Referat Mihai Radulescu - Decameronul Din Nowhershire

Mai jos puteti citi fragmente din Referat Mihai Radulescu - Decameronul Din Nowhershire si de asemenea puteti face Download Referat Mihai Radulescu - Decameronul din Nowhershire

Citeste fragmente din Referat Mihai Radulescu - Decameronul Din Nowhershire

DECAMERONUL DIN NOWHERSHIRE Mihai Rădulescu O VIZITĂ NEPROTOCOLARĂ ORICÂT DE PUŢIN TRADIŢIONALIST AŞ FI, deşi sunt englez, oricât de nepatriotic, ba chiar antibritanic, rămân un admirator feroce al politeţii insulare. De aceea încep acest prim capitol, în care mă prezint cititorului, prin a discuta despre partea femeiască din familia mea, cu atât mai mult cu cât respectabilitatea acestor cariatide ale moralei noastre mi-a impus, îmi impune şi-mi va impune până la capătul unde mi se va deşira firul vieţii. O voi extrage din culisele umbrite ale provinciei noastre călcate cândva de Julius Caesar pe mătuşa Cynthia, măritată cu Bobby Groggy ( Ameţitu ), poreclit astfel din pricina înclinării sale pentru paharul în plus, o doamnă foarte pretenţioasă în ceea ce priveşte alegerea relaţiilor sociale, cu o ţinută imperturbabil rigidă, aş putea spune aproape victoriană, o cumpătată ce-l făcea pe onorabilul Bobby să-şi iasă din pepeni şi să-i urle-n faţă, cu o orbire strigătoare la cer a simţului dreptăţii, că-i provoca silă, o persoană modestă, cuminte, anostă şi cenuşie, cum îi şade bine oricărei fiice a Evei dusă din când în când şi pe la biserică. Dar nu pot nici măcar să-i acord acum întâietatea pe care smerenia sa din educaţie i-a refuzat-o totdeauna în existenţa ei lipsită de evenimente, deşi o merită din plin măcar atunci când nepotul său vorbeşte despre ea, deoarece altfel se potriveşte să-mi pornesc istorisirea. Stimata văduvă Diana Purcell, o respectabilă membră, până nu demult, a castei purtătoarelor de văl negru, ca semn al profundului lor ataşament faţă de defunctul cu care şi-au împărţit  mesele de dimineaţă, prânz şi seara, ca şi alte chestii, primi într-o bună dimineaţă următoarea epistolă zgârcită în cuvinte, dar făcând dovada unei risipe de sentimente calde: "Dragă D., nevastă-mea se cărăbăneşte răspoimâine şi lipseşte din zori şi până-n adâncul nopţii că aiuritul de nepot al ei din partea Foggrery-ilor (acela eram eu) nu ştiu cu ce dracului şi-a mai speriat directorul şcolii. Nu ţi-ar face plăcere să mă fericeşti cu una dintre vizitele tale de pomină, neuitând să aduci şi o agreabilă sticluţă cu tărie? Îţi las cheia garsonierei la locul ştiut, sub cărămida spartă. Vino cu primul tren şi aşteaptă-mă cuminte, fără să te apuci să tragi la măsea de una singură, cum s-a-ntâmplat ultima dată, că nu te-am mai putut trezi decât vârându-ţi capul sub robinet şi degetele pe beregată. Să mă aştepţi, că nu întârziu mult. Te pup şi te ador, al tău Groggy." A treia zi în zori, pe la orele nouă, după ce făcu toate pregătirile necesare pentru o vizită atât de simandicoasă, Mrs. Diana Purcell se căţără în vagonul ei preferat, adică acela ce se oprea în dreptul locului unde adăstase ea pe peron (ca nu cumva să facă un pas în plus până la suire), se ghemui la căldurică în cărniţa ei încinsă şi în straiele sale, de data aceasta ţipător de luminoase, şi făcu ochi dulci tuturor bărbaţilor care o luau în seamă, să se pregătească sufleteşte în vederea Marei Aventuri. Nu-i voi descrie mersul legănat şi elegant ca al unei bibilici, cu care a străbătut străzile curate ale orăşelului primitor unde locuieşte unchiul meu prin alianţă, nici pe acestea ca, identificându-le, nu cumva să-şi amintească de trecerea ei de neuitat vreunul dintre prăvăliaşii ce căscau gura, dindărătul vitrinei, la pustietatea trotuarelor, şi să mă dovedesc un scriitor care nu-şi ştie apăra, prin discreţie, personajele, de gura lumii cea rea. Nu-i voi pomeni nici bătăile sprinţare ale inimii, cu care a înlăturat cărămida spartă menţionată şi a înşfăcat de sub ea cheia recomandată, nici pe acelea bubuitoare cu care a introdus-o în gaura broaştei. Voi spune pe scurt că, după ce a depus pe masa din vestibul, la vedere, whisky-ul preferat al unchiului meu, să ştie acesta chiar din clipa revenirii acasă că dumneaei, văduva Diana Purcell, nu-şi pierduse de la o zi la alta caracterul ce o făcea apreciată, devenind - Doamne fereşte! - uitucă, se îndreptă către dormitorul garsonierei duble şi, după ce aruncă o privire indiferentă-n jur, hotărî să se întindă în spaţiul ce i se cuvenea, adică-n pat. Mătuşa Cynthia, care ticluise acea scrisoare de amor, după ce descoperise epistolele Dianei Purcell adresate taurului său iubit , recte lui Bobby Groggy, făcând eforturi greu de bănuit de imitare perfectă a scrisului acestuia, lăbărţat ca laba gâştei şi foarte puţin dedat ortografiei, de cum percepuse cu urechea clinchetul cheii, se ascunsese în cămară, sub raftul de jos. Când nu se mai clinti muscă-n casă, ieşi din vizuină, îşi îndreptă oasele intrate unu-ntr-altul, îşi netezi în faţa oglinzii ăleia mari părul castaniu şi rochia mov şi pătrunse cu cel mai apăsat pas cu putinţă în altarul iubirii ilicite, ca o Junonă la o Ledă sau alta din palmaresul greu de contabilizat al unui Zeus