Referat Estetica Uratului

Mai jos puteti citi fragmente din Referat Estetica Uratului si de asemenea puteti face Download Referat Estetica uratului

Citeste fragmente din Referat Estetica Uratului

Pricope Simona Cl a XI a A ESTETICA URÂTULUI ÎN OPERA LUI TUDOR ARGHEZI Tudor Arghezi ,poet al întrebărilor,realizează cea mai adăncă reformă a limbii poetice pe care o poate nota istoria litaraturii noastre moderne,comparabilă cu reforma facută în literatura franceză de Victor Hugo ,altadată întemeind “republica vocabularului ”pe concpţia că “Primele cuvinte nu sunt nici rebeli ,nici plebei”,poetul nostru selectază alte sectoare ale lexicului,cuvinte drastice ,dure,uneori forme regionale,pe care nimeni nu le introduse în poezie,dând astfel ,”dreptul de cetate tuturor cuvintelor ,chiar [i celor compromise.” :”Se poate afirma că Tudor Arghezi începe o nouă estetică :”estetica poeziei scoasă din detritusuri verbale” ”.În întregime adevărată ,o altă opinie lovinesciană îşi pastrează şi astăzi valabilitatea ,după opinia autorului “Muta]iei valorilor estetice”,estetica argheziană este “antisimbolistă“,deoarece spre deosebire de simboliştii mânaţi de teribilul îndemn de “spiritualizare a materiei”,Tudor Arghezi “invers prin materializare .“ Precum Victor Hugo şi mai apoi Baudelaire ,Rimbaud şi alţi poeţi francezi în secolul trecut ,care încetăţeniseră în literatură toate cuvintele ,chiar si cele “compromise”,Tudor Arghezi obţine sinteza poetică din rezervele cele mai vulgare ale limbii române,mai cu seamă în Flori de mucigai revolu]ionând astfel limbajul liricii româneşti. Marele scriitor fancez Charles Baudelaire spunea:”E un miraculos privilegiu al artei c oribilul ,artistic exprimat,devine frumuseţe şi că durerea ritmată şi cadenţată umple spiritul cu o bucurie liniştită.” Odată Baudelaire a elogiat pe Daumier tocmai pentru capaciatea acestuia de a reprezenta josnicul,trivialul ,abjectul,cu o claritate exactă ,căci Baudelaire consideră că poetul poate să facă să se nască din urât un farmec nou.În acest climat artistic se mişcă si poetul nostru Tudor Arghezi,pentru care subiectele de literatură nu mai tolerează pretutindeni conceptul mai vechi al frumuseţii.Arghezi inaugurează la noi “estetica urâtului” ,avându-l ca model pe “scepticul de la Sena” ,Charles Baudelaire .Poetul Florilor răului l-a impresionat prin razvrătirea împotriva cerinţelor esteticii clasice .Precursor al unei estetici a urâtului ,sincer până la brutalitate ,satanic şi amar, el găsea în contemplarea răului ,a mizeriei ,impulsuri către puritatea pierdută. Tudor Arghezi a studiat îndelung scrierile lui Baudelaire si a intrebuinţat pâna la ultima poezie uneltele de lucru ale artistului. Încetoţenirea esteticii urâtului ,existentă la Baudalaire,cu care Arghezi are numeroase contingenţe ,se realizează la poetul român într-o cuprindere mult mai vastă şi în mod pregnant .La Baudelaire se observă o îmbogaţire a mijloacelor poetice cu imagini neângăduite până atunci în lirică ,aşa cum se întâmplă într-o oarecare măsură şi la Macedonski .Dar ,aceste imagini ale urâtului au o arie limitată :apariţia cadavrului,a locului de perdiţie,a scenei orgiace.