Referat Civilizatia Azteca

Mai jos puteti citi fragmente din Referat Civilizatia Azteca si de asemenea puteti face Download Referat Civilizatia azteca

Citeste fragmente din Referat Civilizatia Azteca

Civilizatia azteca La începutul erei noastre nu mai existau în America urme de nomadism; încep acum să se configureze civilizaţii create de populaţii sedentare. Trei dintre acestea au atins nivelul de civilizaţii istorice: civilizaţia aztecă, incaşă şi mayaşă. Sunt civilizaţiile cele mai bine cunoscute şi mai bine conturate, având o structură culturală mai complexă şi care, avoluând, au avut şi un rol politic mai important. Sunt civilizaţii ajunse la un stadiu cu totul remarcabil la data debarcării aici a spaniolilor – care le-au şi desfiinţat, deşi din punct de vedere cultural nu le-au distrus total. Prima, civilizaţia aztecă, s-a constituit în partea meridională a Americii de Nord; a doua, civilizaţia Inca, în America de Sud, de-a lungul coastei Oceanului Pacific; a treia, civilizaţia Maya, în America Centrală. Dintre toate civilizaţiile care s-au perindat de-a lungul timpului prin Podişul mexican aztecii au fost ultimii veniţi şi ultimii stăpâni din podiş. Ca ultimi veniţi, evident că au putut beneficia de vasta şi îndelunga experienţă culturală a predecesorilor lor de pe podiş. Dar toate elementele de civilizaţie şi de cultură pe care le-au înprumutat, aztecii le-au asimilat, sintetizat şi reelaborat într-o formă mult mai bogată, mai complexă şi mai organic articulată decât la orice alt popor trăind în aceeaşi zonă geografică. Ceea ce uimeşte în primul rând este rapiditatea cu care un popor atât de puţin numeros, stabilit pe două insule ale unei lagune, a ajuns în numai câteva decenii să fundeze un imperiu atât de puternic, să construiască o capitală de proporţii pe care nici un oraş din Europa acelui timp (în afară de Cordoba) nu le avea, şi să-i uluiască pe conchistadorii spanioli prin bogăţia lor şi prin fastul exorbitant al curţii regale. Obiceiuri şi ritualuri Momente mai importante din viaţa aztecilor erau însoţite de ritualuri şi obiceiuri ciudate. Ceremonia botezului consta în rugăciuni, invocaţii, cuvântări augurale, consultarea horoscopului, afundarea noului-născut într-un vas cu apă, după care i se da un nume; băiatului i se da de obicei nume de animal, iar fetelor, nume de flori, de stele sau de păsări. După care, trei copii mai mari alergau pe străzile oraşului strigând numele noului-născut. Educaţia copiilor se făcea mai întîi în familie. O instrucţie sumară căpătau apoi la “casa clanului”, unde învăţau străvechile ritualuri şi povestiri mitologice, dar mai ales deprindeau aici folosirea armelor. Fiii nobililor şi ai războinicilor de seamă erau daţi fie la un colegiu sacerdotal, fie la un militar. Prin urmare aztecii au fost cei dintâi care au creat două instituţii specializate în pregătirea tinerilor pentru profesiunile cele mai respectate.dar după ce ieşeau din aceste colegii tinerii puteau să-şi aleagă în mod liber orice altă ocupaţie. Vârsta căsătoriei era stabilită la 16 ani pentru fete şi la 20 de ani pentru băieţi. Căsătoria era permisă numai cu un membru al altui clan. După peţirea fetei de către o bătrână a clanului şi după consinţământul ambelor familii mireasa era adusă în cârcă de peţitoare la casa mirelui. Ceremonia căsătoriei – la care asistau şi căpeteniile clanurilor mirilor, căci o căsătorie însemna şi un act de înrudire implicită a celor două clanuri – consta în interminabile cuvântări şi în consumarea din abundenţă a unei băuturi alcoolice; apoi mirii se aşezau pe o rogojină şi li se înodau împreună poalele veşmintelor – actul simblic principal al ceremoniei. Urmau apoi, timp de patru zile, diferite alte ceremonii. avut rolul determinant sentimentele de dragoste ale tinerilor, independent de voinţa părinţilor. Poligamia era permisă dar numai cei bogaţi si-o puteau permite. Concubinele însă n-aveau aceleaşi drepturi ca şi soţia. Adulterul era permis numai la bărbaţi; femeia adulterină putea fi condamnată la moarte. În cazul când era sterilă femeia putea fi repudiată de soţ. Totuşi, femeia aztecă nu era total lipsită de drepturi. Putea să-şi păstreze numele familiei ei, putea să se adreseze Consiliului de judecată, iar dacă era maltratată putea cere divorţ. (În general, la azteci divorţurile erau destul de fregvente). Dacă soţia rămânea văduvă cu copii, o lua în căsătorie fratele soţului – dar nu în mod obligatoriu, ca la vechii evrei; în orice caz, copii rămâneau în grija fratelui decedatului. Dacă soţiile mureau în timpul naşterii, statul le asigura onoruri funebre asemenea celor rezervate războinicilor căzuţi pe câmpul de luptă. Funerariile unui om de rând erau simple. Cadavrul era ars pe rug împreună cu anumite obiecte care îi aparţinuseră decedatului; urna cu cenuşă era păstrată în casa familiei, care îi celebra memoria aducându-i ofrande timp de mai mulţi ani. Funerariile unei căpetenii importante, însă, erau în acelaşi timp grandioase şi barbare. Erau invitate căpetenii străine care aduceau decedatului mantii somptuoase, mănunchi de pene preţioase şi sclavi pentru a fi sacrificaţi.corpul defunctului era acoperit cu 20 de mantiicu ornamente de aur şi pietre preţioase, i se tăia o şuviţă de păr pe care familia o păstra ca amintire, după care i se sacrifica un sclav – care urma să-l slujească pe lumea cealaltă. Apoi, acoperit cu veşmintele divinităţii principale a oraşului, era dus cu mare pompă la templu spre a fi incinerat. Acum erau sacrificaţi un număr mare de sclavi – 100 sau 200, după importanţa decedatului, - victime cărora după patru zile li se adăugau altele în număr de 10-15; după alte 20 de zile erau sacrificaţi alţi 4-5 sclavi, iar după 40 de zile numai 1 sau 2; în fine, după 80 de zile de la incinerare mai erau sacrificaţi încă 10 sau 12. După care, în fiecare an i se dedicau alte ceremonii celebrative; de astă dată însă, i se aduceau drept sacrificii iepuri, fluturi, apoi potârnichi şi alte păsări; iar ca ofrande, alimente, băuturi şi flori (precum şi un tub de trestie umplut cu tutun). „Lumea de dincolo” era imaginată de azteci ca fiind compartimentată în trei sălaşuri diferite. Primul era rezervat celor căzuţi pe câmpul de luptă, celor care fuseseră sacrificaţi şi mamelor care muriseră în timpul naşterii. Aceştia însoţeau soarele în drumul său zilnic, timp de patru ani;după care, se preschimbau în păsări colibri. În cel de-al doilea sălaş – situat pe pământ, dar plin de toate fericirile posibile – intrau cei înecaţi, cei fulgeraţi, sau cei morţi de boli grele. În sfârşit toţi cei morţi de moarte naturală ajungeau într-un tărâm dinspre miază noapte – dar numai după ce, timp de 4 ani, înfruntau o serie de primejdii; ultima încercare era trecerea unui lac cu ajutorul câinelui care fusese sacrificat şi incinerat sau înmormântat odată cu stăpânul său. 쥁@