Referat Latinitate Si Dacism

Mai jos puteti citi fragmente din Referat Latinitate Si Dacism si de asemenea puteti face Download Referat Latinitate si dacism

Citeste fragmente din Referat Latinitate Si Dacism

LATINITATE ŞI DACISM FIŞA STUDIULUI DE CAZ Titlul : „Latinitate şi dacism” Bibliografie : - Călinescu George – „Istoria literaturii române” (compendiu) , editura Minerva, Bucureşti, 1983 ; - „Cântare României”, antologie, 1966, Editura Pentru Literatură ; - Drimba Ovidiu – „Istoria culturii şi civilizaţiei III”, editura Saeculum I.O. şi editura Vestala, Bucureşti, 1997 ; - Graur Alexandru – „Lingvistica pe înţelesul tuturor”, Editura enciclopedică română, Bucureşti, 1972 ; - Giurescu C. Constantin – „Formarea poporului român”, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1973 ; - „La trecutu-ţi mare, mare viitor”, Poezii patriotice, Editura Albatros, Bucureşti, 1983 Baza oricărei literaturi naţionale este viaţa spirituală a poporului, iar organul ei de exprimare este limba lui. Născută pentru a servi ca mijloc de comunicare, limba n-a putut să nu atragă atenţia asupra sa. “Orice cultură începe cu un miracol al spiritului : limba.” ( Jacob Burckhardt ) Temelia limbii şi a poporului român o reprezintă conceptele de latinitate şi dacism. Latinitatea este un curent de idei referitor la originea latină a unui neam, iar dacismul este u curent ideologic autohton, afirmat la începutul secolului al XX – lea şi caracterizat prin exagerarea contribuţiei dacilor în etnogeneza românească. Limba română, reprezentantă a latinitaţii răsăritene, a fost de-a lungul timpului , cântată şi slavită în lucrările lor de mulţi scriitori români, care şi-au închinat viaţa şi munca lor patriei, fiind conştienţi de sorgintea nobiă a acestei limbi şi de cultura pe care aceasta o presupune. Latinitatea este un concept care desemnează un curent de idei referitor la originea latină a unui neam. Formarea poporului român în spaţiul carpato-danubian şi continuitatea lui în acest spaţiu constituie un proces asemănător formării şi continuităţii celorlalte popoare romanice europene : francez, italian, spaniol şi portughez. La toate aceste popoare constatăm un element etnic de bază : galii în cazul francezilor, celtiberii în cazul spaniolilor şi portughezilor, galii şi etruscii în cazul italienilor. La români au fost daco-geţii, ramura de nord a tracilor. Dacii, sau geţii, fac parte din marele grup etnic al tracilor şi constituie cea mai importantă ramură a lui, având o civilizaţie, o cultură şi o istorie politică pe care n-a egalat-o nicio altă ramură. Se poate spune că geto-dacii reprezintă elita numerosului grup al tracilor. Cu privire la mulţimea acestor traci, Herodot face o afirmaţie de cea mai mare importanţă : “Neamul tracilor este, după cel al inzilor, cel mai numeros din lume. Dacă ar avea un singur cârmuitor sau dacă tracii s-ar înţelege între ei, ele ar fi de neînvins şi, după socotinţa mea, cu mult mai puternic decât toate neamurile.” Dintre cele peste 100 de formaţiuni tribale şi gentilice ale tracilor, triburile dacilor şi geţilor erau cele mai mari şi cele mai puternice. Ocupau teritoriul cuprins între Munţii Balcani şi Munţii Slovaciei, şi de la litoralul apusean al Mării Negre până dincolo de bazinul Tisei. Triburile denumite “dacice” locuiau pe teritoriul actualei Transilvanii şi al Banatului, iar al “geţilor” în