Referat Ion-faza Finala

Mai jos puteti citi fragmente din Referat Ion-faza Finala si de asemenea puteti face Download Referat Ion-faza finala

Citeste fragmente din Referat Ion-faza Finala

“ION”-caracterizarea personajului principal Roman in Ardealul asuprit de regimul austro-ungar, personajul principal din opera lui Rebreanu este integrat intr-un organism social diversificat si stratificat dupa legile si ordinea capitalista. Autorul reuseste sa contureze aceasta lume impletind cu iscusinta un numar mare de personaje ce interactioneaza pe doua planuri de baza ce constituie romanul: cel al taranilor si cel al asa-zisilor “domni”, invatati ai satului. Facand parte din prima categorie, Ion este taranul chipes,dorit pe ascuns de toate tinerele, istet si descurcaret, iute si harnic cand este vorba de munca , insa sarac, adica fara pamanturi pe care sa si le lucreze. Aceasta saracie se datoreaza delasarii totale a tatalui sau care , incetul cu incetul, si-a baut toata avutia –provenita din zestrea Zenobiei -- lasandu-si copilul “cu coatele goale” si aprinzand in el o scanteie de ura ce va lua amploare pe parcurs. Privit si enuntat dintr-o perspectiva obiectiva, Ion este introdus in roman cu cateva referinte favorabile, precum silinta si cumintenia demonstrate la scoala, care l-au facut cel mai iubit elev al invatatorului Herdelea, sau preferintele sale pentru a-si petrece timpul pe camp, fiind ”vesnic insotit cu pamantul”. Odata devenit “stalpul casei”, el nu mai permite instrainarea nici unei brazde din pamantul pe care il iubeste atat de mult. La inceputul romanului , exceptand disputa cu Vasile Baciu si mai vechea competitie cu George, Ion este sustinut si indragit de comunitate pentru calitatile sale, uneori chiar compatimit pentru soarta ce i-a fost menita: sa duca in spate gospodaria, sau ce-a mai ramas din ea, si sa munceasca putinul pamant mereu tanjind dupa ceea ce ar fi trebuit sa fie al lui. Din acest motiv el sufera si este profund ranit in momentul in care Vasile Baciu il injoseste cu vorbe jignitoare in fata intregului sat, la hora , (“fiece vorba il impungea drept in inima, cu deosebire fiindca auzea tot satul”), pentru simplul motiv ca ii curteaza fiica. Batranul nutreste o ura profunda pentru tanarul “sarantoc”, pe care il vede ca un “hot” si “talhar” ce nu urmareste altceva decat sa-i fure pamanturile. Acest atac uneltit pe ascuns de George trezeste in Ion “monstrul” ce a dormit atata vreme, fiind un punct de plecare pentru conflicte deschise cu Vasile Baciu si George, dar si pentru dezumanizarea personajului, care se va accentua pe parcursul romanului. Prin introspectie autorul dezvaluie gandurile si simtirile personajului, conturandu-i firea impulsiva si violenta: ”ii clocotea tot sangele, si parca astepta din adins sa-l atinga ca sa-l poata sfartica in bucatele”. In urma incaierarii cu George Buluc, ginerele bogat dorit de Vasile Baciu, Ion se simte usurat si “racorit” de focul interior. Dojenit in biserica de catre preotul Belciug, tanarul este din nou cuprins de rusine in fata privirilor atintite si intepatoare.Aceste framantari launtrice se vor sfarsi curand, caci patima pentru pamant il va orbi total, el savarsindu-si planul pus la punct cu multa iscusinta de a o cuceri pe Ana pentru a-i sustrage toate pamanturile lui Vasile Baciu. Acest conflict cu socrul sau atinge punctul culminant in momentul in care batranul se hotaraste sa-i dea tot pamantul lui Ion. In intreg episodul( drumul, bataia din carciuma) sunt foarte bine analizate reactiile lui Baciu: starea lui evolueaza de la furie si ura innabusite , la izbucnirea violenta a tuturor tensiunilor acumulate. Reactiile lui Ion sunt analizate doar la inceput( cand este oarecum nelinistit) si la sfarsit:“ infierbantat de multumire Ion plati si pleca”. De fapt, in acest fragment se pune mai mult accentul