În considerările sale,Vladimir Streinu dă chiar o lista de termeni din Fleurs du mal de Charles Baudelaire ,precum:bourbeux,peur,helmithes,chancre,poison,crachat, cadavre,tette,ver,brute,venin,iar apoi o alta din creaţia argheziană:venin,scară,mucegaiuri,bube,noroi,scârbit,putregai.La Arghezi ,asemenea imagini au o sferă largă şi apar într-o factură cu totul inedită,începând cu ciorchinele de negi din Testament ,continuând cu stihurile panfletare din Blesteme şi Psalmi şi ajungând la un microcosmos baroc ,cum este viziunea germinaţiei enorme a cartofilor leturzi din Har. Interesul lui Tudor Arghezi pentru urâtul din viaţă devine o atitudine estetică ,întâlnită şi la Dostoievski în amintiri din Casa morţilor ,la Tolstoi în Învierea ,la Gorlsi în Azilul de noapte. Volumul Cuvinte potrivite un debut editorial ,apărut în 1927 , se deschide cu poezia Testament ,care reprezintă o”ars poetică” ,definind crezul artistic al poetului în ceea ce priveşte estetica urâtului ,ca dimensiune fundamentală a creaţiei lui Tudor Arghezi.În această poezie Arghezi a enunţat una din laturile complexei sale personalităţi poetice: “Din bube ,mucegaiuri şi noroi Iscat-am frumuseţi şi preţuri noi .” Cu alte cuvinte ,poetul a indicat una din valorile poetice noi ,încetăţenite de dânsul şi anume ,poetizarea trivialului.Poezia e născută din”bube ,mucegaiuri şi noroi” şi ea trebuie să amintească întotdeauna care-i sunt izvoarele.Chintesenţa esteticii argheziene –întemeierea unei estetici noi ,estetica urâtului ,este inclusă în aceste versuri.Cu o forţă extraordinară de sugestie ,Arghezi foloseşte aceste metafore ale ale treptei organice(“bube”) ,ale celei vegetale(“mucegaiuri”) ,ale celei minerale(“noroi”),şocând prin această referire la tot ceea ce vizează grotescul şi urâtul ,motive preluate de la Victor Hugo şi Baudelaire. Poemul apare ca o estetică plină de probleme şi de puncte,arta argheziană e facută din “veninuri” ,”înjurături” ,veninul s-a preschimbat în miere ,lăsândui-se puterea şi poezia s-a sterilizat ,a devenit un cântec pur ,înjurătura rămânând ,inefectivă practic ,numai pentru colorarea ei.”Mierea” presupune “veninul” şi poezia un conţinut purificabil.Se ridică problema experienţei individului şi a tradiţiei ,aceasta ducând la trecerea generaţiilor ,la vărsarea oaselor ,oasele la îngrozitoarea germinare universală ,deci la viziunea cosmică: “Făcui din zdrenţe muguri şi coroane, Veninul stâns l-am preschimbat în miere , Lăsând întreaga dulcea lui putere . Am luat ocara ,şi torcând uşure Am pus-o când să-mbie ,când să-njure.” “Zdrenţele” sunt resturi ,reprezintă elemente ale descompunerii ,o formă de degradare a materiei ,poetul reuşind să imprime caracterul de rod ,de inflorescenţă. Aceste versuri faimoase despre alchimia verbală proprie l-au făcut pe Eugen Lovinescu să remarce ,încă din vremea sa ,după apariţia Cuvintelor potrivite ,formidabila capacitate a poetului de a transfoma “veninul” în “miere” ,păstrându-şi totuşi “dulcea lui putere” ,de a transforma “mucegaiurile,bubele şi noroiul” în frumuseţi inedite ,care constituie şi nota diferenţială a poetului şi principiul unei estetii creatoare de noi valori literare:”Valoarea lui nu stă în determinante psihologice ,ci în ineditul expresiei,inedit ieşit din forţa negalată de a transforma la mari temperaturi mucegaiurile ,bubele şi noroiul ,în substanţă poetică” . Transfigurarea estetică este pentru Arghezi o continuare şi în acelaşi timp o împlinire.Dar pe lângă acest proces apare,se revelează un har ,prin transparenţa mizeriei umane,a reziduurilor suferinţei acumulate,ca şi a răului multiplicat.Astfel se remarcă un proces esenţial în această poetică :revelarea.Transfigurarea nu se petrece doar în ordinea suferinţei,ci şi a răului.Spre deosebire de cele mai multe doctrine asupra condiţiei poetului şi a poeziei,din ultimul secol,viziunea argheziană respinge o demonie a poeticului,găseşte in Arghezi un poet nedeclarat, dar cu atât mai tenace.A fi mai tare decât demonul ,a converti răul,a transfigura oroarea constituie un alt aspect esenţial al acestei poetici,cu urmări pe planul viziunii ,al motivelor imaginarului şi al tratării cuvîntului:”Din bube ,mucigaiuri şi noroi/Iscat-am frumuseţi şi preţuri noi”.Exegeza acestor versuri ar putea invoca o tendinţă a esteticii”decadent”-“crepusculare” spre estetizarea urâtului ,spre valorificarea macabrului,a oribilului.A căuta răului o justificare ,chiar o exaltare estetică nu este obiectivul lui Arghezi.Transfiguarea poetică a “micegaiurilor” ,”bubelor” şi “noroiului” nu idilizează răul ,urâtul,nu transformă infernul in paradis.Ea este altceva decât o “alchimie a răului” ,o distilare prin care “datul verbal e distanţat de rosturile sale pragmatice şi purificat “,ca şi durerea “de vecii întregi” , toate aceste imagini ale entropiei cosmice şi umane devin ,metaforic ,un sol prielnic “rodului”.Acesta apare în intimitatea de matrice a pamântului ,sămânţă în carnea fructului,prunc în pântecul mamei, ci chiar în ceea ce par să-l nege ,în bube ,în mucigaiuri,în putregai,acolo unde viaţa ,chiar ce mai mizeră viaţa dospeşte.Peste tot ,în “pământul greu, muncit de duşmănie “ ,unde “nici o sămânţă n-are să se piardă“,printre “pietre sterpe şi uscate “,unde se iveşte firul de iarbă,în vântul care poartă samânţă ,în ploaia caldă,în tuberculii cartofilor care sunt gata să se nască (“Îmbrăcaţi in straie de iască/Sunt gata cartofii să se nască”),prin care harul a trecut “virginal ,candid şi holtei“,în bunăstirea femeii cea plină de dar căreia parcă-i “creşte în sân o fragă”,ori în chemarea severă a poetului “de-a fi înflorit numai cu focuri sfinte/şi de-a rodi metale doar...”,peste tot ciclul fecundităţii se împlineşte în rodul râvnit.Rodul e vulnerabil.Golul neîmplinirii ,”iubirea neîntâmplată”,nenăscută ,”ceea ce nu va fi niciodată“cum spune Baudelaire ,doare. Poezia sa viitoare ,începând cu Flori de mucigai ,va ajunge mai evident la materializări viguroase ale esteticii sale noi ,estetica urâtului ,preconizată în Testament . Estetica urâtului se mai evidenţiază şi în Blesteme ,care face parte din acelaşi volum Cuvinte potrivite .