câmpia Dunării – inclusiv în sudul fluviului - , în Moldova şi Dobrogea de azi. Religia geto-dacilor, ca a tuturor popoarelor din antichitate, constituie unul dintre subiectele cele mai pasionante, atât prin fascinaţia subiectului în sine, cât mai ales prin aura creată în jurul lui de către o literatură de tot felul. Deşi istoriografia noastră, (dar nu numai) a reuşit achiziţii notabile, ea este totuşi destul de departe de a avea şi a ne oferi o imagine a religiei geto-dacice cât mai completă şi general acceptată.Ca orice neam indo-european, şi geto-dacii aveau o religie politeistă. Zeul cel mai frecvent menţionat la autorii vechi este Zalmoxis, “zeul carpatic al nemuririi”. Unii susţin că este o divinitate chtoniană, alţii că este uraniana. Potrivit scrierii lui Herodot “acest Zalmoxis, fiind om ca toţi oamenii, ar fi trăit în robie la Samos ca sclav al lui Pytharoras. Apoi, câştigându-şi libertatea, ar fi dobândit avuţie multă şi, dobândind avere, s-a întors bogat printre ai lui. Cum tracii duceau o viaţă de sărăcie cruntă şi erau lipsiţi de învăţătură, Zalmoxis acesta care cunoscuse felul de viaţă ionian şi moravuri mai alese decât cele din Tracia, ca unul ce trăise printre eleni, şi mai ales alături de omul cel mai înţelept al Elladei, lângă Pythagoras, a pus să i se clădească o sală de primire, unde-i găzduia şi-i ospăta pe cetaţenii de frunte; în timpul ospeţelor, îi învăţa că nici el, nici oaspeţii lui, şi nici urmaşii lor în veac nu vor muri, ci se vor muta numai într-un loc unde, trăind de-a pururea, vor avea parte de toate bunătăţile. În timpul cât îşi ospăta oaspeţii şi le cuvânta astfel, pusese să i se facă o locuinţă sub pământ. Când locuinţa îi fu gata, se făcu nevăzut din mijlocul tracilor, coborând în adâncul încăperilor subterane, unde stătu ascuns vreme de trei ani. Tracii fură cuprinşi de părere de rău după el şi-l jeliră ca pe un mort. În al patrulea an se ivi însă iarăşi în faţa tracilor, şi aşa îi făcu Zamolxis să creadă în toate spusele lui.” Descoperirile arheologice şi studiile recente au adus textului lui Herodot completări şi rectificări. Că Zamolxis ar fi fost la origine întemeietorul unui cult iniţiatic şi mistic, un personaj istoric real, un taumaturg şi un reformator care, ulterior a fost divinizat, este o ipoteză acceptabilă. Diodor din Sicilia îl situează alături de ceilalţi doi mari întemeietori de religii ai omenirii, Zarathustra şi Moise. Că ar fi fost sclav al lui Pitagora este însă o legendă naivă, respinsă chiar de Herodot, care era convins că “acest Zamolxis a trăit cu mai multă vreme înaintea lui Pythagoras.” Privită sub raportul practicilor de cult, religia daco-geţilor era o religie iniţiatică şi mistică. Pentru această religie, caracteristic era actul iniţiatic al retragerii temporare în ceea ce semnifică “cealaltă lume”, şi anume, într-o locuinţă subterană sau într-o grotă. De asemenea, semnificative pentru concepţia religioasă şi practicile cultice daco-getice, şi din nou confirmate de Herodot, erau şi banchetele rituale ale asociaţiilor religioase secrete pe care le formau iniţiaţii. Aceste practici de cult sunt atestate în lumea tracilor din sudul şi nordul Dunării. Herodot vorbeşte despre cultul lui Zamolxis astfel :” Iată în ce fel se socot ei nemuritori : credinţa lor este că ei nu mor, ci că cel care piere se duce la Zamolxis. Tot în al cincilea an