Referat Bolsevic

Mai jos puteti citi fragmente din Referat Bolsevic si de asemenea puteti face Download Referat Bolsevic

Citeste fragmente din Referat Bolsevic

1917 Revoluţia bolşevică Aurelian Nichita Clasa a XI-a F Intensificarea exploatării, ruina economică, mizeria şi foametea, situaţia grea de pe fronturi, lipsa oricăror drepturi şi libertăţi sporeau nemulţumirile şi spiritul de revoltă în straturile cele mai adânci ale poporului rus. În oraşe, numărul grevelor muncitorilor era în continuă creştere (1914 – 70 de greve, cuprinzând 35.000 de oameni; 1915 – 1000 de greve, cu peste 500.000 de participanţi; 1916 – 1500 de greve, antrenând circa 1.000.000 de muncitori). La sate, ţăranii se ridicau şi puneau mâna pe grânele şi utilajul agricol al moşierilor, deseori zările fiind împurpurate de para incendiilor ce mistuiau conacele nobililor. Tot mai puternic răsuna glasul popoarelor care, pe lângă jugul asupririi sociale, îl purtau şi pe acela al asupririi naţionale. Sub înrâurirea mişcării revoluţionare, a stării de spirit din ţară , luau amploare acţiunile soldaţilor; sporea permanent numărul celor care refuzau să execute ordinele sau părăseau frontul. Zbătându-se în convulsiile crizei, guvernul şi clasele dominante recurgeau la măsuri excepţionale în nădejdea că vor putea stăvili furtuna socială. Înfruntând teroarea, în fruntea maselor se aflau bolşevicii, canalizând uriaşele torente spre ţeluri limpezi şi precise. În fabrici, la sate, în unităţile militare, prin eroism şi spirit de sacrificiu, ei dovedeau capacitatea partidului Comunist (bolşevic) de a conduce poporul muncitor la marele asalt împotriva ţarismului, a citadelei burgheziei şi moşierimii. Lenin, care îmbogăţea teoria lui Marx şi Engels despre revoluţia proletară, dădea clasei muncitoare şi avangărzii sale o armă de nepreţuit pentru desfăşurarea victorioasă a revoluţiei care bătea cu putere la uşă. ÎN ZILELE REVOLUŢIEI DIN FEBRUARIE În acea seară de februarie a lui 1917, când mai patrona un dineu pentru care, după cum notează în memoriile apărute la Paris, scosese „cea mai frumoasă veselă de Limoges, serviciul danez pentru peşte şi farfuriile aurite copiate după cele ale marii Ecaterina“, balerina Kseşinskaia şi cei 24 de invitaţi din protipendala rusă nu-şi puteau închipui că doar peste câteva zile palatul în care petreceau avea să devină sediul bolşevicilor din Petrograd. Încordarea în situaţia socială atinsese, în primele două luni ale lui 1917, un asemenea grad cum nu mai fusese cunoscut înainte. Evenimentele se precipită vertiginos. Încep zilele revoluţiei din februarie. 23 FEBRUARIE: Partidul bolşevic cheamă muncitorii la grevă. Acestui apel îi răspund 90.000 de muncitori din 50 de intreprinderi, în frunte cu cei de la uzinele „Putilov“. Marii demonstraţii de pe străzile Petrogradului i se alătură femeile, care făceau coadă la distribuirea alimentelor. Manifestanţii cereau „Pâine!“, „Jos războiul!“, „Jos absolutismul!“. În şedinţa ţinută în seara aceleiaşi zile, comitetul bolşevic al cartierului Vîborg hotărăşte continuarea grevei. 24 FEBRUARIE: Pe Perspectiva Nevski demonstrează 200.000 de grevişti. Se strigă „Jos ţarul!“. Biroul Comitetului Central al Partidului bolşevic hotărăşte să atragă soldaţii la luptă activă. De asemenea, bolşevicii se pronunţă pentru continuarea grevei, transformarea ei în grevă generală şi apoi în insurecţie. 25 FEBRUARIE: Grevă generală. Ciocniri cu poliţia. Cuprinse de panică, autorităţile solicită trupele de pe front. Generalului Habalov, comandantul militar al Petrogradului, i se trimite următorul ordin al ţarului: „Ordon ca mâine chiar să se pună capăt dezordinilor din Capitală…“. Şeful Statului Major al Comandamentului suprem, generalul Alexeev, cere comandanţilor fronturilor de Nord şi de Vest să organizeze trimiterea spre Petrograd a unor brigăzi de cavalerie: „Momentul este grav şi trebuie făcut totul pentru sosirea unor trupe sigure. Viitorul nostru depinde de aceasta“. 