Tonans şi uneori sughiţător. - Bună-ziua, stimată doamnă, îi zise de cum intră, plină de cuviinţa ce o caracterizează. - Bună ziua, nu mai puţin stimată doamnă, răspunse cealaltă, nelăsându-se mai prejos în privinţa curtoaziei claselor binecrescute. - Nu m-am cărăbănit de acasă, fiindcă n-am avut nici o pricină, nepotul meu nefiind unul d-ăia care să-ţi dea bătaie de cap. E, dimpotrivă, premiant şi foarte bun fotbalist. Acela eram eu, repet. - Vă felicit pentru minunatul nepot. Şi mă bucură că nu vă crează necazuri, intenţionă dumneaei să se ridice-n capul oaselor, după ce-şi reveni niţel din surpriză. Deşi pe o vreme atât de frumoasă merita să luaţi puţin aer, adăugă, ascunzând adevăratele motive pentru care ar fi preferat s-o ştie pe mătuşa mea în alt orăşel la acel ceas binecuvântat. - Vă rog, nu vă deranjaţi, se grăbi tanti s-o împiedice a-şi modifica poziţia destinsă. Muşchii Dianei Purcell dădură ascultare amabilului imbold, cu atât mai mult cu cât încordarea lor în vederea ţâşnirii în picioare era aproape o imposibilitate în condiţiile sperieturii prin care trecea. - Mulţumesc. E într-adevăr mai comod aşa. - Îmi daţi voie să şed şi eu aici? Ca să nu vă simţiţi prost că vă domin. - Cu plăcere, deşi s-ar putea să fie invers... Mătuşa luă loc pe marginea patului, ferindu-se s-o stingherească. Cu bună creştere tipic englezească continuă s-o întreţină despre meteorologie: - Nădăjduiesc să nu se schimbe vremea aceasta agreabilă. Recolta de anul ăsta ar putea fi bună, ce părere aveţi? - Desigur. Nimeni nu vă poate contrazice. - Pe mine? Nimeni. Niciodată. Replica nu mai avea acea intonaţie neutră şi ogoitoare folosită până acum, ceea ce nu-i scăpă doamnei Diana. Vag neliniştită şi cu maxilarele ceva mai amorţite, se interesă: - Cine ar avea interesul să vă supere, contrazicându-vă? - Mă bucură că vă daţi seama că nu-i în interesul nimănui. Deoarece mirosi cât de neliniştită devenise cealaltă, întinse palma către palma ei, ce zăcea pe pat alături de şold, ca o pisică moartă, şi o depuse deasupră-i cu oarecare socoteală s-o liniştitească. Dar i se răspunse cu o încleştare. Ceea ce o necăji peste poate. - Stimată Mrs. Diana Purcell, am impresia că nu sunteţi în apele dumneavoastră; poate nu vă simţiţi bine-n dimineaţa asta. În astfel de situaţii nimic nu e mai potrivit decât o gură de alcool. Am luat seama că aţi avut bunăvoinţa să aduceţi o sticlă de whisky. Dacă doriţi, o desfac îndată, însă vă propun ceva mult mai fin: un păhărel dintr-un Cointreau special, pe care-l ţin bine ascuns: pentru sufleţelul meu. - Credeţi că mi-ar face mai bine?, gemu alintat suferitoarea, mâna descordându-i-se în chip miraculos şi lăsându-se în voia palmei ce o freca uşurel, precum îşi încovoaie spinarea torcătoare aceeaşi pisică înviată. -   Cu  siguranţă. Dealfel îi veţi judeca efectul singură. Din nou Mrs. Diana vru să se ridice. Strânsoarea stăpână pe sine a gazdei o îndemnă să nu cumva să facă aşa ceva. Cea din urmă se aplecă şi căută cu braţul stâng pe sub pat, până ce dibui o cutie veche de pantofi pe care o târî afară. Scoase din ea butelca umflată la mijloc şi un păhărel de cristal verde ca frunza de tei înainte de maturizare, pe care-l umplu pe dată. I-l întinse, îngăduindu-i să se aburce într-un cot. O urmări cu mare luare-aminte cât dădu licoarea gălbuie peste cap şi mai ales după aceea, să-i citească pe faţă părerea. Aceasta era pe măsura laudelor sale. Doamna Diana rămase câteva clipe lungi cu pleoapele coborâte. Când le ridică, privirile i se opriră asupra ochilor mătuşii cu o uimire încântată, veselită şi abia izbutind să se desprindă  din sine-şi. - Înţeleg că mai merge unul..., şi-i umplu iarăşi, mătuşa mea, potirelul cu miracole. Golit, îl înşfăcă şi dumneaei, zicând cu haz, dar fără umbră de luare peste picior: - Ne bucurăm de atâtea împreună, că e păcat de Dumnezeu să nu bem din acelaşi păhărel, nu-i aşa, dragă doamnă Diana? Răsărea multă cinste prietenească din felul cum îi grăise încât, pentru prima dată, sub auspiciile zeului Dyonisios cel petrecăreţ, şi musafira se simţi ceva mai în siguranţă, cel puţin atâta timp cât urmau să soarbă ambrozia împreună. - În cinstea matale! Şi pentru această clipă fericită când ne-am putut cunoaşte..., supse niţel tanti. - Vai de mine! Eu nici măcar n-am toastat... - Nu vă necăjiţi, dragă doamnă, că n-aveţi cu ce ciocni. Doar bem dintr-acelaşi pahar, aţi uitat? - Am uitat. - Vedeţi? A şi început să dea roade, râse doamna Cynthia, făcând aluzie la nectar. - Da, da, ce amorţire binefăcătoare... Simt că-mi ia ameţeala cu mâna!..., schiţă doamna Purcell o mişcare cu cea din urmă numită, orientată către genunchiul stăpânei casei, să-i dea de înţeles să golească păhărelul, că mai sta careva la rând. - Mai vreţi, scumpă doamnă?, şi fără să aştepte răspunsul i-l şi umplu, rostind: - Acum pricepeţi că nu v-am chemat aici nici să vă fac o scenă, nici să ne smulgem părul din cap. Mirării celeilalte îi răspunse cu explicaţia: - Păi eu v-am trimis biletul, că doream să vă cunosc. Ne înfruptăm din atâtea împreună, se aplecă ea peste cea întinsă şi-i dădu una cu cotu-ntre coaste, cu subînţeles, cum v-am