Referat Scrisoarea I - Comentariu

Mai jos puteti citi fragmente din Referat Scrisoarea I - Comentariu si de asemenea puteti face Download Referat Scrisoarea I - comentariu

Citeste fragmente din Referat Scrisoarea I - Comentariu

Scrisoarea I Poezia ne prezintã poziþia vitregã a omului de geniu într-o societate mãrginitã ºi este alcãtuitã din 5 pãrþi. În prima parte apar douã motive romantice, dragi poetului. Primul motiv este cel al timpului - timpul individual ºi cel universal. Al doilea motiv este motivul lunii: “Ea din noaptea amintirii o vecie-ntreagã scoate“. În a doua parte poetul nuanþeazã motivul lunii, ca un astru tutelar al faptelor meschine sau nobile ale oamenilor. Mai întîi poetul redã o imagine globarã a spaþiului terestru de la pustiuri la codrii, de la mãri ºi izvoare la þãrmuri, ºi apoi imaginea se restrînge: “ªi în cîte mii de case lin pãtruns-ai prin fereºti/ Cîte frunþi pline de gînduri, gînditoare le priveºti“. În continuare poetul poetul înfãþiºeazã o serie de ipostaze ale individului: “Vezi pe-un rege ce-mpînzeºte globu-n planuri pe un veac/ Cînd la ziua cea de mîine abia cuget-un sãrac“, “Fie slabi, fie puternici, fie genii ori neghiobi!/ Unul cautã-n oglindã de-ºi bucleazã al sãu pãr/ Altul cautã în lume ºi în vreme adevãr“. Apare aici un motiv de sursã schoppehaurianã, identitatea omului în faþa morþii: “Deºi trepte osebite le-au ieºit din urna sorþii/ Deopotrivã-i stãpîneºte raza ta ºi geniul morþii“. În continuare poetul se opreºte la condiþia vitregã a omului de geniu, care apare în antitezã cu celelalte ipostaze: “Iar colo bãtrînul dascãl, cu-a lui hainã roasã-n coate/ Într-un calcul fãrã capãt tot socoate ºi socoate/ ªi de frig la piept ºi-ncheie tremurînd halatul vechi/ κi înfundã gîtu-n guler ºi bumbacul în urechi/ Uscãþi aºa cum este, gîrbovit ºi de nimic/ Universul fãrã margini e în degetul lui mic/ Cãci sub frunte-i viitorul ºi trecutul se încheagã/ Noapte-adînc-a veciniciei el în ºiruri o dezleagã/ Precum Atlas în vechime sprijinea ceriul pe umãr/ Aºa el sprijinã lumea ºi vecia într-un numãr“. Partea a treia cuprinde o cosmogoinie care compoziþional se justificã prin faptul cã ea va argumenta cît de vastã este cultura bãtrînului dascãl. Pînã a prezenta geneza apar cîteva noþiuni care ar trebui sã sugereze încreatul. Geneza propriu zisã începe astfel: “Dar deodatã un punct se miºcã … cel întîi ºi singur. Iatã-l!/ Cum din chaos face mumã, iarã el devine Tatãl“. Apar aici motivele macrocosmusului ºi microcosmosului. Raportat la macrocosmos oamenii nu sunt decît: “Muºti de-o zi pe-o lume micã de se mãsurã cu cotul“. În continuare poetul vorbeºte despre un previziblil sfîrºirt al lumii: soarele îl vede “trist ºi roº“, planetele “îngheaþã“ ºi timpul “devine vecinicie“, pentru ca la sfîrºit sã domneascã din nou aceastã noapte a “nefiinþei“ ºi “ eterna pace“. Partea a patra este consacratã poziþiei vitrege a cugetãtorului de geniu în lumea semenilor sãi. Dascãlul dupã ce a cugetat la destinul lumilor cosmice el cugetã acum la destinele indivizilor lumii terestre. Apare aici din nou identitatea oamenilor cu ei înºiºi ºi cu omenirea întreagã: “Unul e în toþi, tot astfel precum una e în toate“. Voinþele mãrunte care îi frãmîntã pe oameni n-au nici un sens din cauza ireversibilitãþii timpului: “Ce-o sã-i pese soartei oarbe ce vor ei sau ce gîndesc?/ Ca ºi vîntu-n valuri trece peste traiul omenesc“. Cînd vorbeºte despre soarta geniului într-o societate bîntuitã de interese meschine apar numeroase accente satirice, uneori deosebit de incisive. Imposibilitatea cunoaºterii propriei vieþi, lasã considerarea operei omului de geniu la discreþia rãuvoitorilor, a invidiºilor: “ªi cînd propria ta viaþã singur n-o ºtii pe de rost,/ O sã-ºi batã alþii capul s-o pãtrundã cum a fost?“. Pesimismul schoppenhaurian l-a influenþat pe Eminescu ºi în versurile: “Poþi zidi o lume-ntreagã, poþi s-o sfarmi … orice-ai spune,/ Peste toate o lopatã de þãrînã se depune“. Apare din nou ideea cã oamenii sunt egali în faþa morþii: “Mîna care-au dorit sceptrul universului ºi gînduri/ Ce-au cuprins tot universul încap bine-n patru scînduri“. Pe un ton ironic poetul îºi imagineazã cum se vor desfãºura funerariile acestui om de geniu. Ele vor avea o falsã solemnitate deoarece oamenii sînt rãi, indiferenþi, ipocriþi: “Iar deasupra tuturora va vorbi vreun mititel,/ Nu slãvindu-te pe tine … lustruindu-se pe el“. Posteritatea va ignora valoarea operei ºi se va rezuma doar la “bibliografia subþire“ cãreia îi vor gãsi “pete multe, rãutãþi“. În partea a cincea se revine la motivele iniþiale: contemplarea propriei vieþi ºi a luminii lunii ce dezvãluie alãturi de frumuseþile eterne ale naturii crudul ºi tristul adevãr cã oamenii sunt identici în perspectiva morþii: “ªi pe toþi ce-n astã lume sunt supuºi puterii sorþii/ Deopotrivã-i stãpîneºte raza ta ºi geniul morþii“. Ü¥hà