În această poezie partea revelatorie este viziunea luptei între organicul divin şi înmulţirea dezordonată ,parazitară ,replică diabolică la nativitatea cartofilor şi smaraldelor ,urmare la geneza muşiţei pe care a invocat-o cu altă ocazie poetul: ”Pe tine cadavru spoit cu unsoare , Te blestem să te-mpuţi pe picioare Să-ţi crească măduva bogată şi largă Umflată-n sofale ,mutată pe targă Să nu e cunoască de frunte piciorul, Rotund ca dovleacul ,gingaş ca urciorul, Oriunde cu zgârciuri ghiceşti medulare, Să simţi că te arde puţin fiecare Un ochiu să se strângă şi să se sugrume Clipind de-amănuntul ,întors către lume. Celălalt să-ţi rămâie holbat şi deschis Şi rece împietrit ca-ntr-un vis” Un alt aspect profund este sentimentul de oscilare materială între două lumi cu densităţi deosebite ,”de osmoză între spiritual şi material ,amândoi termenii luaţi ca momente îndepărtate ale aceleiaşi materii .Cerul şi pământul sunt două vase comunicante ,materia fiind permeabilă prin spirit şi spiritul arătând tendinţe de degradare”(G. Călinescu-Istoria literaturii române de la origin până-n prezent).În Vânt de toamnă înterpătruderea celor doi factori ,cerul şi pamântul ia forma unei stranii beţii : “E pardosită lumea cu lumină , Ca o biserică de fum şi de răşină Şi oamenii ,de ceruri beţi, Se leagănă-n stihare de profeţi.” Aşadar în Cuvinte potrivite ,expresia artistică a trivialului e o excepţie.În articolul consacrat acestui volum ,G. Bogdan Duică a protestat contra “esteticii urâtului “ ,formulă cu care pseudo-clasicii se înarmau ,prin 1830 ,contra romanticilor .La acea dată ,în 1927 ,protestarea profesorului Bogdan Duică era cam prematură.De astă dată ,Tudor Arghezi oferă în Flori de mucigai ,ocazie unei indignări adecvate,atât istoricului literar de la Facultatea de litere din Cluj ,cât şi oficialităţilor şi burgheziei ,a căror sensibilitate era atât de delicată care se revulsionează în contact cu trivialul,indiferent dacă e de ordine naturală sau estetică. Cu Flori de mucigai ,arta poetică coteşte în personalitatea adâncă a scriitorului,aşa cum se manifestă multilateral şi în publicistică.Dacă poetic şi spiritual ,volumul Cuvinte potrivite deţine primatul ,în schimb Flori de mucigai reflectă nota cea mai autentică a tehnicii artistice argheziene ,a mijloacelor de expresie ,în arta în versuri a lui Tudor Arghezi .Sunt în acest sens revelatoare opiniile lui George Călinescu :Flori de mucigai este o operă de rafinament ,de subtilitate artistică ,ele presupun un cer al gurii dedat cu toate mirodeniile .Cititorul necultivat în sens artistic se sperie de ele şi le crede vulgare ,deşi realitatea şi savoarea sunt însuşirile lor ca şi ale operei lui Rabelais .” Astfel cu Flori de mucigai Arghezi începe o poezie de savoare,presupunând un cititor pregătit .Punctul de plecare îl formează observarea limbajului,cu un puternic miros argotic,al puşcăriaşilor.Impresia de veselie creată şi dozată cu cel mai autentic lirism ,nu e falsă.Amestecul seriozităţii cu bufoneria e în linia Anton Pann.Efectul artistic constă în surprinderea naivităţii sub expresia de mahala. E vorba de un dialectism,asemănător aceluia napolitan a lui Salvatore de Giacomo sau acelui roman a lui Cesare Pascarello,în care cu cât expresia e mai grotesc tipică ,cu atât vibraţia autentică e mai surprinzătoare .Aceşti hoţi ,borfaşi ,ţigani ,posedă toată gama lirică a umanităţii şi o execută pe instrumente ce produc o duioasa ilaritate,într-o limbă indecentă ,argotică ,cum e cazul în delicata explicaţie mitologică a frumeseţii unui “fătălău” : “O fi fost mă-ta vioară, Trestie sau căprioară Şi o fi prins în pântec plod De strigoi de voevod .” Dacă în Cuvinte potrivite şi în alte volume de versuri de mai târziu ,Tudor Arghezi foloseşte copios expresiile figurate ,simbolurile ,în Flori de mucigai poetul dă curs liber îndeosebi cuvântului cu sens propriu direct.