aruncă sorţie, şi întotdeauna pe acel dintre ei pe care cade sorţul, îl trimit ca solie la Zalmoxis, încredintându-i de fiecare dată nevoile lor. Trimiterea solului se face astfel : câţiva dintre ei, aşezându-se la rând, ţin cu vârful în sus trei suliţe, iar alţii, apucându-l de mâini şi de picioare pe cel trimis la Zamolxis, îl leagănă de câteva ori şi apoi, făcându-i vânt, îl aruncă în sus, peste vârful suliţelor. Dacă în cădere, omul moare străpuns, rămân încredinţaţi că zeul le este binevoitor; dacă nu moare, atunci îl învinuiesc pe sol, huluindu-l că este un om rău; după ce aruncă vina pe el, trimit pe un altul. Tot ce au de cerut îi spun solului cât mai este în viaţă. Când tuna şi fulgera, tracii, despre care este vorba, trăgeau cu săgeţile spre cer,şi îşi ameninţau zeul, căci ei nu recunoşteau vrun alt zeu afară de al lor”. Era adorat în Dacia şi un zeu al războiului, căruia geţii îi jertfeau prizionerii prinşi în război, “socotind că zeul războaielor trebuie împăcat prin vărsare de sânge omenesc.” Ca divinităţi feminine, se pare că daco-geţii aveau şi o zeiţă a focului vetrei, a focului sacru. Mai certă pare existenţa la daci a zeiţei Bendis, zeiţa Lunii, a pădurilor, a farmecelor, a vrăjilor, corespunzând deci Artemidei grecilor şi Dianei romanilor. O singură dată numit de autorii antici, şi anume de Herodot, apare Gebeleizis, zeul furtunii şi al fulgerului. Probabil că la început Gebeleizis fusese un zeu al cerului. De cultul lui era legat şi ritul tragerii cu arcul în nori în timpul furtunii pentru a speria puterile demonice. Până la urmă, printr-un proces de sincretism religios, Gebeleizis a ajuns să fie confundat cu Zamolxis, contopindu-li-se atributele. Pentru Mircea Eliade “Gebeleizis reprezintă vechiul zeu celest al daco-geţilor, patronul clasei aristrocrate şi militare, <> (…) şi Zamolxis <>, maestrul iniţierii,cel care conferă imortalitatea.” Civilizaţia şi cultura poporului dac stau la temelia poporului român ca elementul etnic component cel mai însemnat. După mărturiile literare antice, dacii sau geţii erau blonzi, cu piele albă, cu ochi albaştri, ca şi ceilalţi nordici europeni. Atât Trofeul, cât şi Columna lui Traian ni-i arată de statură potrivită, nici foarte înalţi, nici scurţi. Bărbaţii purtau părul mare şi aveau toţi barbă : nicăieri nu găsim un dac reprezentat altfel. Pe frunte şi la tâmple părul e tăiat. Femeile, judecând după Columnă, par să fi fost zvelte, înalte şi, în general, frumoase; părul îl purtau pieptănat, cu cărare la mijloc şi strâns în spate, făcut coc. Ocupaţia de căpetenie a dacilor a fost agricultura. Lexicograful bizantin Suidas spune că, în vremea războiului cu Traian, Decebal împărţise sarcinile între nobilii daci astfel : pe unii i-a pus să apere cetăţile, pe ceilalţi să aibă grijă de bunul mers al agriculturii. O ramură importantă a agriculturii şi la care strămoşii noştri ţineau mult, era viticultura. Dacii au fost, de asemenea şi remarcabili crescători de vite. Rasa cailor geţi era, pe drept cuvânt, vestită. Turmele de oi şi cirezile de boi şi vaci jucau un rol important în economia vieţii getice. Din lâna oilor ca şi din cânepa pe care ştiau atât de bine s-o lucreze, îşi făceau veşmintele. Apicultura era şi ea dezvoltată. Existau numeroase prisăci prin poienile pădurilor şi în mijlocul fâneţelor aşa de întinse în vremea aceea. Exploatau apoi sarea, iar