26 FEBRUARIE: La chemarea bolşevicilor, muncitorii trec de la greva politică la insurecţie. Trupele execută ordinul de a trage în „răsculaţi“. În piaţa Znamenskaia sunt omorâţi 40 de muncitori şi aproape tot atâţia răniţi. Dar în rândurile soldaţitor îşi face loc şovăiala. Comitetul Central al Partidului bolşevic lansează un manifest în care spune că „în toată Rusia se ridică drapelul roşu al insurecţiei“ şi preconizează constituirea unui guvern provizoriu revoluţionar, instaurarea republicii democratice, stabilirea zilei de muncă de 8 ore, confiscarea pământului moşieresc, încetarea imediată a războiului imperialist. În uzine şi cartiere, bolşevicii militează pentru formarea de soviete. 27 FEBRUARIE: Mişcarea insurecţională cuprinde întregul Petrograd. Insurgenţii pun mâna pe arsenal şi se înarmează. Lor l-i se alătură în proporţii de masă soldaţii. Despre aceasta vorbesc elocvent documentele comisiei militare a Dumei de stat, care consemnează că în dimineaţa acestei zile pe baricadele insurecţiei se găseau 10.200 de soldaţi, la amiază – 25.700, iar seara 66.700; ulterior (până la 1 martie) cifra lor va atinge 170.000. Această stare de spirit era proprie nu numai soldaţilor din capitală, ci şi celor de pe front. În memoriile sale, generalul Brusilov notează: „Frământările adânci ale spiritelor din spate se repercutau asupra frontului şi se poate spune că în februarie 1917 armata în întregime, mai mult pe un front, mai puţin pe un altul, era gata pentru revoluţie“. Participarea la lupta revoluţionară a proletariatului şi soldaţilor Petrogradului dădea expresie alianţei dintre muncitorii şi ţăranii îmbrăcaţi în uniforme militare. Astfel, sub loviturile concentrate ale forţelor revoluţionare, autocraţia ţaristă este răsturnată. În seara acestei zile, saloanele palatului Tavriceski sunt inundate de delegaţii aleşi în fabrici şi în unităţile militare; se constituie sovietele din Petrograd ale muncitorilor şi soldaţilor. În vreme ce masele îşi varsă sângele în iureşul revoluţiei, burghezia caută pe toate căile sa stavilească avântul popular şi să-şi salveze poziţiile dominante mergând până la sacrificarea lui Nicolae al II-lea. La 2 martie, orele 9, reprezentanţii Dumei – Gucikov şi Şulghin – pornesc spre Pskov, la Marele Cartier General, unde se află ţarul, pentru a-l determina să renunţe voluntar la tron. În acelaşi sens îl consiliază pe ţar comandanţii fronturilor. Şi, puţin înainte de miezul nopţii, Nicolae al II-lea abdică, atât pentru el, cât şi pentru fiul său, în favoarea fratelui său – marele duce Mihail. 2 MARTIE 1917, data abdicării ţarului, este şi data de naştere a guvernului provizoriu în frunte cu prinţul Lvov. Deşi poporul hotărâse definitiv soarta monarhiei, burghezia nu renunţă la proiectul menţinerii ţarismului fără Nicolae. Într-o convorbire cu ambasadorul Franţei, ministrul afacerilor străine în guvernul provizoriu Miliukov, declară că dinastia Romanovilor a fost răsturnată în fapt, dar nu şi în drept. Miliukov consideră că însuşi guvernul provizoriu deţine puterea nu de la revoluţie, ci de la fosta monarhie. În aceeaşi discuţie, el afirmă că „noi (guvernul provizoriu) am primit-o (puterea), am moştenit-o, de la marele duce Mihail, care ne-a transferat-o prin actul său de abdicare“. Abdicarea marelui duce Mihail se produce la 3 martie, iar peste cinci zile, fostul ţar al tuturor Rusiilor, Nicolae Romanov, este arestat. În Rusia se stabileşte dualitatea puterii: Guvernul provizoriu – reprezentând dictatura burgheziei, şi Sovietele – reprezentând dictatura revoluţionar-democratică a muncitorimii şi ţărănimii. „TOATĂ PUTEREA SOVIETELOR !