Întreg volumul ilustrează cu pregnanţă preferinţa poetului pentru cuvintele rare ,tari ,nude ,expresive ,potanţial mai bogate decât altele ,pentru a da mai multă culoare şi relief tablourilor înfaţişate.Argotismele ,cuvintele vulgare ,considerate până la Tudor Arghezi neliterare ,sunt adeseori prezente ca o cerinţă de ordin estetic ,prin plasticiatea lor ,în versurile din Flori de mucigai.Poetul le reânvaiză ,le prelucrează la înalte temperaturi artistice,făcând din ele elemente caracteristice ale noului alfabet stilistic arghezian.La Arghezi ,aceste expresii vorbesc nu numai prin raporturi gramaticale ,ci ele radiază din interior multiple posibilităţi expresive. După Cuvinte potrivite,cu diversitatea lor sensibilă , Flori de mucigai ,tot atât de fermă estetic în uniatea ei tematică ,ne înfăţişează un Arghezi concentrat exclusiv asupra mizeriei umane (cu originea expresivă în mai vechile poezii Pui de găi şi Blesteme). Este o poezie obiectivă ,lipsită de dramatism ,dar nu mai puţin zguduitoare prin temeritatea limbajului ei “despuiat” ,frust ,este o întoarcere la naturalismul care este sursa expresionismului doar prin forma evoluată a acestuia devenind de fapt poezie naturalistă.În Flori de mucigai ,naturalismul e la fel de poetic prin brutalitate şi cruzime ,ca şi simbolismul din Les chants de Valvador. Titlul volumului este un oximoron de ecou baudelairian ,inspirat din creaţia lui Baudelaire Les fleurs du mal ,din care poetul tradusese şi reuneşte două principii:motivul florii ,simbol al frumuseţii pentru estetica romantică şi cuvântul regional ,cu aspect arhaic “mucigai” ,mucegaiul fiind o formă elementară de viaţă ,care trăieşte în mediile umede ,insalubre.Acest cuvânt “mucigai” marchează în acest context concepţia sa privind “estetica urâtului”, care prin asociere cu ideea de frumuseţe ,exprimată prin floare ,întăreşte ,într-un paralelism perfect ,convingerea că frumosul se naşte din “bube,mucegaiuri şi noroi”.Florile de mucigai sunt emblema unei rodiri în tenebre ,unui rod negativ-monstruos ,rod al morţii .Nimic nu rodeşte în acest univers recluziunii. Poetul dezvăluie un univers al valorilor maculate ,alterate.Se dezăluie o imagine a închisorii care apare ca un univers straniu ,dezolent ,macabru.În acest mediu omul apare ca un vierme .Versurile din Flori de mucigai sunt rezultatul inspiraţiei divine ,a “slovei de foc” ,ele sunt scrise cu unghia stângă “pe tencuială” “pe un părete de firidă goală “.Versurile dezvăluie un real dur al vieţii perceput de latura demonică ,negativă a fiinţei umane ,nu de cea angelică.”Unghia îngerească ” este ”tocită” ,ele sunt scrise cu unghia de la mâna stângă ,asociată demonicului ,maleficului.Acest univers se reduce la noţiuni ca:mocirlă ,frig ,cătuşe ,lanţuri ,zăbrele ,păduchi ,şobolani ,zăvoare ,mucegai ,întuneric. Metaforic,”florile de mucigai” simbolizează vegetaţia umedă a ungherelor întunecoase ,sunt flori fără legătură cu pământul ,cu lumina ,fără clorofilă ,provocând repulsie.