pe caracterizarea indirecta, pe rezultatul actiunilor lui Ion: toate eforturile lui, jocul viclean prin care a reusit sa-l subjuge pe Baciu, isi arata acum roadele. Reactiile lui Baciu pot fi analizate si dintr-un alt punct de vedere: daca Ion e “versiunea mai tanara” a socrului sau, atunci si comportamentul lui Baciu devine sugestiv in ceea ce priveste dargostea personajului principal pentru pamant: pe tot parcursul drumului, chiar si atunci cand intra la notar, Baciu continua sa spere la o rasturnare de situatie care sa-l readuca in posesia deplina a pamanturilor sale. Schimbarea nu se produce insa, iar cand Baciu constientizeaza ce s-a intamplat isi pierde mintile (si reactia lui Ion ar fi fost aceeasi daca ar fi fost pus in aceeasi situatie). Gluma notarului (“ai venit aici om bogat si acum pleci cersetor”) , care sintetizeaza situatia batranului, poate fi considerata anticipativa: Ion va muri ca un cersetor, “ca un caine”, pe marginea santului. Odata intrat in posesia pamanturilor, el afiseaza fata de satenii care ii condamna actiunile o atitudine ostentativa, ascunzandu-si toate sentimentele si bucuria dragostei adevarate in adancul sufletului. Conflictul cu Simion Lungu il aduce pe Ion in fata autoritatilor, unde tanarul urmeaza sa fie acuzat de pagubitul sustinut de Belciug pentru furtul comis. In fata unei asemenea situatii personajul trateaza problema cu superficialitate si lipsa de interes. El nu cunoaste si nici nu are timp sa se gandeasca la posibile consecinte, mintea lui fiind total ocupata de framantari si ganduri legate de pamanturile lui Vasile Baciu si implicit de Ana. La fel de superficial si nepasator trateaza si problema pe care i-a creat-o invatato-rului Herdelea , recunoscand in fata autoritatilor ca acesta l-a ajutat cu petitia scrisa impotriva judecatorului.Obsesia ce s-a inradacinat in sufletul sau este prea mare pentru a-i permite sa rationeze, si de aceea nici chiar gandul inchisorii sau a demiterii din functie a celui care i-a acordat totdeauna sprijin parintesc la nevoie nu-l atinge sub nici o forma. In relatia cu celalat plan, cel vietuit de intelectualii satului, Ion are atitudinea taranului lipsit de cunostinte, respectuos cu domnii fata de care se simte inferior. El da in mai multe randuri dovada de o umilinta ce contrasteaza cu comportamentul lui intre sateni. Condus de intuitie si de instincte foarte puternice, Ion este omul care stie ce vrea insa nu stie intotdeauna cum sa actioneze. De aceea nu o data cere sfatul celui care “le stie pe toate” in ochii lui acesta fiind fie invatatorul fie fiul sau. Modul in care tanarul interpreteaza cuvintele lui Titu reflecta nu atat inteligenta cat viclenia taranului. Privind balul din Armadia, Ion gandeste cu un initial jind “Bine le mai merge domnilor!”, iar eventualitatea apartinerii sale la acea lume o stie strans legata de continuarea scolii, la care insa a renuntat.Interesul sau pentru o astfel de viata este totusi superficial. Adevarata dorinta a lui Ion nu este de a patrunde in alta patura sociala, ci de a stapani pamantul-stihie. Ion isi da seama ca cea mai buna solutie pentru a dobandi pamant este casatoria cu o fata bogata. Cum aceasta nu e si frumoasa, flacaul va fi nevoit sa insceneze dragostea. El joaca mai intai rolul cuceritorului, pornind de la o stare psihica oarecum confuza: “Nu-i fusese draga Ana, si nici acum nu stia daca-i e draga.O iubea pe Florica, cea cu obrajii fragezi ca piersica si ochii albastrii ca cerul de primavara.” Stiind foarte bine ce vrea, Ion isi inabusa, cel putin pentru o vreme, iubirea pentru Florica, caci doreste cu nesat pamantul lui Vasile Baciu. Sentimentele lui Ion fata de cele doua femei sunt prezentate in scena cositului. Prin intemediul monologului interior,reluat in discursul naratorial (stil indirect liber) sunt dezvaluite gandurile flacaului