în Munţii Apuseni aurul şi argintul. Cantităţile enorme de metal preţios pe care le-a luat Traian din Dacia, implică o exploatare continuă a zăcămintelor auro-argintifere. Ştiau să lucreze bronzul, fierul, aurul şi argintul; făceau unelte, cum sunt secerile şi coasele de bronz, topoarele, fiarele de plug, cleştele de fier, arme cum sunt săbiile de fier, găsite în mai multe parţi ale teritoriului dacic, obiecte de cult sau mobilier, podoabe de tot felul, mai ales de argint. Ştiau să facă din acest metal preţios vase frumoase cum sunt cele ale tezaurului de la Sâncrăieni sau ale tezaurului de la Agighiol. Ştiau, de asemenea, încă din prima jumătate a secolului al IV – lea î.e.n., să bată monede de argint de caracter autohton sau imitând pe cele macedone şi greceşti, mai târziu pe cele romane. Numărul acestor monede e considerabil şi ele au fost găsite pe toată suprafaţa pământului românesc, atât în Muntenia, cât şi în Moldova, şi în Transilvania. Erau, în sfârşit, meşteri în lucrul lemnului, din care făceau obiecte casnice şi unelte agricole. Se pricepeau în ceramică, lucrau din pământ ars vase de diferite forme şi mărimi, unele foarte frumos împodobite. Într-un cuvânt, cunoşteau toate îndeletnicirile economice esenţiale şi, prin bogăţia pământului, ar fi putut trăi fără să aibă nevoie de ceva din afară. Dimpotrivă, puteau ei exporta şi exportau, de fapt, materii prime. Izvoarele ne vorbesc de exportul de grâne, de peşte, de ceară şi miere, şi de sclavi. Se vor fi adăugat la acestea, piei si blănuri şi, foarte probabil, sare şi lemne, nu numai spre Câmpia Panonică, dar şi spre alte locuri mai departe ca Egiptul. Aduceau în schimb, din sudul grecesc, vin şi untdelemn. Importau, de asemenea, ţesături fine, stofe scumpe pentru uzul nobililor şi al curţii regale. După căderea Sarmizegetusei, s-au găsit într-o peşteră, ascunse, hainele şi stofele scumpe ale lui Decebal. Daco-geţii, cunoşteau de asemenea, şi practicau scrisul. Faptul este confirmat de Dio Cassius, care vorbeşte despre o scrisoare primită de împăratul Domiţian de la Decebal, precum şi despre cea scrisă pe o iască, primită de Traian. Până în secolul I e.n alfabetul folosit era cel grecesc, iar după această dată, mai mult cel latin. În afară de inscripţia amintită – “Decebalus per Scorilo” – se cunosc azi doar litere izolate ori în grupuri de câte două sau trei, însemnate pe diferite unelte, dar mai des pe vase, sau săpate în blocuri incluse în zidul cetăţilor. În cazul din urmă, literele serveau pentru a consemna nume de persoane, de zei, de regi şi preoţi, deşi n-a fost posibilă, până în prezent, reconstituirea nici unui nume. Despre făuritorul acestui stat, Burebista, informaţiile cele mai bogate sunt lăsate de geograful grec Strabon : “Burebista, bărbat get, a devenit căpetenia unei puternice uniuni de triburi aproximativ în anul 82 î.e.n. În politica sa internă, Burebista a fost ajutat de marele preot Deceneu, în opera de restaurare a ordinii şi de însănătoşire a moravurilor poporului. Astfel, în decurs de 10-12 ani, Burebista a creat un stat care se întindea din bazinul Dunării de Mijloc şi Munţii Slovaciei, până la gurile Bugului şi ţărmul apusean al Mării Negre ; iar în sud până în zona Munţilor Balcani. Dar în urma unei revolte a unui grup de nobili, adversari ai autorităţii statale centralizate, Burebista este ucis în anul 44 î.e.n. În