În acest univers oamenii se conturează ireal: ”Livizi ca strigoii şi şui , Strâmbaţi de la umeri ,din şold şi picior În blidul fierbinte ,cu aburi gălbui, Îşi duc parcă sângele lor.”(Cina) Singularitatea “florilor de mucigai” :caracterul lor contrar esteticii transfigurării ,proprietatea lor “antitestamentară” ,cu toate că într-unul din aspectele lor cele mai aparente ,ele par închipuirea perfectă a constat-ului din Testament:”Din bube ,mucegaiuri şi noroi /Iscat-am frumuseţi şi preţuri noi ” reprezintă adeziunea ,la o estetică a demascării ,cel puţin tot atât de importantă în arta poetului nostru ca şi cea dintâi ,chiar dacă mai puţin recunoscută. Opusă transfigurării ,ca o antiestetică ,estetica acestor Flori de mucigai reprezintă echivalentul “unui avangardism iconoclast.O poziţie anti-conştient adoptată ,se demonstreză în antilirismul ,antiromantismul ,antipurismul ,antiestetismul vădite în acest ciclu ,ca şi în valorile poetice de subversiune pe care ni le revelează ,valori precum:urâtul ,grotescul ,monstruosul ,trivialul ,macabrul ,atrocele”(Opera lui Tudor Arghezi- Nicolae Balotă) În Flori de mucigai nu întrezărim o reabilitare estetică sau morală a putregaiului ,ci printre versurile poeziei putem remarca o voinţă de reintegrare a unei categorii umane “lepădate în corpul unei umanităţi” ,în ordinea superioară a frumosului (care cuprinde şi urâtul) într-o ordine a vieţii (care să se conjuge cu moartea) ,şi chiar a sacrului care să cuprindă şi sacrilegiul ,demonicul ,infernalul. Antivalorile ,culorile negative ,trivialul ,monstruosul ,ironia indică o demonie .Microuniversul imaginar al Florilor de mucigai este caracterizat prin sterilitatea demoniei .Eflorescenţa este a unor “flori ale răului” .Ceea ce se coace sunt doar “gâlcele” ,elementele putrede. Ca şi tânguirea folclorică ce se naşte dintr- o jale cosmică ,dincolo de cea prea personală ,tot astfel în Flori de mucigai aflăm “Stilhuri de groapă /de sete de apă şi de foame de scrum...” ale unui lamento existenţial. Bocetul e o cîntare a morţii.În Flori de mucigai ne aflăm tot timpul în prezenţa morţii.Crime ,cadavre ,descompunere ,atmosferă de spital în care se moare ,de beci cu leşuri ,”Stihuri de groapă”.Moartea este cea care a încremenit timpul şi spaţiul ,a făcut grea ,irespirabilă atmosfera în această lirică de aparenţă-prozodică-atât de popular-lejere.Irespirabilul nu provine din densitatea poeziei ,ci din golul ,din vidul pe care îl sugerează tot timpul. Apologia crimei ,a paradiselor artificiale (la care accede ,sau spre care tinde în lirica sa ,Baudelaire) sunt soluţii ale unui estetism “decadent” pe care viguroasa “primitivitate” voluntară argheziană le refuză.Lipsesc în mod egal din Flori de mucigai estetismul “complacerii în abominaţiune “ ,ca şi teza socială dinainte concertată.Soluţiile d ‘ Annunzio ca şi Verhaeren îi sunt depotrivă străine poetului. Trivialul devine valoare poetică .De asemenea ,abjecţia(“cinci oameni de cositor ,cu un cuţit /Măruntaiele şi buzunarul omului le-au scotocit ”-Pui de găi) ,oribilul (“Ai să te duci şi tu ,fetică ,dragă ,după tat ’tu!