despre Ana:”Si vazand-o cum se leagana in mers, ca o trestie bolnavicioasa, fara vlaga, slabanoaga, avu o tresarire si o parere de rau:<>”.Dar imediat isi leapada slabiciunea: “Ma molesesc ca o baba neroada.Parca n-as mai fi in stare sa ma scutur de calicie…Las’ ca-i buna Anuta!.” In contrast, fata de Florica,Ion isi arata pentro o clipa adevaratele sentimente: “<> […].Fara sa mai scoata o vorba, o lua in brate, o stranse s-o inabuse, si o saruta pe gura cu o patima salbateca.” Speculand sentimentele Anei, Ion ajunge in ograda, pe prispa si de acolo in casa, unde nu flacaul, ci fata insista sa intre. Acesta, nici vorba sa comita un act de siluire, si nici o simpla seducere. O cucereste pe Ana, lasand-o sa creada ca ea l-a cucerit, ca l-a smuls din mrejele Floricai, Ion fiind in stare sa joace chiar si rolul celui ademenit. Tinand cont de manevrele abile prin care fura inima Anei, devenind unul dintre fruntasii satului, Ion ar putea fi considerat posesorul unei inteligente aproape machiavelice. Nu este insa asa. Personajul este de o siretenie pur instinctuala, ce isi are originile in intelepciunea generatiilor trecute ce i-a fost transmisa prin educatia primita in cadrul familiei. Din gandurile sale, sugestiv redate prin intemediul stilului indirect liber, se contureaza un caracter chibzuit ce isi bazeaza actiunuile pe enunturile de un adevar indiscutabil al zicatorilor si proverbelor : “Graba strica treaba”, “Fara dibacie si siretenie nu ajungi la mal niciodata”. Alaturi de asprimea, de lacomia, de egoismul feroce al lui Ion, sta chipul bland si iertator al Anei, care “nu se gandea decat la dansul.Uitate erau rusinea si bataile si suferintele.Ea nu stia nici de planuri, nici de viclesuguri.” La nunta, mirele danseaza simbolic cu Florica, ca si cand pe ea ar lua-o de nevasta in locul Anei. Pentru o clipa, ii trece prin minte un gand nebunesc: “Ce-ar fi daca as lua pe Florica si-am fugi amandoi in lume, sa scap de uratenia asta?”.Dar patima pamantului nu-l poate slabi, tocmai acum cand l-a dobandit : ”si sa raman tot calic, pentru o muiere…”. Dupa casatorie, trasaturile lui Ion isi pierd treptat omenescul. El manifesta fata de Ana o cruzime si o brutalitate greu de inteles.Atitudinea sa inumana, certurile, bataile, vorbele grele, determina sinuciderea femeii(care devenise constienta ca sotul ei nu o iubeste). Momentul care aduce trecerea la un timp personal, adica trait in interioritatea constiintei intime, e acela al reintalnirii cu Florica, mireasa.In timpul nuntii, George surprinde printre meseni ochii lui Ion, “darji, aprinsi si tulburi” si-l inspaimanta, parca i-ar fi spus ca “din ei porneste o primejdie”.”Ion nu-si putea lua ochii de la mireasa, ca si cand i s-ar fi lipit de ea, intr-o sarutare, atat de patimasa ca nici o putere din lume sa nu-i mai poata desparti”. Aflat sub semnul fatalitatii, Ion este o victima a instinctelor sale viguroase si neclintite caci “ce folos de pamanturi, daca cine ti-e drag nu-i al tau”.In incursiunea amoroasa finala, Ion e de o imprudenta fatala. Venit la Florica, el este surprins de George. Barbatul inselat il doboara pe Ion cu trei lovituri de sapa.Cand pleaca la inchisoare, George intalneste ochii albastri ai Floricai, “privindu-l drept ca o imputare si o mila care nu stia daca sunt pentru el sau pentru celalalt”. Florica ramane o imagine de frumoasa enigma si de nefericita incertitudine. Ea este nevoita sa oscileze intre barbatul pe care l-a iubit intotdeauna si intamplatorul sot care i-a oferit un statut social. In fond, Florica este o victima a unei lumi in care averea primeaza asupra sentimentelor. Lumea din “Ion” este una a valorilor traditionale, inradacinate de generatii, in care vietile oamenilor se concentreaza invariabil asupra pamantului. Conditia umana este determinata, evaluata in functie de actul de proprietate. Asa cum