cei 131 de ani care s-au scurs de la moartea lui Burebista, până la cârmuirea lui Decebal, acţiunea de reunificare a triburilor daco-getice a continuat fără întrerupere; încât în anul 85 e.n. , în timpul domniei regelui dac Duras – Diurpaneus (predecesorul lui Decebal), “în jurul statului dac transilvănean cu centrul în Munţii Orăştiei se grupaseră de acum geto-dacii din Oltenia, Muntenia, Moldova centrală şi de miazăzi.” (Hadrian Diacoviciu). Prin urmare un stat mai puţin întins decât al lui Burebista. Teritoriile dobrogene fuseseră între timp anexate provinciei romane Moesia din sudul Dunării, zonă controlată strict de garnizoanele romane. Romanii aşteptau momentul prielnic să ocupe şi să transforme şi regatul daco-get într-o provincie romană. Pentru a preîntâmpina ofensiva romanilor, regale Duras – Diurpaneus atacă şi pradă Moesia în iarna 85-86 e.n., ofensiva lui fiind condusă probabil de nepotul său Decebal. Romanii sunt învinşi, iar guvernatorul Moesiei decapitat. Situaţia era pentru romani alarmantă. Împăratul Domiţian în persoană vine pe frontul dunărean pentru a conduce operaţiunile pe teritoriul dacic. Bătrânul rege Duras cedează tronul lui Decebal. Noul rege dac “era foarte priceput în planurile de război, şi iscusit în înfaptuirea lor, ştiind să aleagă momentul când să atace pe duşman şi când să se retragă la timp” scrie Dio Cassius. “Era dibaci în a întinde curse, luptător viteaz, ştia sa folosească o victorie şi să iasă cu bine dintr-o înfrângere. Din această pricină a fost multă vreme un adversar de temut pentru romani.” Decebal recurge la diplomaţie pe front, cerând pace, iar Domiţian refuză. Armata romană trece Dunărea (87 e.n.) înaintând pe Valea Oltului ; dar în defileul Turnu Roşu este învinsă, generalul – comandant Cornelius Fuscus este ucis şi mulţi romani cad prizonieri. În anul următor, o altă armată pătrunde prin Banat, obţine victoria, dar renunţă să înainteze spre Sarmizegetusa, capitala regatului. Se încheie o pace de compromis, considerată la Roma ruşinoasă pentru romani, în care regele dac apărea ca un aliat al Romei, primind, printre altele, şi meşteri romani constructori de maşini de război. Decebal foloseşte timpul pentru a se pregăti de apărare. Ofensiva romană pregătită de Traian începe după lungi şi minuţioase preparative. Efectivul trupelor comasate la frontiera Daciei atingea peste 150 000 de soldaţi. După mai multe înfrângeri, în 101 si 102, Decebal cere pace. Condiţiile în care i-a fost acordată erau deosebit de grele. Împăratul Traian, a cărui intenţie clară era de a transforma Dacia într-o provincie romană, îşi menţine trupele concentrate la Dunăre. Arhitectul Apolodor din Damasc construieşte la Drobeta cel mai lung pod de piatră – peste 1100 m – din tot Imperiul Roman. Decebal nu respectă toate condiţiile păcii. În vara anului 105, Traian porneşte contra dacilor cu o armată mai numeroasă ca în primul război. Cetăţile din Munţii Orăştiei sunt cucerite, devastate şi incendiate. După asediul şi capitularea Sarmizegetusei, în vara anului 106, Decebal se retrage cu un grup de războinici în munţi. Este urmărit şi, pentru a nu cădea prizionier, se sinucide. Capul îi este dus ca trofeu la Roma. Din Dacia, devenită acum provincie a Imperiului Roman, învingătorul adusese la Roma o pradă uriaşă : 165 500 kg aur fin şi 331 000 kg argint. Civilizaţia şi cultura poporului