“ 3 APRILIE 1917, seara. Cortegii imense formate din muncitori, soldaţi, marinari, purtând pancarte şi lozinci, sosesc din toate colţurile oraşului în Gara Finlandeză. Vin să-l întâmpine pe Lenin, care se întoarce din emigraţie. Soseşte trenul. Lenin coboară în timp ce fanfara intonează Marseieza. Trăiască Lenin! se aude. Trăiască revoluţia socialistă! corectează Lenin. Lenin urcă pe un car blindat, iar cuvintele sale despre necesitatea revoluţiei socialiste, despre puterea sovietelor îi înflăcărează pe toţi. Carul blindat se pune în mişcare spre palatul Kseşinskaia, unde îşi au sediul Comitetul Central şi Comitetul din Petrograd al partidului. „Tovarăşii din Petrograd, notează în amintirile sale Nadejda Krupskaia, au vrut să rostească cuvântări de salut, dar Ilici a îndrumat discuţia spre problemele care-l interesau mai mult, a început să vorbească despre tactica ce trebuie aplicată“. Chiar a doua zi, Lenin expune, în faţa membrilor Comitetului Central, ai Comitetului din Petrograd şi delegaţilor bolşevici la consfătuirea pe întreaga Rusie a Sovietelor de deputaţi ai muncitorilor şi soldaţilor, raportul „Despre sarcinile proletariatului în actuala revoluţie“ – celebrele „Teze din aprilie“. Ele precizează orientarea spre transformarea revoluţiei burghezo-democratice în revoluţie socialistă, stabileşte forţele motrice, preconizează forma politică a puterii de stat proletare şi lansează lozinca „Toată puterea sovietelor“. Aceste teze aveau să primească aprobarea colectivă a conferinţei a VII-a generală a partidului bolşevic, ţinută între 24 – 29 aprilie. Cu energie acţionează partidul bolşevic pentru strângerea rândurilor proletariatului, militează în soviete, în comitetele de soldaţi, în organizaţiile ţarăneşti, pentru cucerirea maselor. CONTRAOFENSIVA Vara anului 1917, vară în care se coace revoluţia ale cărei roade urmau a fi culese în toamnă. Revoluţia din februarie învinsese, dar în fruntea guvernului de coaliţie se află prinţul Lvov; ministrul de justiţie Kerenski, îl vizitează pe fostul ţar, adresându-i-se cu formula „gosudar“ – sire, dar, totodată, lansează mandate de arestare împotriva conducătorilor bolşevici. Trădând voinţa de pace a poporului şi a ostaşilor, guvernul provizoriu promite aliaţilor o nouă ofensivă. Revoluţia din februarie promisese pâine şi libertate, dar guvernul, prin acţiunile sale, sporeşte mizeria şi foametea, starea de nesiguranţă. În aceste împrejurări, câteva date marchează esenţa şi sensul evenimentelor imediat următoare. 3 IUNIE, orele 19. Deschiderea celui dintâi Congres panrus al sovietelor de muncitori şi soldaţi. Două tendinţe se confruntă şi se înfruntă: Kerenski – înapoi spre vechea Rusie a dominaţiei exploatatorilor şi a războiului imperialist; Lenin – înainte spre noua Rusie a revoluţiei socialiste, spre libertate adevărată şi pace. La tribună, Ţereteli, sufletul menşevismului, face elogiul guvernului „de coaliţie“ şi combate ideea bolşevicilor cu privire la puterea sovietică: În acest moment nu există în Rusia vreun partid politic care să afirme: „daţi-ne nouă puterea…“ În liniştea sălii răsună vocea limpede şi categorică a lui Lenin: Ba da! Există un asemenea partid! Urcând până la tribună, Lenin adresează Congresului chemările bolşevicilor de a înlocui republica parlamentară burgheză prin dictatura proletariatului, războiul printr-o pace dreaptă şi fără anexiuni, exploatarea şi asuprirea prin libertatea şi drepturile poporului muncitor. Kerenski opune planului lui Lenin concentrarea tuturor forţelor spre declanşarea ofensivei pe front. Majoritatea nu e încă de partea bolşevicilor: sunt 105 delegaţi bolşevici, faţă de 285 de socialişti-revoluţionari şi 284 de menşevici. Sigur de majoritatea de moment, Kerenski afirmă satisfăcut: „Eu n-am duşmani la stânga mea“. 