mai zis, că nu era cazul să rămânem străine una de cealaltă, mi-am spus. Doamna Diana, care se prăpădi de râs când repetă dumneaei aluzia la cele ce împărţeau împreună,  strecură printre izbucniri: - Bine aţi făcut, doamnă Cynthia! Vai ce frumos nume aveţi! Dintotdeauna v-am invidiat pentru el! - Mulţumesc. Trebuie să recunoaşteţi că şi Diana nu e deloc urât. - Ah, nu este! Însă nu mi se mai potriveşte de când m-am îngrăşat... - Asta numeşti să te îngraşi?, profită mătuşa ca s-o tutuiască, fiindcă tot îi apucase-ntre degete o halcă din carnea şoldului, pentru a demonstra că ea era aceea care avea dreptate. - Au! - Vai, îmi pare rău, dragă! Nu ştiam că eşti atât de gingaşă; pe mine mă poate strânge bărbatu-meu cât pofteşte, eu tot mai vreau. - Eu nu suport. A-ncercat el şi cu mine, dar am sărit ca arsă! În schimb, îmi place să-l fac eu să-l doară şi să schiaune... - Aşa va să zică! Şi el cum reacţionează?! - Mai vrea! Ba..., după o duşcă-două, îi mai ard şi câte o palmă. - Daaa?... Unde? - Cum unde?! Doar nu peste obraz! Mai pe la..., ţinti ea cu degetul către salteaua pe care sta întinsă. Odată... Dar nu ştiu dacă se cuvine să-ţi... Mai poţi să-mi dai puţin?, se uită rugător la sticla gogonată rămasă-n poalele celeilalte. - Cum nu?! Zi, tu, că mor să aflu... - Dacă nu erai plecată, vedeai şi urmele vânătăilor, că nu m-am putut abţine..., îşi ciocăni dinţii, să priceapă gazda că era vorba despre urmele lăsate de ei. - Aşa temperament ai?... - Daaa!!!..., se înfoie oaspetele de sex feminin. - Spune-mi... De când ţi-am scris mă mănâncă să-ţi cer asta... Îmi arăţi şi mie cum te-ai pregătit pentru întâlnirea cu el? - Când? - Cum când?! Astăzi! - Eşti sigură că ţi-ar face plăcere, Cynthia? Nu eşti deloc geloasă? - În cazul acesta deloc. Doar eu te-am făcut să vii, n-ai nici o vină. - Asta cam aşa este... - Pe de altă parte, nu stai cu el în pat, ci cu mine, nu?! Pentru că aşa am plănuit eu... - Şi de ce ai plănuit asta? - Că muream dacă nu aflam cum te pregăteşti pentru întâlnirea cu el. Exact asta e! - Nu, nu pot... După o clipă de meditaţie: - Dacă-ţi face plăcere să te uiţi..., i se stinse Gloriei glasul şi i se îmbujorară abia simţit pomeţii. - Pot?, îngăimă la fel de stins Cynthia, apucând cu unghiile de poalele fustei. Cealaltă clătină de două ori capul de sus în jos, lipindu-şi căutăturile calde de pupilele negre ale Cynthiei. Fusta înflorată, potrivită unei vârste mai fragede decât a purtătoarei, se înfoiă şi căzu de-a-ndaratelea, în sus, peste brâu şi tors. - Vai, ce frumoase danteluţe ai! Nici n-am văzut modelul ăsta! De unde le-ai cumpărat tu? - De la Londra. Niciodată nu-mi cumpăr din altă parte lenjeria. Nimeni n-are gust ca negustorii ăia! - Hai, ajută-mă să le probez şi eu! - Vorba ta: dacă tot avem atâtea de-mpărţit..., şi se săltă, să poată fi despuiată mai lesne, fără să se mire că era dezbrăcată de tot. Mătuşa mea fu şi ea gata în doi timpi şi trei mişcări pentru a trage pe sine minunile Dianei. Apoi făcu doi paşi mari până-n dreptul oglinzii: - Vino să te uiţi! E superb! - Ce bine c-ai avut ideea asta! Nu le-am văzut pe altcineva. Acum îmi dau seama şi eu cum arăt cu ele, că nu-i destul să te uiţi în oglindă, explică, ţinând-o pe după brâu şi delectându-se amândouă cu reflecţia din apele argintii revărsate înainte-le. Cynthia privi ţintă în ochii imaginii Dianei şi-i spuse cu corzile vocale încordate: - De fapt, asta şi plănuisem: să te văd goală. Să pricep şi eu, să pricep, înţelegi?... - Ce să pricepi? - Las-o baltă! N-are nici o importanţă... Mai bine mai ia un păhărel. - Eşti o dulceaţă! - Asta nu-i nimic! Stai să vezi..., spuse scoţându-şi lenjeria de împrumut şi ieşind din odaie, după ce-i turnase amantei soţului său. - Unde te duci?, icni aceasta pe urmă-i. - Vin îndată. Am şi eu o treabă. Reveni fără piesele intime pe care le luase cu sine. Diana nu observă că-i dispăruseră şi bluza, şi fusta, şi ciorapii, şi pantofii, cu acelaşi prilej.     Cynthia se întinse lângă Diana, îi trecu braţul pe sub creştet, îşi lipi obrazul de umărul ei şi o îndemnă: - Povesteşte-mi cum l-ai cunoscut. Dar nu te lungi cu fleacuri; treci la fapte! Astfel află întreaga tărăşenie, la care nu prea era atentă, ceea ce se remarca din jocul degetelor ei pe trupul celeilalte. Drept să spun, nici aceasta nu putea să se concentreze prea tare. Ba, destul de deseori, era datoare să se oprească din relatare, de parcă n-ar mai fi avut suflu şi ar fi suferit de o cutremurare ciudată ce o zguduia din tălpi până-n pielea capului, care piele-i asuda permanent că i se brobonea până şi fruntea de transpiraţie; de bună seamă era şi cald acolo şi mai ales depăşise porţia de băutură cu care era obişnuită în existenţa sa de văduvioară solitară. Mama, căreia sora ei Cynthia i-a istorisit de a doua zi întâmplarea şi de foarte multe ori după aceea, căci mereu râvnea s-o mai asculte, nepricepând dumneaei chiar totul - iar eu profitam să trag cu urechea, prefăcându-mă că mă joc sub masă, replica imperturbabil: - Cum de n-a-mpietrit? Cum de era-n stare să bea cu tine din Cointreau-ul tău? Asta nu i se părea logic. - Eu, dacă dădeai peste mine-n patul vostru