roman a fost una înfloritoare şi nu a putut fi întrecută de nici o altă cultură de-a lungul anilor. Ocupaţia cea mai preţuită de romani a fost dintotdeauna agricultura, deşi, în general solul Italiei nu era deosebit de productiv. În timpurile vechi, când încă predomina păstoritul, culturile agricole preferau meiul şi o specie de grâu rezistentă în terenurile prea umede, alacul, din a cărui făină se făceau mămăliga şi lipia, căci abia pe la începutul secolului al II – lea î.e.n. au învăţat romanii să facă pâinea din aluat dospit cu drojdie. Se cultiva şi orzul, pentru care însă romanii n-aveau preferinţa pe care o aveau grecii. Dintre leguminoase, mai întâi a fost cultivat bobul. Cea mai rentabilă era cultura viţei de vie şi a măslinului, pentru care aproape întreg teritoriul Italiei prezenta condiţii favorabile. Uleiul de măsline era folosit nu numai în alimentaţie, ci şi pentru iluminat şi, mai târziu, pentru prepararea unguentelor şi a parfumurilor. Cultura pomilor fructiferi era practicată atât pe micile proprietăţi (mărul, părul, smochinul, migdalul, scoruşul), cât şi în livezile de pe latifundii, cu specii mai rare la acea dată : cireşul (adus din Asia Mică), rodiul ( din Africa), gutuiul (din Spania), nucul şi piersicul (din Persia). Gama de zarzavaturi era foarte largă, aproape toate cele existente şi azi pe pământul italic. Casele ţăranilor erau de regulă nişte colibe sărăcăcioase, cu pereţi de bârne acoperite cu lut şi cu un acoperiş de stuf. Locuinţa păturilor medii şi sărace consta într-o singură încăpere, având o deschizătură în tavan şi acoperiş prin care pătrundeau lumina şi apa de ploaie, colectată într-un bazin din mijlocul încăperii. Mobilierul era oarte redus. Casa romană avea un număr mare de paturi, cu destinaţii diverse : paturi pentru dormit, paturi – canapele pe care se lua masa şi paturi care serveau drept sofale. Pentru iluminat se foloseau lumânări de ceară sau de seu şi lămpi mici cu ulei. Îmbrăcămintea romanilor se caracteriza, înainte de toate, prin simplitate. Nu necesita nici croială aproape deloc şi nici cusătură. Veşmântul naţional şi oficial al romanilo, dar care era interzis ţăranilor, muncitorilor simpli şi sclavilor, era toga : o bucată de stofă groasă de lână albă, tăiată în formă de eplipsă sau de semicerc. Femeile purtau, direct pe piele, o cămaşă de in, iar în jurul bustului o fâşie de pânză, drept sutien. În timpurile vechi îmbrăcau toga şi ele, la fel ca bărbaţii, dar încă din secolele Republicii toga era rezervată numai femeilor de moravuri uşoare. În locul ei, peste cămaşă purtau o tunică lungă până la pământ (stola), cu mâneci scurte sau fără mâneci, încinsă cu un cordon. Peste stola, un fel de şal din lână colorată acoperea şi înfăşura umerii. Un capăt al şalului se înfăşura pe un braţ, celălalt capăt cădea până la pământ, iar cu un fald al şalului femeia îşi acoperea capul, căci o femeie romană nu ieşea niciodată din casă cu capul neacoperit. Încălţamintea de rigoare a bărbaţilor când purtau toga era un fel de ghete din piele subţire, fără tocuri, fixate pe picior cu şase curele. Mult mai comode, mai practice erau sandalele. Ţăranii şi soldaţii purtau saboţi. Romanii aveau o credinţă politeistă cu o mulţime de zei, inspiraţi din cultura greacă, pentru că în momentul în care au cucerit Grecia, romanii au fost cuceriţi de cultura greacă. Cei mai cunoscuţi au