spune N.Balota, este o “lume a dezmostenitilor”, a “celor ce nu au in raport cu cei ce au”. In acest mediu, a avea sau a nu avea pamant este echivalent cu a te putea numi om sau nu. Legatura dintre taran si pamant este una ancestrala, trezind pasiuni uriase ce domina suflete. Ion, ca si stramosii sai, nu poate trai in afara pamantului. El nu este ca tatal sau, Pop Glanetasu, care cu o mare usurinta si-a instrainat pamanturile, pierzandu-si astfel definitiv dreptul la cuvant in lumea satului. Dimpotriva, Ion este profund constient ca pamantul inseamna putere, ca “a fi” inseamna “a avea”. El a trait in casa parinteasca drama lipsei de proprietate, a lipsei de putere, saracia si umilinta de a slugari pe la bogatii satului. Mandru, vrednic si lipsit de scrupule, el rascumpara prin patima sa pacatul tatalui, ajungand inevitabil sa fie total subjugat acestei dorinte de stapanire, devenind un “posedat al posesiunii”(N. Balota). Orbit de patima, Ion se comporta chiar inainte de a se casatori cu Ana ca si cand ar fi proprietarul pamanturilor lui Vasile Baciu; el nu isi poate stapani pasii ce il poarta inspre acestea, fiind atent la buna lor administrare, analizandu-le bogatia si chiar planuind diferite recolte, simtindu-se “stapanul lor”. Personajul “se supara cand vedea ca nu sunt toate cum trebuie”, implicandu-se profund emotional. Una dintre cele mai sugestive scene in ceea ce priveste setea arzatoare de pamant care devine unicul tel al existentei tanarului este aceea in care, iesit la arat, Ion cedeaza in fata patimii si intra cu plugul si intr-o parte din pamantul pe care Simion Lungu il cumparase de la tatal sau. Este un mod de a-si face singur dreptate: “Macar o brazda sa-mi iau inapoi din pamantul meu!”, iar Ion traieste momentul cu o intensitate aproape erotica :”cu obrajii aprinsi de o pofta nestapanita”, “strangea darz coarnele plugului, apasa fierul adanc in trupul pamantului”. Actul in sine are natura unui catharsis, dupa care tanarul se simte “adanc si usurat”, iar “inima ii tremura de bucurie”. Nici faptul ca taranul inselat il va da in judecata, nici pedeapsa pe care o va executa in inchisoare nu ii vor inlatura multumirea pe care i-a adus-o fapta sa, izvorata din convingerea ca “nu mai trebuia sa se teama” deoarece “si-a marit averea”. Aceasta apriga dorinta de stapanire isi are insa originile intr-o iubire intensa si neconditionata pentru pamant, comparabila cu pasiunea unui amant pentru ibovnica sa. Pentru Ion, pamantul este “aspru si totusi ademenitor, ca o taranca voinica si frumoasa a carei imbratisare iti zdrobeste coastele”. Ion nu poate vedea dincolo de orizontul sau, care este marginit la pamantul, dealurile si culmile cu pamant afanat si livezi imbelsugate. El nu isi poate obiectiviza conditia, ramanand un tip launtric, interiorizat, chinuit de dorinta devenita pacat, blestem. Tanarul nu vede decat pamanturile Anei, iar casatoria sa cu aceasta este si un act de oblojire a onoarei patate, o razbunare a saracului inzestrat cu o energie neobosita care il indarjeste in lupta. In fond, cu toata istetimea si harnicia ce ii sunt recunoscute, Ion apartine pariei satului, acele paturi rusinoase a saracilor. Pentru el, nu exista alt Dumnezeu in afara pamantului si pentru a-l avea nu ezita a se folosi de orice mijloace. Cand invatatorul ii cere sa fie cu frica lui Dumnezeu, Ion izbucneste si striga ca nu poate trai altfel. Singura credinta, singura zeitate careia i se inchina taranul este glia, iar singura lege careia i se supune pana la moarte este aceea a firii, sub litera careia isi va gasi dealtfel sfarsitul . In roman exista doua scene simetrice, cruciale in ceea ce priveste evolutia relatiei om-pamant, asa cum apare ea in perceptia lui Ion( scena din subcapitolul 2, capitolul “Zvarcolirea”, “Glasul pamantului”si cea din subcapitolul 8, capitolul “Sarutarea”, “Glasul