Referat Umanismul

Mai jos puteti citi fragmente din Referat Umanismul si de asemenea puteti face Download Referat Umanismul

Citeste fragmente din Referat Umanismul

Umanismul Umanismul este o mişcare social-culturală care s-a dezvoltat în perioada Renaşterii (sec XIV – XVI). Renaşterea este perioada din istoria omenirii caracterizată printr-o dezvoltare sincronă, fără precedent a ştiinţei, artelor şi a civilizaţiei în general. Termenul de Umanism are două sensuri: unul mai lung: dragoste faţă de oameni. altul mai restrâns: dragoste faţă de valorile antichităţii greco-romane. Mişcarea umanistă cumulează ambele sensuri. Umanismul a apărut in Italia (Florenţa) de unde s-a răspândit in întreaga Europa. Caracteristici: încrederea în libertatea, demnitatea şi perfectabilitatea omului; încrederea în raţiune; promovarea omului universal; armonia dintre om si natură; admiraţia faţă de valorile antichităţii greco-latine; în centrul preocupărilor umaniştilor se află omul; Umanismul Românesc Pe teritoriul ţării noastre, umanismul se dezvoltă destul de târziu (sec XVII) odată cu apariţia primilor cărturari cunoscători ai culturii antichităţii, a limbilor latină, greacă şi slavonă. Reprezentanţii umanismului românesc sunt cronicarii care susţin în operele lor idei fundamentale ale culturii româneşti: originea latină a poporului şi a limbii romane; continuitatea existenţei acestui popor pe teritoriul românesc; unitatea tuturor românilor din provinciile româneşti; rolul civilizator al tipăriturilor; forţa educativă a istoriei; credinţa în adevăr şi documente; dorinţa de a salva oamenii de ignoranţă CRONICILE: Denumirea vine de la latinescul „Chronica” care înseamnă istorie pe ani. Cronicile sunt lucrări istoriografice care prezintă evenimente istorice într-o ordine cronologică. Ele au fost scrise în limba slavonă şi aici descoperim primele încercări de realizare a unei literaturi originale româneşti. Reprezentanţi: Moldova: Grigore Ureche („Letopiseţul Ţării Moldovei de la origini până la a doua domnie a lui Aron Vodă – 1359”) Miron Costin („Letopiseţul Ţării Moldovei de la Aron Vodă încoace” până la domnia lui Dabija Vodă) Ion Neculce (Letopiseţul Ţării Moldovei de la domnia lui Dabija Vodă până la a doua domnie a lui Constantin Mavrocordat – 1743”) Muntenia: Cronica Bălenilor (ANONIMĂ) Letopiseţul Cantacuzinesc (ANONIMĂ) Radu Greceanu Radu Popescu Grigore Ureche: Manuscrisul autograf al Letopiseţului lui Grigore Ureche s-a pierdut si de aceea multă vreme cronica a fost atribuită lui Nestor Ureche, tatăl lui Grigore. Astăzi este în afară de orice îndoială că Letopiseţul aparţine lui Grigore Ureche aşa cum stabilise în 1852 Mihail Kogălniceanu. „Letopiseţul Ţării Moldovei” scris de Grigore Ureche în ultimii ani ai vieţii este o operă determinată. Ea începe cu anul întemeierii Moldovei (1359) „când s-au descălecat ţara” şi se opreşte în anul 1594 „când au venit Lobodă cu oaste căzăcească şi au gonit pe Aron – Vodă de-n scaun şi au ars Târgul Iaşi.” Este necesar să precizam că au existat trei copişti ai Letopiseţului (Simion Dascălul, Nisail Călugărul, Axinte Uricarul) care au considerat necesar, în momentul în care au copiat, să completeze cronica cu ceea ce i-a scăpat cronicarului sau n-a ştiut. Interpretările lui Simion Dascălul sunt lipsite de simţ critic şi au fost semnalate în mare parte şi de cronicarii următori care le-au combătut. Grigore Ureche nu este interesat numai de cantitatea ştirilor, ci şi de calitatea lor. El nu scrie numai pentru a informa, ci şi pentru a educa, pentru a oferi un îndreptar de viaţă: „să rămâie feciorilor şi nepoţilor, să le fie învăţătură… ”. Istoria este necesară „ca să nu se înece a toate ţările anii trecuţi”, este o datorie patriotică obligatorie pentru orice popor care vrea să păşească pe o primă treaptă a culturii. Grigore Ureche este primul cronicar care simte nevoia de a respecta adevărul forţelor consemnate „ca să nu mă aflu scriitoriu de cuvinte deşarte, ci de dreptate”. Cronica oglindeşte orânduirea feudală din prima jumătate a sec XVII al marii boierimi. Cronicarul condamnă sistemul de guvernare bazat pe autoritatea domnească considerând că domnitorul nu poate avea drept de viaţă şi de moarte asupra supuşilor săi; idealul statal al lui Ureche este regatul albinelor întemeiat pe armonia dintre matcă şi lucrătoare. Preconizează pentru Moldova o cârmuire după pravilă, adică după legea scrisă „pe Moldova este acest obiceiu de pier făr-de muncă, făr-de judecată, făr-de leac de vină.”