conjugal, paralizam pe loc, continua. - Părerea mea este că paralizarea i-a îngăduit să... bea cu mine, cum spui. Altfel nu pricep nici eu. Pe asta am şi scontat: că, de spaimă, i se anihilează voinţa. Că devine o marionetă-n mâinile mele. Şi să ştii că nu-i basm. Cu cât o-mpingeam să se bucure mai tare, pe atât părea mai ruşinată, mai depersonalizată, mai amorfă. Până a ajuns o cârpă cu care am făcut absolut tot ce mi-a trecut prin minte-n clipa aia. - Şi?!, întreba mama, fără să ţină minte că mai pusese aceeaşi întrebare şi data precedentă când i se narase. - Şi a apărut Bobby; senin ca un cintezoi. - Şi tu? - Eu, care atâta aşteptam, i-am zis cu  o stăpânire de sine de prim-ministru: - "Bobby, uite-o pe Diana, iubita ta...". Ea nu avu puterea decât să cate-n jur după haine. Ştiam că aici va ajunge, de aceea avusesem prudenţa să i le ascund din timp. - Şi Bobby?... - Bobby izbuti să se aşeze pe cel mai apropiat scaun, fără să se lase prea tare ghicit că era la un pas de hemiplegie şi rosti fără vlagă: - "Care Diana? Care iubită a mea? Îmbrac-o repede pe doamna, că nu se cuvine să staţi aşa în faţa mea. Vin din fabrică şi sunt obosit. Şi aş bea un whisky." - "Cu plăcere, dragul meu. Diana, scumpo, vrei să-i torni tu din sticla pe care i-ai adus-o? E marca lui preferată. Hai, nu-ţi fie ruşine; parca-i fi copil. Eşti frumoasă, o ştim toţi trei", am subliniat din glas. - Cred că n-a păşit, ci s-a târât până-n vestibul..., avea premoniţii mama. - Întocmai. Şi privea doar la covor. După ce s-a înfăţişat în faţa lui cum o făcuse mă-sa şi i-a întins acelaşi păhărel din care băusem noi două, mă privi disperată. Pricepeam prea bine ce voia. - "Nu ştii unde-ţi sunt hainele?", zic. "Te duc eu la ele." Am condus-o la baie, către care, de altfel, cunoştea prea bine drumul, din celelate rânduri când îmi călcase pragul fără ştirea mea. Am închis uşa-n urma noastră. Fără să-i scot veşmintele la iveală, am mângâiat-o plină de mâhnire şi i-am spus, când am avut semne limpezi că s-a liniştit: - "Nu te necăji... Ai constatat că nu-s deloc supărată. Rămânem cele mai bune prietene. De ce te uiţi doar în jos? Ridică bărbia şi nu mai plânge. Arăţi atât de spăşită... Te simţi umilită sau mi se pare mie?...". Am ajutat-o să se-mbrace. Din vestibul, am strigat: - "Bobby, Diana vrea să-ţi zică la revedere.". N-a răspuns, pentru că era ocupat să-şi facă geamantanul. Când m-am întors, şi-a cerut scuze că pleca în concediu singur şi pe neanunţate, dar spunea că era extrem de astenizat. - Ce ziceai că ai făcut după asta? - Ce să fac? Aşa cum plănuisem. - Adică? - Am sunat pe rând la toţi vecinii de pe palier. De cum se deschidea uşa, o-mpingeam pe Diana înainte şi rosteam stereotip: - "Vă rog să faceţi cunoştinţă cu doamna Purcell. Dumneaei este amanta soţului meu. E o femeie foarte frumoasă". După ce a revenit Bobby din concediu, a devenit un soţ cum nu cred să mai fie al doilea pe lume. Model! Sunt foarte fericită cu el. - Dar Diana? - Diana?... La această întrebare, mătuşa mea zâmbea în doi peri şi rămânea dusă cu gândul departe, nepierindu-i surâsul de pe buze. Apoi rostea mereu aceeaşi frază, fără să schimbe o iotă: - Hai să vorbim despre altceva, vrei? * O EXPUNERE ÎNTR-O SALĂ DE EXPOZIŢII Intrând, domnul George Trampley fu plăcut surprins de uleiurile de pe pereţi: respirau forţă - atât datorită desenului conturat gros, cât şi planurilor de culoare păstoasă, ce acordau întregului o materialitate convingătoare. Ele compuneau registrul întunecos al listei culorilor, dar nu în sensul sumbrului, ci - într-un mod greu de exprimat - într-acela al ascunsului în zona mai puţin luminată de conştiinţă. Tablourile impuneau privitorului un freamăt carnal, chiar dacă nu reprezentau trupul omenesc. Că erau peisaje, naturi statice sau cu subiect abstract, tuşa apăsată, lăsând în urmă-i densitate, crea mase tridimensionale a căror privelişte te răscolea într-un fel neaşteptat. Cu atât mai mult dacă tratau nuduri convulsionate, cu volume bogate, ameninţate de umbre masculine, cu siluete ezitând între aceea umană şi a satirilor - în două cazuri chiar cavaline, iar într-altul, ciudat, canină -, ca şi când pensula artistului le surprindea în curs de metamorfozare diabolică. Cuplurile erau neobişnuite: nu înfăţişau bărbaţi şi femei cu staturi potrivite; dimpotrivă; fie o femelă imensă, îmbrăcată într-o rochiţă de tul, de balerină - a cărei fineţe străvezie era gândită în puternic contrast cu corporalitatea sa revărsată -, asociată unui pigmeu în pielea goală, ornat cu un sex atroce de vânjos şi de periculos; fie un mascul uriaş, drapat în costum de clown, de pulpa căruia îşi lipea obrazul, doritoare şi aproape leşinată, o pitică nudă, cu burţile atârnând în trei straturi revărsate şi cu sânii coborând aproape peste genunchi, clopote umflate de poftă, aspirând să poată ajunge cu buzele ţuguiate mai sus decât o ajuta înălţarea pe vârful degetelor de la picioare, îmbrăţişând cu ambele braţe piciorul adorat, de parcă de atingerea ţelului său atârna viaţa ei înseşi. George Trampley se opri în faţa unei pânze de dimensiuni mari. Urmări mirat pe ea împreunarea unei femei cu