iubirii”) .Daca la inceputul romanului taranul este fascinat de maretia naturii si constient de micimea sa in raport cu aceasta, dupa ce devine proprietarul averii lui Vasile Baciu isi priveste terenurile cu ochii atotstapanitorului care se afla mai presus de toate si de toti, aproape ca un demiurg. Degradarea entropica a raportarii omului la stihie, de la sluga-stapan la stapan-sluga, coincide cu transformarea treptata a lui Ion intr-o fiinta pur instinctuala, o bruta lipsita de orice ramasita a acelui bun simt popular atat de adanc inradacinat in constiinta taranului care se stie dependent de pamant. In prima scena “Glasul pamantului patrundea navalnic in sufletul flacaului, ca o chemare, coplesindu-l”, iar tanarul “suspina prelung, umilit si infricosat in fata uriasului: “Cat pamant, Doamne!...”; smulgerea patimasa a firelor de iarba si mototolirea lor in palma este cea mai mare apropiere de pamantul sacru pe care si-o permite. Odata cu cosirea primului smoc insa, un sentiment de putere nemarginita in fata brazdei “neputincioase” ii cuprinde sufletul, iar inlauntrul sau dorinta de “a avea pamant mult, cat mai mult...” se contureaza din ce in ce mai clar. Ulterior, dupa ce si-a indeplinit visul de stapanire, Ion apare dominand intinderea: “pamantul se inchina in fata lui,tot pamantul...Si tot era al lui, numai al lui acuma”. Patima personajului este acum “salbatica”, nestavilita. Cu gestul proprietarului ce isi testeaza terenul, el ia un bulgare da pamant si il “sfarama intre degete cu o placere infricosata”. Sugestiv, prevestind parca sfarsitul tragic, palmele ii raman “unse cu lutul cleios, ca niste manusi de doliu”. Scena isi atinge intensitatea maxima in momentul in care, subjugat deja in totalitate patimei, Ion se apleaca ca intr-o transa si, “fara sa-si dea seama”, saruta pamantul cu o voluptate erotica. Desi pe moment rusinat de fapta sa, placerea aprinsa ce o resimte in urma gestului sau intrece scurtul moment de eschivare, nefiind umbrita nici macar de rau-prevestitorul “fior rece” pe care i-l transmite atingerea cu glia. Este obsesiva imaginea pamantului jilav, cleios, care “se inchina in fata lui”, sugerandu-se astfel caracterul de sacrilegiu al cutezantei oarbe a taranului. Scena este in fapt bazata de suportul unei corespondente reale, asa cum deconspira autorul in volumul “Marturisiri”: “Ion isi trage originea intr-o scena pe care am vazut-o acum trei decenii. Era intr-o zi de inceput de primavara. Pamantul jilav,lipicios. Iesisem cu o pusca la porumbei salbatici. Hoinarind pe coastele dimprejurul satului, am vazut un taran imbracat in straie de sarbatoare. El nu ma vedea...Deodata s-a aplecat si a sarutat pamantul. L-a sarutat ca pe o ibovnica.” Faptul ca adorarea cu care omul real cedeaza acestei porniri irationale este inlocuita in roman de o intensa dorinta de posedare face din personaj un individ purtator de mesaj tragic, in spiritul celebrei afirmatii a lui Sofocle: “Pamantul da nastere tuturor celor ce sunt si singur le ia inapoi”. De fapt, chiar una dintre cele doua teme majore ale romanului este conditia tragica a individului. Daca prima tema, viata rurala, este evidenta (structura de suprafata demonstrand clar ca romanul e o adevarata monografie a satului ), a doua reiese numai in urma analizei structurii de adancime, constituita prin acumulare de sensuri filosofice si simbolice. Astfel, se poate spune ca scopul final al autorului nu e acela de a infatisa o lume identica cu realitatea; veridicitatea pe care o confera faptelor, personajelor, nu este decat nu “instrument” in demonstratia ca omul e supus fatalitatii, destinului. Modul in care este infatisat Ion, personajul central al romanului, e influentat de aceasta “tactica” a demonstratiei: Ion pare un personaj credibil, insa, la o observatie mai atenta, devine evident faptul ca este