. Cronicarul manifestă o ură neîmpăcată împotriva cotropitorilor otomani „groază tuturor vecinilor de prin-prejur” . Învăţătura limbii latine a înlesnit lui Ureche cunoaşterea originii romane a poporului nostru; aduce argumente lexicale în sprijinul romanităţii, dar recunoaşte că în limba noastră s-au „amestecat” şi cuvinte ale vecinilor „măcar că de la râmi ne tragem” Vorbeşte în chip surprinzător pentru întâia dată despre unitatea neamului şi originea sa comună „rumânii câţi se află locuitori în Ţara Ungurească şi la Ardeal şi la Mara Moreşu, de la un loc sântu cu moldovenii şi toţi de la Râmi se trag”. Letopiseţul debutează cu legenda întemeierii Moldovei, urmează apoi mai mult de 46 de ani din istoria Moldovei care sunt doar înşiraţi ca într-un pomelnic deoarece izvoarele au fost insuficiente. Domnia lui Ştefan cel Mare se bucură de cel mai mare spaţiu în cronică; lui Ureche îi revine meritul de a fi fost primul biograf al marelui domnitor realizând şi un portret moral al acestuia. Evenimentele consemnate, figurile domnitorilor au reprezentat surse de inspiraţie pentru scriitorii de mai târziu; descoperim în cronică portrete, tablouri, mici caracterizări, schiţe de nuvele care reprezintă începuturile unei literaturi române originale. Miron Costin: Î ð H ¢ V ü 萏ﺘ葞ﺘᘀ se poate rupe oricând, mari personalităţi ale lumii sunt supuse şi ele morţii aşadar concluzia este una filosofică: „existenţa fiind scurtă, omul trebuie să se ilustreze prin fapte bune pentru că binele este ţelul suprem al omului”. De Neamul Moldovenilor, din ce ţară au ieşit strămoşii lor A fost scrisă de Miron Costin în ultimii anin ai vieţii sale după multă ezitare şi numai când cronicarul a considerat că deţine suficientă informaţie pentru argumentarea sa. Întreaga operă exprimă sentimente de înalt patriotism. Există la începutul operei o predoslovie prin care autorul justifică scrierea acestei opere: „începutul ţărilor acestora şi neamului moldovenesc şi muntenesc şi câţi sunt şi în ţările ungureşti cu acest nume, români şi până astăzi, de unde sunt şi din ce seminţie, de când şi cum au descălecat aceste părţi de pământ a scrie, multă vreme la cumpănă au stătut sufletul nostru”. De Neamul Moldovenilor este o operă polemica care intenţionează să pună la punct unii impostori cum a fost Simion Dascălul care a denigrat poporul român. Miron Costin spune că: „nici este şagă a scrie ocară viacinică unui neam. Când ocărăsc într-o zi pe cineva este greu a răbda; dară în veaci.” Această operă chiar dacă are în cuprinsul ei unele inexactităţi, este de remarcat pentru informaţiile şi argumentele aduse în sprijinul ideii romanităţii poporului român. b) Letopiseţul Ţării Moldovei de la Aron – Vodă încoace Este scris în jurul vârstei de 40 de ani în scopuri informative „să nu se uite lucrurile şi cursul ţării” şi educative „să hie de învăţătură ce este bine şi ce este rău şi de ce să se ferească şi ce va urma”. Ca şi la Grigore Ureche, în cronica lui Miron Costin, apar conceptele clasei boiereşti şi el e convins că nu domnitorul trebuie să conducă, ci şi boierimea, iar cei mai mici trebuie să se teamă de cei mari. Cronicarul manifestează interes pentru toate aspectele vieţii sociale, ura lăţirea puterii turceşti şi lăcomia Imperiului Otoman: „pântecele turcilor fără fund”. Valoarea literară a cronicii lui Costin o întrece