doi bărbaţi simultan. Întinsă pe spate, cei doi, culcaţi pe o rână, pătrundeau în acelaşi timp între coapsele sale, unul din dreapta, celălalt din stânga. Organele le erau exagerat conturate, ceea ce sugera setea fără oprelişti a personajului feminin, nesaţiul lui. Pe când îşi plimba privirile asupra lucrării, dindărătul său se făcu auzit un zgomot catifelat: erau nişte paşi discreţi, parcă anume supravegheaţi să nu-i tulbure contemplarea. Se desprinse anevoie din cosmosul verde închis, ca al sticlelor de vin, şi roşu ca sângele ce se coagulează şi-şi aruncă privirile înapoi, în direcţia uşii conducând în altă încăpere, de unde se iviseră sunetele matlasate. Constată prezenţa unei doamne mai scundă decât o femeie de înălţime obişnuită. Era îmbrăcată simplu; chiar sărăcăcios. Nimic din vestimentaţia sa nu fusese ales să atragă atenţia. Chipul rotund, acoperit cu păr des negru ce invada cam mult fruntea, îngustând-o neplăcut, era ornat cu un nas bont, cu nări largi; sub ele vibra penumbra unei mustăţi ce supraetaja o gură cu buze late, aplatizate, nerujate. Bărbia mică şi rotundă n-avea expresie. Era mai mult decât o faţă banală: îi lipsea total spiritualizarea sau măcar caracteristicul. Trupul îndesat, cu braţe scurte, se sprijinea pe picioare şi mai scurte, dominate de întregul feselor, pe cât de joase pe atât de proeminente - că prietenului nostru îi veni să rostească inconştient: "Kilograme întregi...". Nu m-am oprit odată cu căutătura lui asupra bustului necunoscutei, pentru a scoate în evidenţă surpriza pe care i-a făcut-o dimensionarea acestuia, oricât îl îndesa sutienul sub bluza ca o faţă de masă, roz cu pătrăţele cenuşii. Căutăturile îi săriră înapoi, nu pricepea de ce, la tabloul pe care tocmai îl fixase. Iarăşi o scrută pe nou venită, la fel de puţin motivat. Când străpunse a treia oară cu săgeţile inchizitive ale văzului scena, înţelese: "O reprezintă pe ea însăşi!". Desigur nu semăna decât în distribuirea volumelor, căci figura din imagine era complet distorsionată de senzaţii şi de groaza unui ceva descoperit înlăuntrul personajului ce s-ar fi spus că-l făcea să nu se mai recunoască. - Mă bucură că aţi intrat în expoziţie. Sunt prea puţini oameni interesaţi de pictură astăzi. Există zile când nimeni nu deschide uşa sălii. Poate că lucrările îmi sunt de vină, deşi am băgat de seamă aceeaşi absenţă a publicului şi la manifestările confraţilor mei. - Este păcat, doamnă. Sunteţi un pictor dotat cu o mare putere de transmitere. Copleşiţi; de ce aş evita termenul? Aveţi o forţă telurică neobişnuită. Aceste coşmaruri... - Coşmaruri?, se miră, nesigură pe ea, cu vocea aceea uşor răguşită şi destul de vulgară. - Nu? Aşa îmi apar temele. George Trampley îşi dădu seama brusc ce-i evocau scenele lubrice din jurul lui. O prietenă îi povestise cândva că întorcându-se destul de târziu, noaptea, acasă, remarcase două femei din cele ce măturau străzile, care se opriseră, într-o discuţie aprigă. De departe surprinse fragmentul final al dialogului lor, adică de fapt o singură replică: - "Şi eu cu cine mă f...?!" După care vorbitoarea, lepădându-şi unealta curăţeniei din pumni şi lăsând-o să cadă brutal pe asfalt, îşi înşfăcase poalele fustei împuţite de doc şi şi le ridicase, dezvelindu-şi coapsele slăbănoage şi pata neagră a pubisului. "Asta este: o nelinişte a instinctului nesatisfăcut. Despre ea este vorba în toate tablourile acestea. Poate fi numit coşmar ; de ce nu este de acord artista?" Nedumerirea ei se schimbă într-un zâmbet uşor maliţios. Repetă: - Coşmaruri...? În ton intervenise o nuanţă de milă şi de ironie, fără nimic jignitor, e adevărat, ci doar cu părere de rău pentru ...conlocutor. "Adică pentru mine! Asta-i culmea! şi eu care o socoteam modestă... Niciodată nu ştii cum să-i iei pe artiştii ăstia! Cine poate să le ajungă la nas?! Orice vorbă rosteşti, tot drept stupid te categorisesc! Aşa-mi trebuie dacă i-am răspuns cuvântului adresat! Eram jenat pentru ea că se plângea că n-are destul public..." - Coşmarul e vis urât, nu?, i se adresă ea iarăşi, neştiind ce impresie trezise. Eu credeam că prezint vise frumoase... George Trampley, care nu se vedea nici ca armăsar, nici ca dulău, nici ca satir şi nici împărţind vreo femeie cu un alt bărbat, dar care nu era nici prost, înţelese pe dată că ceea ce pentru el era coşmar , pentru dânsa constituia aspiraţie. Se ruşină că nu-şi reglase de la început capacitatea de a o distinge de sine, de a o socoti o personalitate aparte. "Aşa suntem toţi bărbaţii: confundăm trăirile noastre cu ale femeilor şi socotim că acestea sunt datoare să simtă exact ca noi şi nimic altceva. Apoi ne mirăm că ne înşeală. Păi, cum să n-o facă, dacă nu acceptăm că pot vedea altfel decât noi existenţa cuplului. Are dreptate pictoriţa! Te pomeneşti că sunt ...vise frumoase, lucru ce ar depinde doar de privitor." Constatarea contururilor psihologiei opuse ce i se înfăţişa în acel schimb de fraze îi trezi simpatia, drept urmare a încrederii camaradereşti cu care i se făceau acele jumătăţi de mărturisire. Simpatia o lumină altfel decât până atunci pe artistă: dobândi oarecare mister în prezenţa sa neinteresantă