controlat de autor, ca e un “instrument”, asa cum afirma N. Manolescu in “Arca lui Noe”: “Nimic nu exista in sine, ci in vederea unui scop stiut de autor[…] El nu e liber, e manipulat”.Spre exemplu, naratorul se foloseste de personajul principal pentru a ilustra tema temporalitatii: timpul-factor implacabil, suveran, care macina ireversibil destinele si vointele. Obsesia aceasta a timpului genereaza un acut sentiment al fatalitatii: omul nu se poate sustrage unei cauzalitati transcendente, astfel incat se simte frustrat, persecutat de destin. La fel si Ion care, desi a muncit toata viata, pare sa fie impiedicat mereu de ceva superior sa-si implineasca dorintele. Tensiunile generate de aceasta frustrare se acumuleaza si, in anumite momente, izbucnesc violent, demonstrand natura impulsiva a personajului: bataia aplicata Anei cand aceasta se dovedeste incapabila sa-si convinga tatal sa-i dea pamant. Romanul e presarat la tot pasul cu indicii, cu semne prevestitoare a ceea ce va urma; constiinta auctoriala stie dinainte cum se vor termina toate conflictele si de aceea construieste romanul simetric si nu se poate abtine sa dea informatii care sa anticipeze: hora de la inceput, in care sunt rostite numele celor ce vor alcatui cvintetul tragic, fiorul ce-l cuprinde pe Ion cand saruta pamantul, etc. Astfel, totul fiind prestabilit, evolutia personajului nu poate fi una accidentala, surprinzatoare, ci trebuie sa se incadreze in anumite limite. De aceea , atunci cand tensiunile acumulate in personaj se concretizeaza intr-un act de vointa, “destinul” raspunde, innabusind orice tentativa de iesire in matca legilor lui prestabilite. Este aplicata “ecuatia metafizica a pedepsei” descrisa de St. Borbely in “In gradina magistrului Thomas”: vointa individuala, tradusa prin nevoia de a se revolta, atrage forte nimicitoare; de asemenea, cat timp impulsurile nu se manifesta in afara, personajul este protejat. Prin urmare, autorul doreste sa dea veridicitate personajului central, acordandu-i o anumita libertate, insa anuland-o imediat prin reincadrarea in limitele impuse de demonstratia pe care vrea sa o alcatuiasca; in plan intradiegetic, sfidarea destinului, a legilor transcendente, acumularea de “hybris”, atrage o pedeapsa pe masura. De aici rezulta si parcursul personajului: decadere-ascensiune-decadere. Conceptia autorului despre om e aceea ca el e o faptura vulnerabila, un punct insignifiant asupra caruia se exercita doua forte masive, strivitoare, carora nu li se poate sustrage: determinismul social si cel “divin”, neimanent. Personajul aude cu aceeasi intensitate doua glasuri: al iubirii si al pamantului, dar nu le poate urma decat sfidand cele doua forte: cea divina si cea sociala. Astfel,el nu reuseste decat sa acumuleze “hybris”-ul. Aici apare si o alta problema: antiteza dintre cele doua verbe predicative “a vrea” si “a putea”. Din scurta conversatie cu Titu (subcap. 6 , cap “Iubirea”, “Glasul pamantului”) reiese clar ca Ion vrea, ca e hotarat sa faca tot posibilul pentru a-si duce la bun sfarsit planul. Desi la inceput este convins ca “poate”(“Pot, domnisorule”, izbucni Ion aspru), modul in care totul se sfarseste demonstreaza clar ca totut nu e decat o iluzie, ca “a putea” nu exista, de fapt, si ca destinul omului e unul tragic, supus unei fatalitati atotstapanitoare. Sub loviturile orbesti de topor ce il ineaca in sange, Ion moare “ca un caine”, rapus de consecintele propriilor sale fapte. Este o prabusire apoteotica, iar inversunarea cu care ranitul se agata de viata, refuzand sa cedeze, reprezinta ultimele licariri ale patimei care este nasterea si moartea lui Ion: pamantul. Personajul este in fond o victima a fatalitatii: nu omul isi ucide mitul, ci invers. Problema neintelegerii destinului, a legilor fortelor care guverneza lumea, ridica un alt semn de intrebare,in ceea ce