pe cea a lui Ureche; Costin este un memorialist atent asupra vieţii si asupra oamenilor, scriitor în adevăratul sens al cuvântului, prozator, zugrav de moravuri şi caractere. Ultima parte a cronicii are desfăşurarea epică a unui roman: există descrieri, tablouri pitoreşti care înfăţişează armata (cea poloneză, infanteria moldovenească) ca în romanele istorice. Autorul pare a se implica în evenimente pentru că unele dintre ele s-au petrecut în timpul vieţii sale. Datorită acestui fapt, atenţia faţă de eroi şi întâmplări este sporită. În explicarea victorii lor militare s-au înfrângerilor, Miron Costin nu introduce factori divini, totuşi crede în semne dumnezăieşti şi interpretează calamităţi naturale ca pe nişte „pedepse cereşti”(interesantă este prin viziunea apocaliptică descrierea unei invazii de lăcuste). Miron Costin are intuiţie psihologică şi tendinţa de a filozofa pe marginea faptelor, reuşeşte astfel să realizeze caracterizări, naraţiuni umoristice etc. Fiind într-o oarecare măsură şi filosof, cronicarul face un fel de teorie a cunoaşterii vorbind despre cele cinci simţuri şi oprindu-se asupra importanţei văzului. Influenţa limbii vorbite este mai mică în opera lui Miron Costin, el fiind un cronicar cult întâlnim totuşi câteva expresii şi proverbe populare: „lupul părul schimbă, iar nu hirea”. „cum zice muldoveanul, nu sunt în toate zilele paştile”. „ca acela ce învaţă, sa apucă de sabie cu mâna goală”. Contribuţia cronicarilor la dezvoltarea culturii române Istoriografia în limba română s-a dezvoltat începând cu sfârşitul sec XVI odată cu ridicarea noii boierimi şi apariţia primilor cărturari; un rol important l-a avut răspândirea umanismului. 1) Contribuţia la dezvoltarea istoriei: au pus bazele istoriografiei româneşti (bazându-se pe document şi adevăr); transmit informaţii preţioase cu privire la istoria medievală (domnii & evenimente); informaţii în legătură cu etnogeneza românilor (originea latină a limbii şi a poporului român, unitatea românilor şi continuitatea existenţei pe acest teritoriu.); Grigore Ureche este cel dintâi care vorbeşte despre originea românilor „şi toţi de la râmi se trag.”. Miron Costin prin lucrarea sa „De Neamul Moldovenilor” continuă ideile lui Ureche în legătură cu etnogeneza românilor aducând argumente stinţifice. contribuie în mod esenţial la formarea conştiinţei naţionale; scopul scrierilor nu este numai unul informativ, ci şi unul educativ. 2) Contribuţia în domeniul limbii: în cronici există primele dovezi ale limbii române în diferite perioade ale evoluţiei; oglindesc eforturile de transformare a limbii dintr-un mijloc de comunicare într-un mijloc de transmitere a culturii. Grigore Ureche se bazează pe limba vorbită, stilul sobru. Miron Costin se află sub influenţa limbii latine. Ion Neculce: limba folosită ţn operele lui este imaginea scrisă a limbii vorbite în prima jumătate a sec XVIII –lea (stilul oral). 3) Contribuţia în domeniul literaturii: cronicile reprezintă primele încercări ale unei literaturi româneşti originale. Grigore Ureche: Primul portret al lui Ştefan cel Mare. Portrete, tablouri, schiţe de nuvele. Miron Costin: Primul poet („Viaţa Luminii” – poem filosofic şi „Stihurile de descălecatul ţării” – aflate la începutul letopiseţului). Memorialist, zugrav de moravuri şi caractere Povestiri (descrierea unei invazii de lăcuste)â Ion Neculce: Realizează o operă personală bazată pe evenimente trăite de el însuşi sau auzite. Creează personaje de ficţiune. Este uneori impersonal ca un adevărat scriitor. Deţine arta povestirii & cea a portretului (cei 14 domnitori). Realizează tablouri de epocă. Este prezent hazul & ironia. Relatează întâmplări anecdotice. CONCLUZII: Cronicarii realizează prin operele lor un act de cultură. Oferă surse de inspiraţie pentru scriitorii de mai târziu. Au contribuit la dezvoltarea istoriografiei limbii şi literaturii. Au format conştiinţa naţională. PAGE 6 쥁@