/Şi baba se linse pe buze/Cu pofta de sânge a unei mâţe hehuze ”),grotescul ,macabrul(“Atunci ,pe-ntuneric ,berechet/Braţele ,mâinele ,degetele ,hoţii ,baba/Înăbuşiră fapta lor ,o târâră-n beci ,degeaba ”).Aceste valori nu promovează “frumosul” ,nu sunt ca şi sublimul ,graţiosul ,valori consacrate ,în care esteticul e evident.Trivialul apare ca o contravaloare a sublimului ,monstruosul a graţiosului ,macabrul ca o parodie a tragicului ,grotescul ca o caricatură a comicului.Valoarea poetică a Florilor de mucigai se constituie prin sarje ,exagerări şi mai ales prin contrafacerea degradarea şi întoarcerea pe dos a valorilor consacrate.În reuşita poetică excepţională a acestor poezii putem remarca “o spargere a limitelor eseticului ,ecloziunea unei antiestetici subversive”. Există o legătură între practica intenţionată a unei estetici a urâtului şi acel centru spiritual ,metafizic al suferinţei ,al mizeriei umane ,desfaşurat în scenele din viaţa “păcătoşilor” ,umiliţi şi obidiţi. În poeziile ca Sici-bei ,La popice ,Streche , vocabularul frizează naturalismul devenind “scârbos “ ,însă acest limbaj nu este în dezacord cu mediul abrutizant în care se mişcă “bagabonzii” şi puşcăriaşii : “Nu stiu ce-mi vine: Aş mânca din feticine Şi mi-aş pune mintea şi cu tine, Ca un porc. Mă arde ,mă frământ ,mă întorc.”(Streche) Estetica revoltei ,a demascării se foloseşte îndeosebi de formele subversive ale parodiei. Astfel în aceste “anecdote” găsim o parodie a scenelor de epopee ,a marei poezii epice .Anecdota nu alege ficţiunea eroică ,după cum pateticul circului nu poate conţine tragicul.Demascarea aventurii umane sub aspectul trivialităţilor ei impunea formele parodice ,groteşti ,caricaturale.Întregul său ciclu Flori de mucigai poate fi considerat o epopee în ,mai multe cânturi-fragmente în care prezenţa eroilor-ţigani ,a retoricii parodizate ,a stilului umil caricaturizează pe cel nobil-din Ţiganiada lui Budai-Deleanu. Apar imaginile luminoase ale ţigăncilor florărese: “Cu o floare în dinţi Rada-i un măceş cu ghimpi fierbinţi... Joacă-n tină Cu soarele-n păr ,ca o albină”.(Tinca) Moartea apare ca o eliberare ,ca o restituire a frumosului: “În beciul cu morţii ,Ion e frumos, Întins gol pe piatră ,c-un fraged surâs Trei nopţi şobolanii l-au ros Şi gura-i băloasă-i ca de sacâs(...) În ochii-i deschişi ,o lumină , A satului unde-i născut, A câmpului unde iezii-a păscut, A încremenit acolo o străină. Departe de vatră şi prins de boieri, Departe de jalea mămuchii, Pe trupu-i cu pete şi peri În cârduri sunt morţi şi păduchii.” În poezia Cântec mut întâlnim oximoronul din titlul volumului Flori de mucigai,subliniindu-se un univers închis “ferestrele închise”, comunicarea cu transcendentul devenind astfel imposibilă “Ferestrele închise S-au acoperit cu ripide şi antimise, Şi odaia cu mucegai A mirosit toată noaptea a rai. ” În această poezie Arghezi dezvăluie ideea că frumosul ,puritatea ,chiar divinul poate fi realizat în interiorul sufletului uman.Apropierea de Dumnezeu ,atingerea sublimului reprezintă salvarea sufletului celui condamnat: “La patul vecinului meu A venit az-noapte Dumnezeu Cu toiag ,cu îngeri şi sfinţi. Erau aşa de fierbinţi, Că se făcuse în spital Cald ca subt un şal.” Estetica urâtului are ,în cazul de faţă ,şi această funcţie ,de a răsturna aparenţele ,”spre reabilitarea nu numai estetică ,dar şi etică ,a umanităţii damnate”(D. Micu-Ce e un mare poet?) În poezia Har ,care face parte din