priveste moralitatii personajului. Este Ion un alt Julien Sorel, este el imoral (G. Calinescu), sau moral (N. Manolescu)? Cea mai plauzibila varianta este cea a lui Manolescu, caci situarea lui Ion in moralitate sau imoralitate implica si o oarecare “complicitate” din partea personajului insusi. Spre exemplu, J. Sorel este intr-adevar imoral, caci el cunoaste toate regulile, toate urmarile actiunilor lui si, cu toate acestea, isi urmeaza scopul; mai mult, el problematizeaza, reflecteaza asupra intamplarilor si, in anumite momente, pune chiar problema “moralitatii” in ceea ce face. Ion insa nu demonstreaza ca ar cunoaste si alte norme in afara propriilor dorinte: in nici unul dintre monologurile preluate de narator (prin stilul indirect liber) nu e pusa problema moralitatii sau imoralitatii in ceea ce face, nu exista o polemica interna puternica, care sa arate faptul ca Ion ar fi constient de existenta altor reguli, superioare lui ( spre exemplu, din monologul interior pe care-l poarta dupa dojana preotului din biserica,reiese ca Ion nu intelege nici macar regulile determinismului social, daramite pe cale ale determinismului divin:” Dar el de ce e ticalos?”) . Astfel, Ion este intr-adevar o “bruta ingenua” care traieste in “preistoria moralei”, fapt dovedit atat de neintelegerea legilor superioare omului, cat si de insusi “mobilul” intregii actiuni: pamantul, un lucru atat de simplu, banal, insa perceput intr-un mod complex, aproape mistificat, de catre toti taranii din sat, fara exceptie. Intr-un interviu,Rebrenu marturisea ca romanul “Ion” “este simbolul individual al taranului roman,setos pana la patima de pamantul lui”. Marin Popa, in studiul “Monografie si caz“ , remarcand numarul mare de personaje si varietatea lor caracterologica , le clasifica in doua serii fundamentale ale caror prototipuri sunt Ion si Titu Herdelea, adica seria taranilor “in multiple variante posibile” si “seria inteligentei”. Taranii (Ion,George,Vasile Baciu) sunt conceputi ca ”pasiuni dezlantuite, materie oarba, fixatie si instinct, incapacitate de disimulare, reactii violente si spontane, vitalitate a dorintei si a vointei”.Prenumele ales de autor pentru personajul principal si ca titlu al romanului pune in lumina ”seria fundamentala a taranului”.Acest nume romanesc, foarte raspandit , atrage prin simplitatea sa .Ion Glanetasu devine exponentul unei tipologii. Numele sau se incarca de conotatii prin comportamentul si atributele personajului. “Ion” este un roman realist-obiectiv; personajul principal este gandit in primul rand ca un tip si apoi ca un caracter. Biografia familiala si statutul sau social sunt date explicit (cap II – “Zvarcolirea”). Ion este feciorul unic al Glanetasului si al Zenobiei, taran cu putin pamant. Glanetasul fusese un fecior aratos,care ”zicea frumos din trisca”, insa ”sarac iasca si lenevior de n-avea parache”, placandu-i bautura si fugind de munca grea. Zenobia, “o femeie ca un barbat”, se maritase cu Glanetasu in ciuda parintilor sai, care totusi ii dadusera o zestre bogata : ”patru table de porumb si doua de faneata,trecanu-i si casa din capul satului cu gradina dimprejur”.Averea se macinase incetul cu incetul datorita lenei barbatului, in ciuda harniciei nevestei.Ion insa “era iute si harnic ca mama-sa”, iar “pamantul ii era drag ca ochii din cap”. Desi este inteligent si ar fi putut deveni “domn”, urmand scoala din Armadia flacaul a preferat sa ramana acasa aproape de pamantul sau. Situatia lui Ion nu este o situatie deosebita in lumea satului. Aceasta scurta biografie sociala si familiala este mai mult o istorie a pamantului familiei Glanetasu, caci, in lumea oglindita in roman, statutul social al individului este dat in primul rand de averea detinuta , de intinderea pamanturilor stapanite. Singurul mod in care Ion isi poate atinge scopul de a intra in posesia a