Baltagul.rtf

Citeste fragmente din Referat Baltagul.rtf

Mihail Sadoveanu Pagina 1 Baltagul - comentariu literar - Mihail Sadoveanu Prin capodopera Baltagul, apărut în 1930, Sadoveanu realizează o nouă interpretare a mitului mioritic, versul-motto indicând sursa de inspiraţie: “Stăpâne stăpâne,/ Mai cheamă ş-un câne”. Subiectul este simplu, păstrând elementele baladei: un cioban este omorât de doi tovarăşi ai săi pentru a-i lua oile, dar femeia acestuia, aprigă şi inteligentă nu are linişte până nu află făptaşii şi nu-i pedepseşte după legea nescrisă a comunităţii. Intriga, după modelul romanului poliţist, pune în lumină vocaţia justiţiară a eroinei, descoperirea asasinilor şi demascarea acestora. Faptele din Baltagul se petrec spre sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, însă într-o societate patriarhală, arhaică, străpunsă de zorii unei civilizaţii, de noi relaţii sociale, capitaliste. Titlul romanului este simbolic. În sensul basmului vechi, baltagul este unealta magică şi simbolică însuşită de răufăcători şi cucerită de erou, unealtă care rămâne pură, nepătată de sânge. Compoziţia e determinată de semnificaţia cărţii: înfăţişarea unei societăţi de tip arhaic şi un individ reprezentativ al ei, o lume esenţială, lumea oamenilor de la munte şi Vitoria Lipan, exponentul acestei lumi. Romanul începe cu prezentarea sintetică a vieţii păstorilor (vechimea, felul de viaţă, psihologia), fixată într-o cosmologie populară: “Domnul Dumnezeu, după ce a alcătuit lumea, a pus rânduială şi semn fiecărui neam.[…] La urmă au venit şi muntenii ş-au îngenunchiat la scaunul împărăţiei. […] - Apoi aţi venit cei din urmă, zece Domnul cu părere de rău. Dragi îmi sunteţi, dar n-am ce vă face. Rămâneţi cu ce aveţi. Nu vă mai pot da într-un adaos decât o inimă uşoară ca să vă bucuraţi cu al vostru. Să vă pară toate bune: sa vie la voi cel cu cetera; şi cel cu băutura, şi s-aveţi muieri frumoase şi iubeţe”. Naraţiunea simplă, ar putea fi delimitată schematic în trei părţi: partea întâi de la început până la plecarea Vitoriei în căutarea lui Lipan (cap. VII); prezentarea argatului Mitrea şi a lui Gheorghiţă, coborât la vale, cu oile, asinii şi dulăii la iernat, într-o baltă a Jijiei, în apropiere de târg; neliniştea Vitoriei pentru întârzierea bărbatului ei, peste obicei, cunoaşterea şi “citirea” semnelor naturii; mersul femeii la părintele Dănilă, la biserică, să-i “cetească”; mersul la baba Maranda, care avea “unele tainice ştiinţi şi meşteşuguri”; drumul la Piatra, popasul la mănăstire, la icoana Sfintei Ana; mersul la autorităţi pentru a-şi spune necazul. Partea a doua, începând cu cap. VII, când Vitoria “are într-însa ştiinţa morţii lui Nechifor Lipan şi crâncenă durere, se văzu totuşi eliberată de întuneric”; părintele Dănilă îi scrie jalba către autorităţi; trimite fata, pe Minodora, cu zestrea la mănăstirea Văraticului, la călugăriţa Melania, sora a mamei Vitoriei; lăsarea gospodăriei în grija lui Mitrea; pregătirea de plecare. Firul naraţiunii urmează popasurile Vitoriei Lipan în căutarea adevărului despre bărbatul ei (itinerariul se sfârşeşte prin găsirea rămăşiţelor lui Nechifor între Sabasa şi Suha). A treia, şi ultima parte, stă sub semnul actului justiţiar; prezintă acţiunile Vitoriei pentru îndeplinirea datinei creştine şi cinstirea mortului, cercetarea despre vinovaţi, în Sabasa şi Suha; întoarcerea acasă, la Magura Tarcăului pentru rânduirea praznicului, a celor cuvenite pentru mort, dovedirea şi pedepsirea vinovaţilor. Romanul construieşte pe parcursul său imaginea unei lumi esenţializate. Spaţiul cel mai larg revine lumii satului de munte: peisajul, datinile şi oamenii. Ritmul existenţei păstoreşti este dirijat de fenomenul transhumanţei, iar acesta urmăreşte mişcarea marilor cicluri naturale. Scriitorul surprinde trăsăturile ce definesc această colectivitate, oamenii de la munte, realist, obiectiv, fără lirism: “Locuitorii aceştia de sub brad sunt nişte făpturi de mirare. Iuţi şi nestatornici ca apele, ca vremea; răbdători în suferinţi ca şi-n ierni cumplite, fără griji în bucurii […], plăcându-le