volumul Cărticică de seară procesul concentric e infinit.Poezia lui Arghezi e dominată de probleme grave ,contrar părerii unora care au insinuat că aceasta e una “minoră” .Un fapt atât de umil ca încolţirea cartofilolor e prilejul unui cântec suav al maternităţii vegetale: “Îmbrăcaţi în straie de iască Sunt gata cartofii să nască C-au pregătit o iarnă ,de soroc, Cu întunericul ,cu coropijniţa şi râma” Har este cosmogonia lui Arghezi ,uimirea în faţa tainei germinaţiei ,constatate în regnurile inferioare ,un cântec suav ,totodată al maternităţii vegetale ,ca un elogiu al Fecioarei: “Si din toate fărâmele Au rămas grei ca mâţele, Umflându-li-se ţâţele Auzi? Cartofii sunt lehuzi” În Cântec de boală ,poezie ce face parte din volumul intitulat Hore urmarea interpătrunderii dintre cer şi pământ,aceeasi înterpătrundere ca şi în Vânt de toamnă ,este tânjirea ,senzaţia de evaporare .Poetul a băut dintr-un pahar divin şi îmbolnăvit ,se simte ca un ciur prin găurile căruia fiinţa lui prefăcută în ceaţă se risipeşte: “După ce m-a-mpărtăşit Insul mi s-a risipit L-am pierdut jur împrejur Ca o ceaţă dintr-un ciur. Şi-am rămas pribeag în boare Ca un miros fără floare Al cărei lemn uscat Rădăcina şi-a uitat.” În Ce-ai cu mine ,vântule?(Musca) spiritul e speriat de viteza înmulţirii celulare ,în zonele de jos ale vieţii:”Soare care aduci lumini şi balsamuril ui Coco şi te joci cu ciocul lui poleit ,cum dai tu naştere şi garoafelor şi bucuriilor şi gângăniilor puturoase în văzduhul legănat de plopi şi răzimat în brazi?pentru ce preferinţa ta pentru marile infecţii ale existenţei?” În Poarta neagră (1930) sunt portretiste şi amintiri din închisoare legate de ambianţa care şi-a găsit expresie poetică în Flori de mucigai .Atmosfera de temniţă cunoscută sciitorului din experienţele de doi ani la Văcăreşti ,formează un lung pretext de confruntări între decădere ,viciu ,păcat ,evaziunea în visul utopic. Astfel se poate afirma că ,cu Tudor Arghezi începe o nouă estetică ,estetică “scoasă din detritusuri verbale”.Arghezi a dovedit o constantă pasiune de a scoate poezia din antipoezie ,cutezând să-şi metamorfozeze opera într-un “ciorchin de negi” . Arghezi este deopotrivă poet al macrocosmosuliu sau al microcosmosului ,ţinând de teluric ,dar simţindu-şi “sculate aripi de cocor ,aducând cu sine o poezie zvârcolită profund umană”Poetul ridică mucegaiul la inefabil ,surprinde dramatismul structurii dualiste umane ,pendulează între “credinţă” şi “ tăgadă”,solicită instrumente noi de interpretare ,până la acel amintit inefbil ,care ,prin repetare devine stare sufletească ,fundamentală:”Arghezi e un înger pe a cărui incorporabilitate roiesc bube informe”(Vladimir Streinu) Bibliografie: Sinteze de istoria literaturii române – Sanda Rodian Venera Dogaru Istoria literaturii române de la origini până-n prezent - G . Călinescu Antologia poeziei româneşti culte Argheziana –Şerban Cioculescu Sinteze de literatura românâ - C-tin Ciopraga C-tin Crişan Viorel Alecu Nicolae Manolescu Dumitru Micu Eugen Simion Istoria litaraturii romăne –I. Negoiţescu Modele de analize literare şi stilistice-De la I. budai Deleanu la Zaharia Stancu Fenomenul arghezian-Alexandru Bojin Opera lui Tudor Arghezi-Nicolae Balotă PAGE PAGE 10 쥁