anterior, ca şi când revelarea unui fragment cât de mic din taina psihicului ei abia acum i-ar fi conferit viaţă. Tot înaintând printre cuvinte, se trezi că se simţea în preajma ei de ca şi când ar fi fost vechi prieteni. "Asta trebuie să provină din caracterul intim al celor la care mă ia martor." Noua lui situare sentimentală în raport de ea nu-i înlesni să-şi divulge propriile trăiri, cum era de aşteptat într-un schimb de cuvinte atât de direct şi liber. Şi nici nu simţea nevoia, după cum nu simţea nici că dânsa l-ar fi împins spre aceasta. Nu, vorbea de parcă dumneaei reprezenta subiectul, iar el - amicul ce ascultă. Chiar aşa i se şi dicta să se comporte, din acel izvor al stărilor de spirit prezent în fiecare dintre noi, despre care nu ştim nimic, însă ai cărui robi suntem. Pe măsură ce confesiunile se înlănţuiau, legate între ele doar de câte o vorbă, de câte o evocare, de câte o aluzie, se pomeniră a menţiona inaugurarea expoziţiei respective, şampania şi sandwich-urile servite, starea agreabilă creată de confraţii prezenţi la vernisaj. - Sigur că, la zece noaptea, când am fost obligată să închid, voiau să continuăm chiolhanul în altă parte. Unul dintre ei a propus să mergem la el acasă, dar nu eram naivă s-o fac. - De ce?, o întrebă vizitatorul, cu un regret sincer că dumneaei n-a dus până la capăt sărbătorirea succesului. "Doar o singură dată îţi lansezi pe piaţă un set de picturi. Oricâte altele vei mai face, cele prezentate într-o expoziţie constituie un moment unic din cariera ta..." - De ce?, reluă doamna. Se cunoaşte că nu prea-i frecventaţi pe pictori. Nu poţi pune bază pe seriozitatea lor. Eu am păţit-o şi nu intenţionez s-o repet, oricât de dragi mi-ar fi colegii. Într-o împrejurare similară, patru dintre cei mai entuziaşti m-au invitat la casa de la ţară a unuia dintre ei. Nu era departe de Londra, vreo patruzeci de kilometri, ba exagerez - să fi fost douăzeci şi cinci - treizeci. Ne-am înghesuit în rabla lui pe patru roţi şi, tot într-un râs şi-n lauda lucrărilor mele, nici nu ne-am dat seama când am ajuns. Acolo, altă vodkă, alte glume. Se uită la el cu irisuri sclipitoare de metal negru topit. Privirea sa parc-ar fi propus să denunţe cele ce au urmat, fără să mai fie necesară cuvântarea. Această ezitare nu dură decât o clipă. După care, reveni iarăşi la narare: - Nu ştiu să te respecte cât de cât ca femeie şi ca artist plastic. Profită de tine... Îl aţinti drept în pupile, cu acea licărire grea a insului care voieşte să fie neapărat crezut. - Ce a mai fost şi atunci!, zâmbi doar pentru sine, amuzată, cu decenţă, de rememorare. Au profitat fără fasoane, hohoti. - Toţi patru?!, fu uluit necunoscutul, neîndoindu-se asupra sensului afirmaţiei. Ea răspunse liniştit - cifra n-o înspăimânta cum o făceau prejudecăţile cu mintea lui nededată unor astfel de spovedanii: - Bineînţeles, tuspatru, că doar nu erau proşti... şi, după aia, închipuiţi-vă - sunt femeie măritată, chiar dacă întârziu, acasă sunt datoare să ajung înaintea zorilor, nu e normal? Când le-am zis asta - ce credeţi?! -, m-au informat că erau prea obosiţi şi că băuseră prea mult pentru a se sui la volan (parcă atunci când am plecat într-acolo nu eram tot beţi?). Şi au adăugat că dacă mi-era dor de soţ, s-o pornesc pe jos, pe şosea, că mă conducea direct la el... Pictorii nu sunt oameni serioşi. Aşa că acum, dacă mi-au propus să căutăm un alt loc unde să mă sărbătorească, am refuzat. Să nu se suie, dom le, unul în dărăboanţă să conducă o doamnă când mijeşte de zi?!... Era indignată fără mânie - şi asta îi şedea bine, fiindcă trăda o fire iertătoare, înţelegătoare cu slăbiciunile omeneşti, luându-le drept ceea ce erau, nu semne ale răutăţii ci, în cazul împărtăşit lui Trampley, pur şi simplu ale lenei şi ale unei prea mici deferenţe faţă de femeile maritate şi de problemele lor. George Trampley fu înduioşat de generozitatea cu care-şi judeca cobreslaşii. Mai ales îl impresiona că nu confunda planurile, cum se petrece deobicei. Femeia purta recunoştinţă pentru omagiile ce i se aduseseră în noaptea cu pricina; cât despre faptul că fusese lăsată s-o pornească atâţia kilometri pe picioare, o supăra - că ostenise şi-şi încurcase mintea cu născocirea unei minciuni când asta putea fi evitat. Din înduioşare, bărbatul căzu în admirare, iar din admirare se pomeni curios. Auzind-o conchizând că nu era ea femeia să mai viziteze un bărbat acasă, că nu te mai conduce înapoi, se interesă, fără prea mult curaj: - Iar dacă eu aş dori să vă mai întâlnesc, n-aţi veni la mine? - Nu e nevoie. Vă învăţ eu cum să facem. Înălţarea sprincenelor lui încurajă dezvoltarea temei celei noi: - Vă dau adresa mea - avem o grădină minunată, e o plăcere să poftiţi să staţi la umbră, cu un un pahar de bere în faţă, iar soţul meu are năravul să tragă la măsea -, vă împrieteniţi cu el şi, cum lipseşte mult de acasă, nimeni nu ne-ar deranja; iar dacă bagă de seamă careva din vecini că veniţi prea des, nu e nici o mirare: sunteţi prietenul soţului meu, deci şi al meu; aveţi uşa deschisă la orice ceas. Privirile domnului Trampley căzură asupra unui nud de pe peretele dindărătul