Referat Goga - Mesianismul Poeziei

Mai jos puteti citi fragmente din Referat Goga - Mesianismul Poeziei si de asemenea puteti face Download Referat Goga - Mesianismul Poeziei

Citeste fragmente din Referat Goga - Mesianismul Poeziei

Octavian Goga, mesianismul poeziei O. Goga a fost un poet militant, un poet social, care uitã de propriile-i necazuri, fiind chinuit de durerile celor multi ºi oprimaþi. Figura bardului de la Rãºinari se incheagã însa nu numai din aceste versuri, ci din intreaga lui opera. Desi în poezia lui îºi fac loc ºi unele sentimente intime, totusi privita în ansamblu creatia în versuri a lui Goga reflectã atitudinea poetului cetãþean,cum de altfel l-au apreciat ºi contemporanii: “trãind pe pãmânt ºi între semenii lui, luptã pentru idealurile acestora, cânta luptând ºi luptã cântând.” (Al. Vlahuþa) Goga a intenþionat sã facã o adevaratã monografie liricã a satului ardelean. Intenþia sa avea la bazã o cunoaºtere directã ºi complexã a realitãþilor satului din Transilvania de la sfârºitul secolului trecut ºi inceputul celui actual, apãsat de subjugarea socialã ºi naþionalã. Goga se deosebeºte, ca viziune totalizantã asupra satului, de unii predecesori. Acesta o mãrturiseste el însuºi: “Eu am vãzut în þãran un om chinuit al pãmântului; n-am putut sã-l vãd în acea atmosferã în care l-a vãzut Alecsandri în pastelurile sale ºi nici n-am putut sã-l vãd incadrat în acea luminã ºi veselie a lui Coºbuc”. Goga a urmãrit din frageda copilarie viaþa satului în toatã complexitatea ei, cu toate figurile lui reprezentative. A fost martorul frãmântãrilor þãranilor, de la botez pânã la coborârea în pãmint. Sufletul a vibrat la toate durerile satului, scrisul lui devenind, în tot ce este mai temeinic în creaþia poetului “cântarea pãtimirii noastre”. Cãci în poeziile lui Goga, mai cu seama în primul volum , nu este vorba de o durere individualã, particularã a poetului sau a unei persoane oarecare, ci de durerile trãite de satul transilvãnean de-a lungul zbuciumatei sale istorii. Starea de lucruri grea, cunoscuta nemijlocit de poet, trezea un sentiment de protest, ceea ce l-a ºi determinat pe Goga sã afirme: “m-am nãscut cu pumni strânºi, sufletul meu s-a organizat din primul moment pentru protestare, pentru revoltã, cel mai puternic sentiment care m-a cãlãuzit în viaþã ºi din care a derivat ºi formula mea literarã.”. Izvorul acestei revolte este deci o îndelungatã asuprire socialã ºi naþionalã, care a strivit satul ardelean secole în sir. În poeziile lui Goga apare un sat apãsat de nedreptãþi, cu locuitori continuu frãmântaþi de “izbãvirea” lor. În acest sens, spre exemplu, poezia De la noi incepe cu urmatoarele versuri pline de vibraþie ºi semnificaþie socialã: “Cu fruntea-n tãrânã, plângând azi ne vezi, /Din slava, cerescule soare; /Rugãmu-ne þie, azi sufletul nostru /Tu lasã-l departe sã zboare. /Trimite ºi vântul, pribeagul drumeþ, /El, crainicul bolþii albastre, /Sã ducã departe, pe aripa lui, /Cuvântul strigãrilor noastre”. Aceeaºi atitudine de compasiune faþã de confraþii din mijlocul cãrora a plecat îºi gãseºte expresie artisticã ºi în poezia Aºteptare: “Sat din margine de codru, /Revãrsat sfios în vale, /Tot mai jalnic cade-amurgul /Peste straºinile tale! /Frunza plopilor pe plaiuri, /Ochii stelelor pe creste, /Rona firelor de iarbã /Plâng duioasa ta poveste”. Relaþia poet-colectivitate ruralã este organicã, indisolubilã, aºa cum apare ºi în poezia Plugarii: “La voi aleargã totdeauna /Truditu-mi suflet sã se-nchine; /Voi singuri strãjuiti altarul /Nãdejdii noastre de mai bine”. Goga se deosebeste de sãmãnãtoriºti în viziunea de ansamblu asupra satului, prin permanenta tendinþa de a scruta adânc aspectele sociale ale vietii satului. El nu idealizeazã nici satul ºi nici þãranul, nu se limiteazã la surprinderea elementelor pitoreºti, decorative. Dimpotrivã, în concepþia lui Goga þãranul nu are pe nimeni care sã-l apere: “ºi nimeni truda nu v-alina”, el, þãranul trãieºte o viaþã istovitoare: “A voastra-i jalea cea mai mare, /A voastra-i truda cea mai sfântã”. De aceea poetul lor le închinã aceste versuri convertite în imn ºi elegie: “Al vostru-i plânsul strunei mele, /Creºtini ce n-aveti sãrbatoare, /Voi, cei mai buni copii ai firii, /Urziþi din lacrimi ºi sudoare”. Vizionarã ºi mesianicã e poezia Clãcaºii. Ea izvorãºte din dureroasa înþelegere ºi compasiune a poetului pentru soarta þãranilor clãcaºi. Poezia se deschide cu imaginea unui peisaj torid, într-un miez de varã, pe câmp. Pe câmp sunt iobagii, þãranii clãcaºi în ºir, gârbovind la secera, cerºitorind parcã un nor pribeag. Miscarea lor grea, apãsatoare, istovitã de arsiþã, o sugereazã verbul în construcþie modalã, prelungind prin rãsturnare topicã, sensul durativ al caznei: “Eu le vedeam înºiruirea lungã, /Cum gârbovitã-ncet înainteazã /Cum stãruind prin holdã-ºi taie uliþi, /Cerºitorind cu ochii stinºi o dungã/ De nor pribeag în vânatul din zare /Când secera-n trudita ei cãrare /ºir aºternea în snopii grei de aur /Prisosul sfânt de binecuvântare. împovãrata ºi chinuita existenþã a iobagilor se citeºte pe chipul lor împuþinat ºi stors de muncã, de deznãdejde ºi resemnare; “moºnegi slãbiti ce scris aveau pe frunte/ zãdãrnicia pletelor cãrunte, /bãrbaþi sfârsiti, cu sufletele moarte /cu tot amarul unor vieþi deºarte " ºi femei “cu ochii stinºi, cu sânul supt de trudã”. Proiecþia dantescã, cu scene de osânda de infern, copleºeºte prin tragismul martirajului celor “osândiþi sã plângã ºi sã tacã”, celor ce “se sting în neguri ºi uitare / ºi cad ºi mor de crude-mpovarare”, ºi, în contrast, stãpinul, întruchipare a unui blestem ancestral ce leagã þãranul de robie ºi de cina lui sãracã, din pâine de neghinã ºi secarã. Finalul poeziei, retoric, vizionar, înfãþiºeazã o umbrã de femeie. În pruncul pe care-l alapteazã femeia, poetul intrevede un Mesia, menit sa fie “înfricoºatul crainic /izbãvitor durerilor strãbune". Atunci, în ziua mare-a invierii, /Aceºti ostaºi cu feþe ofilite, /Cu zâmbet mort, cu suflete trudite, /Ca-ntineriþi de suflul primaverii /S-or ridica, ei, care au fost strãjerii /Amarului, ºi-ai mortii, ºi-ai durerii, /Cu braþul greu de greul rãsplãtirii /Toatã þarina gliei dezrobite /Si munþii toþi /ºi-adâncurile /înfricoºata clip-a primenirii, /Când suflet nou primeºte întrupare, /ºi-n strãlucirea razelor de soare /El hãrãzeºte vremii-nbãtrânite /Veºtmintul nou, de noua sãrbãtoare”. Poezia, în întregul ei, sugereazã rãzvrãtiri înfricoºate ce n-au nume, dar care au sã vinã. Satul lui Goga, este un sat al muncii, al unor înalte valori etice, este un sat personaj moral, social ºi istoric. Din acest sat se desprind, rând pe rând, ºi trec prin faþa ochilor noºtri tablouri, figuri individuale vibrant evocate de poet precum Dascãlul: “Blând îmi rãsai cu faþa ta blajinã, /Cu zâmbet bun, cu ochi cuminþi ºi limpezi, /Strãlucitor de lacrimi ºi luminã”, Dãscãliþa : “Cãci tu-mi rãsai în zare, /A vremii noastre dreapta muceniþã, /Copil blajin, cuminte prea devreme, /Sfielnicã, bãlaie dãscãliþã”. Figurile de “luminatori” ai satului nu se configureazã, în poeziile lui Goga, numai ca niºte rãspânditori de culturã, ci ºi ca niºte rãzvrãtitori ai mulþimilor oprimate. Astfel Apostolul e prezentat ca un rãscolitor de constiinþe, un om al cãrui glas plânge atâtea patimi neîmplinite încã: “Atâtea patimi plâng în glasul /Cuvântãtorului pãrinte, /ºi-atâta dor aprind în inimi /De clipa rãzbunãrii sfinte”. Din suita de figuri evocate de Goga, mai fac parte: dascãlul Ilie, cantorul Cimpoi, Laie Chiorul, popa Solomon, biata Mura, Lãutarul ºi altele .Toate laolaltã completeazã monografia liricã a satului ardelean. Poezia lui Goga este mesianicã, înþeleasã în sensul de încredere în eliberarea socialã ºi naþionalã. Glasul “pãtimirii” izvorãºte din durerea inrobirii sociale ºi naþionale a dezmoºteniþilor neamului sau, iar “mântuirea”, din fierbintea încredere în dezrobirea socialã ºi în unitatea politicã a naþiunii. Poetul e în postura unui “apostol” care, cu sentimentul unei revelaþii, are sã vesteascã “ziua cea mare” a eliberãrii, a bucuriei izbãvirii neamului din amar ºi suferinþã. Poezia lui Goga este vizionarã, mesianismul ei vestind înfãptuirea mãreþelor idealuri istorice ale poporului nostru pentru dreptate socialã ºi naþionalã. Ü¥eÀ