dragostea şi beţia şi datinile lor de la începutul lumii, […] mai cu samă stau ei în faţa soarelui c-o inimă ca din el ruptă: cel mai adesea se desmiardă şi luceşte - de cântec, de prietenie. Aşa era şi acel Nechifor Lipan care acum lipsea” . Ei au o existenţă simplă, dar grea: “Munteanului i-i dat să-şi câştige pâinea cea de toate zilele cu toporul ori cu caţa.” Gospodăria Lipanilor arată oameni cu îndeletniciri specifice muntelui: sunt vremuri în care se practică încă schimbul de produse: “Avere aveau cât le trebuia, poclăzi în casă, piei de miel în pod, oi în munte. Aveau şi parale strânse într-un cofăiel cu cenuşă. Fiindu-le lehamite de lapte, brânză şi carne de oi sfârtecate de lup, aduceau de la câmpie legume. Tot de la câmpii largi cu soare mult aduceau făină de păpuşoi.” Romanul lui Sadoveanu are un caracter mitic-baladesc, zugrăvind o civilizaţie pastorală milenară. Evenimentele fundamentale ale acesteia, ceremoniile sunt şi ele prezente în roman: cumătria de la Borca, la Cruci nuntă, în care tradiţia e plină de strălucire. Dar Baltagul rămâne, în ultimă analiză, romanul “unui suflet de munteancă, văduva Vitoria Lipan”. Ea este din Măgura Tarcăului şi trăieşte viaţa aspră a oamenilor de la munte. Figură reprezentativă de erou popular, Vitoria întruneşte calităţile fundamentale ale omului simplu, care se înscriu în principiile etice dintotdeauna ale poporului român: cultul adevărului, al dreptăţii, al legii strămoşeşti şi al datinei. Scriitorul dezvăluie neliniştea eroinei datorate întârzierii (şaptezeci şi trei de zile) peste obicei, a lui Nechifor Lipan, “dragostea ei de douăzeci şi mai bine de ani”, plecat la Dorna să cumpere oi. Aşteptarea se transformă în bănuială, bănuiala în nelinişte, neliniştea în presimţire şi de aici decurg acţiunile ei. Munteanca îşi cunoaşte bărbatul aşa cum ştie semnele vremii. În aceste ceasuri de cumpănă, de căutare a adevărului despre omul ei, marea descoperire a Vitoriei rămâne însă păstrarea tinereţii iubirii. Tema fundamentală, axul romanului în jurul căruia sunt polarizate timpul şi spaţiul, este căutarea adevărului în labirintul său interior. Vitoria pare aceeaşi, în exterior, dar viaţa ei interioară se adânceşte. Acolo, în sine, se hotărăşte totul. Întreaga strategie a Vitoriei are la bază două coordonate fundamentale ale cunoaşterii: ştiinţa semnelor, şi î deplin acord experienţa morală. Primele semne rău prevestitoare sunt visele: cel dintâi vis, care “a împuns-o în inimă şi a tulburat-o”, i-l arată pe Nechifor “călare cu spatele întors spre ea”; altă dată l-a visat rău, “trecând o apă neagră… Era cu faţa încolo”. Vitoria nu măsoară vremea cu calendarul, ci cu semne cerului. Ea înţelege semnele firii. Elementele naturii îndeplinesc o funcţie simbolică. Mai ales vântul dă semne: “trecu şuşuind prin crengile subţiratice ale mestecenilor”. Vitoria este o sinteză de spiritualitate străveche românească, ea respectă neabătut datina moştenită din vechime, manifestată în viaţa cotidiană, sau la evenimente cruciale (nunţi, botezuri, înmormântări). Toate acţiunile ei poartă pecetea ceremonialului, au un caracter solemn, sacru: Vitoria îşi lasă fata la mănăstire, se mărturiseşte preotului, ia sfânta împărtăşanie, sfinţeşte baltagul pentru feciorul ei. Înţelepciunea, inteligenţa şi luciditatea îi dirijează comportamentul: cere bani mărunţi negustorului, să-i aibă “la îndemână” , îi leagă într-un colţ de năframă. Cuvintele cheie în jurul cărora se concentrează discursul narativ al romanului au valoare simbolică, definind eroina: rânduială, semn, întuneric, lumină. Îngroparea bărbatului după datină marchează momentul reintrării în liniştea şi ordinea vieţii de la început. “Descoperind adevărul, Vitoria verifică implicit armonia lumii: află ceva mia mult decât pe făptuitorii omorului şi anume că lumea are o coerenţă pe ca moartea lui Lipan n-a distrus-o”.(N. Manolescu) În comportamentul eroinei se cuprinde o întreagă filozofie de viaţă (ca cea a banului din Mioriţa), un echilibru şi o măsură în toate, fără nici o tânguire, moştenite din asprimea vieţii din vremuri imemoriale.