18 IUNIE. Evenimentele se succed cu rapiditate. Ofensiva pe front e hotărâtă. Bolşevicii proiectează o demonstraţie de protest pentru 10 iunie. Dar guvernul, lansând zvonul că s-ar încerca o lovitură de stat, o contramandează şi fixează o alta pentru 18 iunie, dată fixată pentru începerea ofensivei pe teatrele de operaţii. Guvernul urmărea să demonstreze că politica de continuare a războiului imperialist s-ar bucura de adeziunea maselor, precum şi să izoleze pe bolşevici. E încă noapte (17 spre 18 iunie). Simultan pe frontul austro-german şi turc se declanşează ofensiva rusă. În Petrograd, pregătirile pentru manifestaţie sunt în toi. Iar când soarele se ridică la zenit, 500.000 de demonstranţi – bărbaţi şi femei, muncitori şi soldaţi, mergând braţ la braţ, se îndreaptă spre câmpul lui Marte, dar pe pancartele ce le poartă deasupra capetelor sunt înscrise lozincile bolşevicilor: „Toată puterea sovietelor!“, „Război palatelor, pace cocioabelor!“, „Jos cei 10 miniştri burghezi!“, „Jos războiul!“. În seara aceleiaşi zile, la Conferinţa organizaţiei militare din Petrograd, bolşevicii hotărăsc constituirea „Gărzilor Roşii“. Câteva zile încă şi ofensiva de pe front se dovedeşte un eşec al guvernului de coaliţie şi al susţinătorilor săi. 4 IULIE. Tensiunea e maximă. În aceeaşi zi în care conferinţa industriaşilor din Petrograd cere guvernului să declare crimă contra statului orice atentat împotriva patronatului, o uriaşă demonstraţie spontană se declanşează în oraş. Jumătate de milion de oameni năvăleşte pe străzi. Vase ale marinarilor revoluţionari părăsesc Kronstadtul şi acostează pe cheiul Nevei. Deşi demonstraţia s-a produs fără asentimentul lor, bolşevicii caută să-i imprime un caracter organizat. Guvernul cheamă în ajutor unităţi de cazaci, pe care le dispune în ordine de luptă. Petrogradul retrăieşte orele stării de asediu din februarie. O ploaie împrăştie pentru puţin timp manifestanţii. Apoi cortegiile se formează din nou. De pe podul Liteinîi răsună focuri: soldaţi răsculaţi şi membri ai Gărzilor Roşii preferă să tragă decât să se lase dezarmaţi. Sângele curge din nou pe malurile Nevei: 20 de morţi, 40 de răniţi. Revoluţionarii gărzii sunt îngropaţi pe ascuns, în timp ce asasinii lor din trupele fidele guvernului sunt celebraţi printr-o slujbă la catedrala Sf. Isac. Evenimentele din iulie sunt folosite de reacţiune pentru a dezlănţui dezmăţul contrarevoluţiei. Ziarul „Pravda“ este interzis; redacţia ziarului „Trud“ este devastată; activişti de partid sunt arestaţi, iar generalul Polovţev ordonă ca Lenin să fie căutat, găsit şi împuşcat pe loc. În timp ce Lenin e silit să se ascundă în locuinţe conspirative, Kerenski preia frâiele guvernului din mâinile prinţului Lvov, anunţând cu emfaza ce-l caracteriza: „Formez un guvern al salvării, o putere de fier“. Modestul palat Mariinski, sediul de până atunci al guvernului, devine prea strâmt pentru marile ambiţii ale acestui mic avocat în vîrstă de 36 de ani. El vrea să conducă ţara din însuşi palatul ţarilor. Străbate piaţa hemiciclică într-o maşină escortată, pătrunde în Palatul de iarnă, urcă scara de lemn până în biblioteca ale cărei cărţi poartă iniţiala imperială „N“. Kerenski se instalează în biroul fostului autocrat. Lenin se află în conspirativitate în casa muncitorului Aliluev, apoi la Razliv şi în Finlanda. În noua situaţie creată, Congresul al VII-lea al Partidului bolşevic, ţinut între 26 iulie – 3 august, la care sunt reprezentanţi 240.000 membri de partid (de trei ori mai mult decât la Conferinţa din aprilie), stabileşte cursul spre insurecţia armată. Zdrobirea puciului