artistei. Înfăţişa o femeie - cine o fi fost? -, aplecată, din picioare, să ridice o paiaţă de cârpă galbenă. Era prezentată din spate. Fesele imense i se despărţeau îmbietor; umpleau întreaga pânză. Constituiau un univers plastic în sine, un univers deschis. * ÎNTINDEREA DE LIGAMENT EDUCAŢIA BRITANICĂ ne-ndeamnă să ne ocupăm cât mai mult timpul în adolescenţă cu sportul. E un mijloc propus tocmai pentru a ne îndepărta de alte preocupări ale trupului: să ne consumăm energia ce clocoteşte-n noi la vârsta aceea. Personal, m-am apucat de sportul cel mai sălbatic: rugby, socotind eu că duritatea lui e mai potrivită să smulgă din mine eventualii draci ai cărnii. Am participat la nouă antrenamente, iar la al zecelea am făcut o întindere de ligament, la genunchiul stâng. M-am prezentat la Spitalul de copii. M-a-n-tâmpinat o asistentă medicală. - Aha!, am izbucnit, cu subînţeles, că-l ştiam pe prietenul meu agresat de femei întruna şi-l bănuiam că şi de data aceasta tot despre o astfel de întâmplare era vorba. - I-am explicat ce mă aducea acolo şi i-am cerut sfatul în legătură cu cabinetul unde era potrivit să mă-nfăţişez. M-a condus la Chirurgie. Ce crezi c-am făcut pe coridoare, până am ajuns? - Ai şchiopătat. - M-am rugat tot timpul, în tăcerea cugetului. Eram foarte credincios, catolic practicant, însă cum nu învăţasem multe rugăciuni pe de rost, am repetat la nesfârşit "Pater Noster". - Bănuiesc că asta te-a vindecat până să te vadă doctorul. - Nu. Dar nici nu mă durea suficient de tare să nu-l aud pe medic zicând că n-aveam nici pe dracu şi pe asistentă insistând de mama focului că sufeream de ceva foarte periculos şi că dumnealui trebuia să-mi recomande nişte masaje. Mă mira vehemenţa ei. O priveam ca pe o obrăznicie. Cum să vorbeşti astfel cu un superior? Cum să dai sfaturi unui specialist? Ce presupui că se ascundea-ndărătul încăpăţânării sale? -  Clasica rivalitate dintre asistente şi medici. - N-ai ghicit. Să te-ajut: specializarea sa era masajul... -  Ah, n-avea suficientă activitate cât i se cerea. - Aşa-ţi închipui? Mie mi s-a părut că era în căutarea unui mijloc de a mă revedea. Minte proastă, vanitoasă şi obsedată: aşa eram făcut, aşa am rămas. Cum ai fi vrut să interpreteze încăpăţânarea ei un elev cum eram pe atunci? -  Curată obsesie!, am exclamat. - Doctorul n-a vrut s-audă de propunerea ei nici în ruptul capului. - Biata îndrăgostită la prima vedere! - Nu te teme. Nu era ea sperioasa să dea înapoi cu una cu două. Abia de-nchise uşa-n spatele nostru că-mi şi porunci să nu mă iau după el, ci s-o ascult pe dânsa, că mă va face bine cât ai zice peşte, dacă vin în sala de masaj. - Ai rămas acelaşi râvnitor la călugărie ca pe coridor şi, bineînţeles, nu te-ai dus. - Nu m-am dus în aceeaşi după-amiază. Am rezistat eroic ispitei timp de două zile, cât să se-ncheie săptămâna. Într-a treia, am bătut la uşă, cu coada-n-tre picioare. - Astfel ai încăput pe mâinile femeii - la propriu şi la figurat. - Mai înainte avusese loc un alt incident şi pentru a înţelege bine cele ce au urmat e cazul să le afli în ordine cronologică, fiindcă, întâlnind-o pe Madge - asistenta medicală - mă aflam, într-un fel, pregătit de întâmplarea precedentă pentru ceea ce-mi oferea ea. - Parcă adolescentul trebuie mult pregătit pentru aşa ceva! - Eh, nu e atât de simplu. Nu era doar un "aşa ceva" de două parale, cum îţi vine a crede. Era ceva deosebit de complicat, cum nici nu prea au ocazia bărbaţii - da, nici ei, maturii! - să trăiască. Experienţă am căutat, experienţă am găsit. Dar să nu devansez. - Va să zică mai trecuseşi printr-un incident. - Mă aflam în tramvai, cu câteva săptămâni înainte de accidentul la picior. La distanţă de o staţie de casă. Un vagon înţesat prin care mă străduiam să-mi fac loc spre coborâre. Ce puteam gândi atunci? Te întrebi vreodată ce ai gândit într-un moment precis al trecutului? Atâtea milioane de ore din existenţă în care nu putem preciza ce anume am gândit. Nici în acele clipe nu ştiu ce-mi trecea prin minte. Făcea pe filosoful. - Ce importanţă să aibă?, m-am  mirat eu de insistenta lui batere a apei în piuă. - Enormă. Pentru mine cel puţin. Când iei în sea- mă că cele ce au urmat cu Madge m-au pecetluit, în felul lor, cu foc... Nu era joacă ce-mi cocea... - Treci, dom le, la fapte. Nu mă mai fierbe!, mă enerva întârzierea relatării sale. - Ai dreptate. Deci, mă aflam în tramvai, storcit între trupurile celorlalţi, năduşit, absent şi în pantaloni scurţi, că nu-mi părăsisem uniforma copilăriei, deşi eram gogeamite flăcăul, înalt ca şi acum. Ei bine, tam-nesam propriile mele picioare mi-au pătruns în conştiinţă. Dacă până atunci mă aflasem într-un vid cerebral, ca omul la-nghesuială, brusc mi-am dat seama că pulpele-mi ardeau. Ruguri. Am perceput că-mi erau îmbrăţişate de două palme, nu prea mari, puţin mai reci ca pielea mea. M-am întors înfiorat. Îndărătul meu, o ţigăncuşă care nu-mi ajungea până la umeri. M-am smuls cu sufletul boţit. Aveam o părere atât de bună despre castitatea mea ... Am coborât din mersul tramvaiului. - Că ţi-a plăcut, că nu ţi-a plăcut, te pomenişi târât şi-n ograda corupţiei!, am râs de el. - Că