fost Jupiter – zeul tată, Minerva – zeiţa înţelepciunii, Diana – zeiţa lunii şi a vânătorii, Marte – zeul războiului, Neptun – zeul mărilor, Aesculapius – zeul medicinei, Bona Dea – zeiţa ocrotitoare a femeilor şi bineînţeles Venus – zeiţa iubirii. Zeii romani nu aveau statui, ci se credea că ei există in obiectele înconjurătoare. Zeii erau foarte numeroşi, se credea ca fiecare familie are zeul ei. Fiecare zeu acţiona într-un domeniu restrâns şi se presupune că existau peste 30.000 de zei care vegheau asupra bunei stări a Imperiului Roman şi a locuitorilor lui. Procesul de romanizare începe în anul 106, contribuind la acesta, în primul rând, armata romană, prezentă în număr mare în Dacia. Provincie de graniţă, supusă în permanenţă atacurilor barbare, Dacia a beneficiat de prezenţa a două legiuni şi a numeroase trupe auxiliare. Cei aproximativ 50 000 de soldaţi romani au fost cantonaţi în castre, numeroase în Dacia, în jurul cărora se va dezvolta o înfloritoare viaţă economică. Numărul coloniştilor romani aduşi de Traian în Dacia a fost mare. Ei proveneau de pe întreg cuprinsul Imperiului, dar toţi vorbeau limba latină. Imigrarea masivă determină o urbanizare accentuată a provinciei. Multe aşezări, situate lângă vechile dave dacice, sunt ridicate la rangul de municipii şi colonii (Apulum, Napoca, Potaissa). Ele erau organizate după modelul roman şi constituiau adevărate focare de romanizare a acestui teritoriu. Procesul de romanizare a populaţiei daco-getice a continuat până în secolul al VII – lea, când se consideră limba română ca formată. După retragerea legiunilor şi administraţiei romane, în anul 275, Dacia rămâne în parte în stăpânirea dacilor liberi, carpii. În partea de apus a ei, prin Banat şi Crişana, locuiau vandalii; în centrul şi răsăritul ei, goţii şi anume o ramură a lor, vizigoţii sau tervingii; în partea de nord, prin Carpaţii Maramureşului şi ai Slovaciei, locuiau gepizii. Dintre toate neamurile câte şi-au exercitat dominaţia temporară în Dacia, după retragerea legiunilor romane, slavii sunt aceia care au avut mai multă însemnătate. Se ştie într-adevăr că popoarele romanice de astăzi au rezultat din amestecul vorbitorilor de limbă latină din imperiu cu neamurile migratorii care s-au aşezat în ţările respective. Fracezii provin din amestecul galo-romanilor cu francii, neam germanic, pe care l-au asimilat. În Italia, s-au aşezat longobarzii, iar în Spania vizigoţii, iarăşi germanici; la noi, slavii, pe care, de asemenea, i-am asimilat. Reprezentăm, prin aceasta, o nuanţă aparte, caracteristică, precum şi o civilizaţie şi o cultură deosebită în mijlocul marii familii romanice. Istoricul şi slavistul Ion Bogdan, precum şi romanistul Ovid Desunşianu au susţinut că poporul român apare complet constituit numai după amestecul cu slavii. Această afirmaţie trebuie înţeleasă în sensul că, poporul român, şi-a căpătat caracteristicile sale etnice complete numai după ce elementul esenţial, dacoromanic, constituind temeiul, s-a adăugat elementul slav. Dacă ar fi să seriem elementele etnice constitutive ale poporului român, după importanţa lor, avem deci : întâi, elementul autohton, dacic, apoi, în al doilea rând, elementul roman, iar în al treilea rând, la urmă, cel slavic. Sub raportul limbii, unul dintre cei mai buni cunoscători, acelaşi romanist Ovid Desunşianu spune că influenţa slavă „a fost mult