kornilovist marchează eşecul încercării burgheziei şi moşierimii de a înabuşi revoluţia. Masele largi se conving de justeţea orientării bolşevice. Bolşevicii câştigă rând pe rând majoritatea în sovietele din Petrograd, Moscova, Kiev, Harkov, Kazan, Ufa, Minsk, Samara, Taşkent, Krasnoiarsk şi alte oraşe. Proletariatul îşi intensifică activitatea, înlocuind administraţia întreprinderilor, preluând conducerea producţiei. Ţăranii încep să se răscoale contra moşierilor. În armată, soldaţii destituie pe comandanţii reacţionari şi aleg alţii în loc, refuză deschis să mai continue războiul. Cu mişcarea generală a muncitorilor, ţăranilor, soldaţilor, se uneşte lupta pentru libertate a naţiunilor asuprite. „Cu noi e majoritatea poporului…“ apreciază Lenin în septembrie 1917. La 10 octombrie, şedinţa Comitetului Central al partidului, în care momentul politic este analizat de Lenin, pune la ordinea zilei insurecţia. ASALTUL PALATULUI DE IARNĂ 24 OCTOMBRIE: „Guvernul trebuie să fie arestat, cu orice preţ, astă-seară, astă-noapte…“ scria Lenin membrilor Comitetului Central al partidului. Bolşevicii luaseră toate măsurile pentru declanşarea şi accelerarea insurecţiei. Cerând parlamentului să-i acorde puteri extraordinare, Kerenski spune: „Trebuie, prin urmare, să constat… că starea de spirit a unei anumite părţi a populaţiei Petrogradului apare pe deplin, manifest şi categoric ca o stare de spirit de revoltă“. Aproape 200.000 de oameni înarmaţi (Gărzile Roşii, regimentele revoluţionare din Petrograd, marinarii Flotei Baltice) se ridică la luptă. În noaptea de 24 spre 25 octombrie Lenin vine la Smolnîi – clădire care de un secol şi jumătate servise drept şcoală de „supunere faţă de Dumnezeu şi de credinţă faţă de monarh“ – unde acum era statul major al revoluţiei proletare. Încă din 24 octombrie, insurgenţii preluaseră paza podului de pe Neva. În cursul nopţii de 25 octombrie deteşamentele Gărzilor Roşii şi trupele revoluţionare pornesc spre toate obiectivele stabilite. Smolnîi pulsează ca o inimă, trimiţând sîngele proaspăt revoluţionar să încălzească arterele Petrogradului îngheţat de frigul unei zile ploioase de toamnă nordică. Conform planului, sunt ocupate instituţiile centrale, Palatul Taurida, gările, oficiile poştale şi telegrafice, centralele electrice etc. Spre zorii zilei, întreg Petrogradul se află în mâna muncitorilor şi soldaţilor revoluţionari. Rămân neocupate doar Palatul de iarnă, Marele Stat Major, Palatul Mariinski. 25 OCTOMBRIE, ora 10. Este difuzată proclamaţia „Către cetăţenii Rusiei“, în care se spune: „Guvernul provizoriu a fost răsturnat. Puterea de stat a trecut în mâinile Comitetului militar-revoluţionar, organ al Sovietului de deputaţi al muncitorilor şi soldaţilor din Petrograd… Cauza pentru care a luptat poporul – propunerea imediată a unei păci democratice, desfiinţarea proprietăţii moşiereşti asupra pământului, controlul muncitoresc asupra producţiei, crearea Guvernului sovietic – această cauză este asigurată. Trăiască revoluţia muncitorilor, soldaţilor şi ţăranilor!“ La orele 11, Kerenski, cu o maşină a reprezentanţei diplomatice americane, părăseşte în grabă oraşul, cu speranţa că va putea să adune, pe front, unităţi cu ajutorul cărora să atace Petrogradul revoluţionar. În aşteptarea unui ajutor de pe front, la Palatul de iarnă, 2000 de soldaţi încearcă să organizeze apărarea guvernului: sunt detaşamente de iuncheri, o unitate de cazaci şi un bataloin de femei. La 6 seara, palatul e înconjurat de forţele revoluţionarilor înarmaţi. La 6 şi jumătate este trimis un ultimatum: dacă nu vor capitula în 20 de minute, tunurile „Aurorei“ şi ale altor nave de război vor începe bombardarea oraşului. Cu ferestrele acoperite cu ziare, cu luminile stinse, în