bine zici. Acele mâini, pe care nu le-am văzut niciodată, m-au învăţat că semenul necunoscut, de sex opus, îşi poate satisface impulsurile erotice cu tine şi fără încuviinţarea ta, în condiţii total străine de iubire. O lecţie neaşteptată şi pe care n-o căutasem. - Încerc s-o rezum eu, să văd dacă am priceput-o: ai dreptul să-ţi smulgi plăcerea din oricine. Păi, nu e glumă: şcoala violului!, l-am batjocorit că fusese victima puştancei. - Eu am dezvoltat ideea de bază: ne aflăm la dispoziţia semenilor noştri şi a poftelor lor, că o ştim sau nu, că suntem de acord sau nu. Profesoara mea tuciurie şi nespus de suavă mi-a formulat, cu un gest discursiv, legea plecării capului în faţa chemării erotice a necunoscuţilor. Legea este echitabilă: şi ei stau cu simţurile despuiate, la îndemâna pornirilor noastre. Trupurile lunecă din palmă-n palmă, în virtutea universalităţii sexuale. - Dacă am înţeles bine, tu n-ai acceptat să te supui legii, m-am prefăcut a-l lua în serios. - Gândul că poate fata din tramvai îşi furase o beatitudine fără participarea, nici învoirea mea, m-a făcut să mă răzvrătesc. - Ai hotărât să te opui totdeauna de atunci înainte, da?, continuai să-l iau în zeflemea. - Nu. Am decis să-mi aleg eu femeia de atunci înainte. În definitiv, aveam dreptul ăsta, nu? Aşa că în clipa când asistenta medicală... - ... te-a ales..., am continuat eu, să-i arăt că situaţia nu se schimbase nici în cazul ei măcar cu o iotă. M-a privit cu reproş, de parcă aş fi făptuit o crimă; mi-a zis brutal: - De ce nu mă laşi să povestesc cum ştiu eu? Ai dreptate: mă păcăleam singur. Şi de data aceea tot eu fusesem cel ales... Luându-mi cel mai serios aer din lume, confirmai: - Părerea mea e că avem de-a face cu o conjuraţie feminină împotriva bărbaţilor. Nu crezi? N-a luat seama la butadă, ci: - Noua mea atitudine presupunea că dacă tot trebuie să stingi patima cuiva, cel puţin s-o faci conştient. Sexul soră îmi impunea o conduită. Eram menit să-l slujesc. Sunaseră clopotele şi pentru mine. Mi-am scos carnea de adolescent la mezat. - Va să zică, te-ai dus; nu te-ai opus ispitei o veşnicie, cum credeam eu... - Nu. Numai două-trei zile. Reţinusem că Madge, săptămâna aceea lucra după-amiaza, până la şase. La fără un sfert, ciocăneam la uşă. Exact cât să aibă timpul să se-mbrace de stradă, pentru a o lua cu mine la plimbare. Nu era singură. Se mai afla de faţă o altă asistentă, foarte tânără, poate doar cu un an-doi mai mare ca mine. - Dar Madge ce vârstă să fi avut? - 28. - Te depăşea niţeluş... - Cu 11- 12 ani. - Cam mult, nu crezi? - Rareori am fost impresionat de fetele de vârsta mea sau mai mici. - Gustul este cea mai personală trăsătură; iată o nouă dovadă. Ce-a zis când te-a văzut? Te-a recunoscut? - Da. Însă nu cu recunoştinţa la care mă aşteptam, spuse cu o impertinenţă cum numai el ar fi putut avea. E adevărat că dacă dădea dovadă de ea, explozia sentimentelor i s-ar fi izbit de o oarecare răceală afişată de mine - şi nici măcar nu era afişată. Efectiv, eram mai curând curios s-o văd cum avea să mă primească decât doritor să leg o prietenie. Cunoşti deosebirea dintre curiozitatea masculină şi cea feminină... - Cred că prima este cam indiferentă, nu te angajează cu nimic; pe când a doua...  - Aşa-aşa! E posibil să fi simţit indiferenţa de care vorbeai. Şi ce crezi că mi-a făcut? Mi-a demonstrat, cum numai ea era în stare, că nici n-avea nevoie de mine! - Te-a anunţat că n-avea timp în după-amiaza aceea să iasă cu tine... - Mult prea banal, mă ierţi! Doi ani, cât am curtat-o, nu şi-a găsit niciodată vrun pretext, niciodată n-a refuzat să ne vedem! Nu. Într-altfel mi-a dat peste nas: şi-a luat colega-n colacul braţelor, s-a înfipt în ea ca o lipitoare şi, ţinând-o zdravăn - deşi cealaltă nu schiţă nici un gest de desprindere, doar că se roşise ca sfecla -, întoarse ochii spre mine şi-mi zise: - "Uite ce-i fac  prietenei mele ...!". Adăugă, de ca  şi când m-ar fi luat complice: - "E fată mare...!" - Ce spui, domnule! Una ca asta n-am mai auzit! Da , în definitiv, ce-i făcea? - Te-am avertizat că-mi pregătea o... gustare - specialitatea casei ! Voia să fie sigură că mă-nvingea de la prima lovitură. Madge îi scoase sânul stâng dintre reverele halatului alb şi mi-l arătă. Îşi coborî mâna şi..., sărutând-o pe buze între timp, ca-n filme,... strecurându-şi-o-ntre pulpanele aceluiaşi halat... - Na, că-i bună! Şi cealaltă, fecioara? Ce zicea? Ce făcea? - Se lăsa în voia lui Madge, sfârşită. Gâfâia. Cu obrajii stacojii înecaţi într-un surâs larg, luminos, uitat de-a latul lor, dar care nu mai era ce trebuie să fie zâmbetul, ci se-mpletea cu o dureroasă tensionare a atenţiei asupra a ceea ce simţea... Avea o mască a chinului, ce semăna şi cu una a veseliei; era înscris pe chipul ei ceva ca un fel de beatitudine a blestemului. Mă înspăimântă cuplul lor. - Ai îngheţat! - Ăsta-i cuvântul! Am îngheţat, dar m-am şi topit... N-am mai ştiut crâcni. Habar n-aveam ce făceau cu exactitate cele două, nici că lucrul era cu putinţă. - Dacă ai avut nedumeriri în această privinţă, acuma obţinuseşi răspunsul potrivit. - Mai potrivit nici că se putea. - Şi-ţi imaginezi c