cat mai mult pamant este casatoria cu o fata bogata . El o alege pe Ana a lui Vasile Baciu , pe care nu o iubeste, dipretuind-o pentru uratenia ei, dar dorind zestrea ei insemnata. In mediul rural, casatoria era adesea modul principal de a intra in posesia pamantului, iar femeile erau pretuite pentru zestrea data de parinti.Vasile Baciu fusese asemenea lui Ion,un flacau sarac care se insurase cu ” o fata bogata si urata,dar pe care o iubise ca pe ochii din cap, caci ea ii intruchipa pamanturile, casele, vitele, toata averea care-l ridicase deasupra nevoilor”. Vasile Baciu , la randul sau, iubeste pamantul mai mult decat orice, chiar mai mult decat pe singurul sau copil.Ar fi dorit sa-si marite fiica cu cineva care ”sa astepte zestrea pana la moartea lui” , pentru ca el sa-si poata stapani in continuare pamantul. Despre Ion ,Vasile constientizeaza : ” cum a fost dansul in tinerete, asa e feciorul Glanetasului azi,si il uraste pentru ca incearca sa-i rapeasca tarina , adevarata lui ratiune de a fi”. Prin conotatiile numelui,prin faptul ca situatia sa nu e unica si prin concentrarea tuturor actiunilor sale in jurul unui singur scop (pamantul) personajul central din"Ion" devine un simbol, dupa cum remarca T. Vianu in « Un poet al ardealului » : « …personajul e idealizat,el serveste unui simbol […].Misticismul personajului e fixat in esenta lui,in ratiune fiintarii sale,la origine… » Functia diegetica se constituie pe baza rolului personajului , integrarii lui in clase de personaje-tip,relatiei lui cu celelalte personaje si cu verbul “a fi”, “a avea”, “a vrea”, “a putea”, precum si calificarii lui sociale ,familiale.Functia axiologica constituie caracterizarea personajului prin evaluarea numelui si preluarea atributelor din caracterizarea directa si indirecta.Caracterizarea directa (realizata de catre narator, de celelalte personaje sau autocaracterizare) are o pondere mica in roman.Naratorul doreste sa ramana obiectiv,de aceea comentariile sale sunt putine (apar din cand in cand enunturi cu caracter explicativ-anticipativ: “…iubirea pamantului l-a stapanit de mic copil…de pe atunci pamantul i-a fost mai drag ca o mama…”) , iar monologurile interioare sunt foarte putine ; comentariile celorlalte personaje , exprimate in timpul dialogurilor cu personajul principal sau in momentele importante ale actiunii, au o pondere mai mare (familia Herdelea il critica dur pe Ion cand nu vrea sa o ia pe Ana de nevasta , invatatorul ii lauda la inceput calitatile , istetimea).In romanul realist-obiectiv, autorul lasa intamplarile sa “vorbeasca”, iar psihologizarea gesturilor este mult folosita (momentul in care Ion o ignora pe Ana,izgonita de tatal sau ; modul in care Ion merge pe ulita dupa ce a dobandit pamant,etc) Conform clasificarii traditionale a personajelor (in personaje statice si dinamice ) ,Ion este un personaj static.Chiar daca la suprafata pare sa sufere un proces de schimbare,de abrutizare, acesta nu e decat o intensificare a trasaturilor,fundamentul psihologic al personajului ramanand acelasi.Trasaturile personajului sunt putin numeroase si raman identice . Ele reprezinta gradul superior al unei singure trasaturi, patima pentru pamant. O alta clasificare (a lui E.M. Forster) imparte personajele in personaje rotunde si plate.Ion este un personaj plat.Glasurile intre a caror chemare se zbate izvorasc din acelasi instinct: instinctul de posesiune (TREBUIE sa aiba pamant;TREBUIE s-o aiba pe Florica),deci in Ion nu coexista atribute contrare,ci doar forme contrare ale aceluiasi atribut.Ion este “instrumentul” demonstratiei facute de narator.Nu planul sau psihologic este complex, ci planul imprejurarilor sale de viata ,dupa cum dovedeste parcursul destinului sau (ascensiune-decadere-ascensiune), rapiditatea cu care isi indeplineste scopurile si reintoarcerea in situatia initiala. 쥁`