jurul unei lămpi cu ulei, într-una din sălile mai apărate, miniştrii hotărăsc să respingă ultimatumul. Urmează ore încordate de aşteptare, de hărţuieli şi rafale de mitraliere. Membrii Gărzilor Roşii se infiltrează pe ascuns în palat, cuceresc terenul pas cu pas. După miezul nopţii răsună canonada Aurorei. La ora două şi zece minute, în noaptea de 26 octombrie, un iuncher anunţă miniştrilor că singura sală apărată este cea în care se află. Se hotărăsc să se predea şi vor lua drumul fortăreţei Petru şi Pavel. Vestea cuceririi palatului de iarnă şi a arestării guvernului provizoriu este întâmpinată cu aplauze furtunoase de Congresul a II-lea al Sovietelor, care-şi desfăşura prima sa şedinţă. ŞI A FOST ZIUA ÎNTÂI Nopţile albe ale Petrogradului păreau, în pofida calendarului, să-şi afle continuarea şi acum, în toamna ceţoasă şi rece: zilele pierduseră hotarele nopţilor, ieri şi mâine se împleteau într-un azi continuu, neîntrerupt, al înfăptuirilor revoluţionare. Apelul Congresului al II-lea al Sovietelor, prin care se anunţă trecerea puterii în mâinile Sovietelor, este adoptat în noaptea spre 26 octombrie. Ca o ploaie de scântei se succed ordine, apeluri, decrete. La Moscova şi apoi în alte şi alte oraşe în care vestea izbânzii din capitală ajunge în cursul zilei, revoluţia cucereşte teren, înfrângând rezistenţa forţelor reacţionare. În seara de 26 octombrie, la orele 8:40, Congresul al II-lea al Sovietelor se întruneşte în cea de-a doua şi ultimă şedinţă, în care sunt adoptate celebrele decrete cu privire la pace şi pământ, este ales Comitetul Executiv Central din Rusia şi primul guvern muncitoresc-ţarănesc, Consiliul Comisarilor Poporului al Republicii Ruse, în frunte cu V.I. Lenin. Martor ocular al acestei istorice şedinţe, N.D. Cocea o evocă astfel: „La 1 noaptea sala cea mare de şedinţe a sovietului era plină. Oratorii se perindau la tribuna roşie. Proclamau… triumful revoluţiei. Un vuiet continuu, ca zgomotul mării, umplea sala imensă. Deodată se făcuse însă o linişte de moarte“. Sosise Lenin, care a început să dea citire decretelor, „care proclamau pentru întâiaşi dată în lume egalitatea economică şi socială a oamenilor, care luau pământul, fără despăgubiri, din mâinile proprietarilor, care socializau industria, case, averi, totul, fără să lase piatră pe piatră din toate aşezămintele trecutului. Sala tăcea ca împietrită… Numai braţele care se ridicau în aer, la sfârşitul fiecărui articol, votând legile organice ale celei mai profunde revoluţii sociale, cu iuţeala fulgerului. Un ceas şi 35 de minute, cu ceasornicul în mână, a ţinut citirea. Iar când a venit rândul ultimului articol, al aceluia care încorona într-o singură frază toată opera de pace şi socialism a marii nopţi revoluţionare, Lenin, aruncând hârtiile răvăşite, a ridicat şi el braţul în aer, a votat şi a lăsat să-i cadă palma întinsă, grea, masivă, peste toate privilegiile trecute, ca un cuţit de ghilotină.“ La 27 octombrie, orele 5:15 dimineaţa, în răsunetul lozincilor „Trăiască revoluţia!“, „Trăiască socialismul!“ şi în acordurile solemne ale „Internaţionalei“, cel de-al doilea Congres al Sovietelor îşi încheia lucrările. Marele Octombrie a înălţat steagul roşu al primei revoluţii socialiste victorioase, al primului stat al muncitorilor şi ţăranilor. Atunci când la Palatul de iarnă înceta ultima rezistenţă a guvernului provizoriu, atunci când la Smolnîi bolşevicii proclamau izbânda revoluţiei socialiste, se petrecea un eveniment de răscruce nu numai pentru istoria Rusiei. În istoria universală, Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie deschidea epoca revoluţiilor proletare, epoca trecerii de la capitalism la socialism. Bibliografie: „Magazin istoric“, octombrie 1967 PAGE Pagina PAGE 7 쥁