mai intensă şi mai variată decât aceea germanică asupra limbii italiene sau franceze.” Slavii au lăsat dacoromanilor o însemnată moştenire : ea constă în toponime, în onomastică şi în general, în limbă. Dintre râuri, Bistriţa, Dâmboviţa, Ialomiţa, Târnava, Crasna, Putna, Milcovul, Teleajănul, Neajlovul şi o sumă altele poartă nume slave. Dintre munţi, numai în şirul Făgăraşului găsim peste zece vârfuri cu nume slav, între care şi Negoiul. Ca nume de oraşe, cităm Craiova, Râmnicul, Târgovişte, Slatina, Zlatna ; ca nume de sate, cele terminate în „-iţa”, de exemplu : Topolniţa, Topliţa, cele terminate în „-ov” sau „-ova” ca Dranov, Nanov, Snagov, apoi Cucova, Rahova etc. Două nume date de slavi şi anume Vlaşca şi Vlăsia merită o deosebită atenţie. Cel dintâi înseamnă „ţara Vlahilor”, adică a românilor, şi a fost dat regiunii de câmpie unde a existat judeţul cu acelaşi nume şi deoarece, aici, în această regiune, au găsit năvălitorii slavi pe strămoşii românilor. Cel de-al doilea are acelaşi înţeles şi a fost dat codrului uriaş care se întindea la miazăzi de Ploieşti, acoperind ţinutul udat de Prahova, Ialomiţa, Dâmboviţa şi de afluenţii lor şi având în mijloc minunatul lac al Snagovului. Aceste două numiri atestă prezenţa străromânilor, în momentul năvălirii slavilor, în câmpie. Şi onomastica arată o însemnată influentă slavă. Astfel au rezultat Radu, Dan, Vlad, Pârvu, Dobre, apoi Dragomir, Tihomir, Dobromir, Vladislav sau Vlaicu. În limba română, o şesime din cuvinte sunt de origine slavă. Observăm însă că multe din aceste cuvinte slave se întrebuinţează foarte rar şi că ele n-au format familii de cuvinte, pe când acelea de origine latină revint tot mereu, sunt necontenit întrebuinţate în graiul zilnic şi au familii foarte bogate. Apoi, morfologia şi sintaxa limbii române sunt latine, ceea ce e, de asemenea, determinant pentru caracterul acestei limbi. Găsim cuvinte slave în diverse domenii ale activităţii şi simţirii omeneşti. În agricultură şi în creşterea vitelor ele sunt mai puţin numeroase. Numai o singură cereală are nume slav (ovăzul) , iar dintre animalele domestice : bivolul, cocoşul, gâsca. O sumă dintre cuvintele care arată însuşirile şi defectele fizice sau morale ale omului au aceeaşi origine. De pildă : blajin, destoinic, drag, dârz, iubit, sfânt, cârn, gârbov, lacom, năuc, prost, ştirb, vinovat. În ce priveşte societatea, adică clasele sociale şi organizarea de stat, sunt de origine slavă următorii termeni : boier, stăpân, jupân, rob, cneaz, voievod. În domeniul religios, s-au împrumutat o serie de termeni privind cultul şi organizarea ierarhică : utrenie, vecernie, maslu, stareţ, rai, iad. Această mulţime de cuvinte slave n-a intrat deodată, în aceeaşi epocă, în limba română, ci pe rând, începând din veacul al VI- lea. O parte însemnată, cea mai însemnată, a intrat pe timpul conlocuirii cu slavii în Dacia, până ce aceştia au fost asimilaţi, adică în secolele VI – X. Dar o serie de cuvinte slave au fost împrumutate şi mai târziu, în epoca modernă, de la poloni, de la ruteni şi de la ruşi. De la neamurile germanice au rămas câteva cuvinte în limba română, puţine la număr, şi câteva tezaure, dintre care cel mai cunoscut şi mai de preţ este tezaurul de la Pietroasa. El se compune din 12 piese, toate de aur, şi împodobite, unele, cu pietre scumpe. 0 ␃ഃ׆Āؘ㄀$␷㠀$⑈愀̤摧徤/ሀ0 N ␃ഃ׆Āؘ฀ᒄ࿻ᒄᇻ킄㄂$␷㠀$⑈崀ᒄ廻ᒄ惻킄愂̤摧