Referat George Calinescu - Enigma Otiliei -personaje

Mai jos puteti citi fragmente din Referat George Calinescu - Enigma Otiliei -personaje si de asemenea puteti face Download Referat George Calinescu - Enigma Otiliei -personaje

Citeste fragmente din Referat George Calinescu - Enigma Otiliei -personaje

Caracterizarea personajelor romanului Enigma Otiliei de G. Calinescu G. Calinescu s-a născut la 19 iunie 1899 la BucureÅŸti. Copilăria o petrece la BotoÅŸani ÅŸi la IaÅŸi, apoi urmează cursurile liceului „Gh. Lazăr” din BucureÅŸti, ultimul an la Liceul Internat din IaÅŸi, iar bacalaureatul îl susÅ£ine la Liceul „Mihai Viteazul” din BucureÅŸti. La Facultatea de Litere ÅŸi Filozofie din BucureÅŸti, secÅ£ia de filologie modernă ÅŸi filozofie are ca profesori pe N. Iorga, V. Pârvan, M. Dragomirescu, Ov. DensuÅŸianu ÅŸi Ramiro Ortiz, despre care Călinescu afirma: „tot ce-am învăţat la Universitate de la R. Ortiz am învăţat. Cu el m-am deprins a scrie cărÅ£i, cu el am deprins meÅŸteÅŸugul informaÅ£iei ÅŸi al construcÅ£iei critice pe substrat istoric, de la el ÅŸtiu tot ce ÅŸtiu”. ÃŽn 1993 susÅ£ine examenul de licenţă în italiană, secundar franceză ÅŸi română, apoi pleacă la specializare cu o bursă de doi ani la Åžcoala Română din Roma, condusă de V. Pârvan, perioadă în care face intense cercetări arhivistice, deprinde tehnica strângerii de documente ÅŸi informaÅ£ii care îi va folosi atât de mult în viitoarele lucrări. Debutează cu versuri la „Universul literar” ÅŸi „Sburătorul”, foarte apreciate de Eugen Lovinescu, care afirma: „Domnul Călinescu este mintea cea mai ascuÅ£ită a generaÅ£iei de astăzi. Am credinÅ£a că mă va continua în critica literară”, fapt pe care, în anul 1928, Călinescu însuÅŸi îl va confirma: „S-a isprăvit – e de neînlăturat – sunt critic”. ConÅŸtient de propria-i valoare, G. Călinescu se va înscire singur în nemurire: „Nu voi pieri de tot, prin ce am scris ÅŸi am cântat ÃŽmi va rămâne chipul sculptat într-un bazalt”. ÃŽn 1947 devine membru al Academiei Române; G. Călinescu moare la 12 martie 1965, în BucureÅŸti. George Călinescu este o personalitate plurivalentă, de formaÅ£ie enciclopedică, tipul scriitorului total: critic ÅŸi istoric literar, eseist ÅŸi estetician, prozator ÅŸi poet, dramaturg ÅŸi publicist. Opera sa este extrem de variată, de la poezie, la cea mai completă ÅŸi mai complexă istorie a literaturii române. Sunt selectate câteva domenii ÅŸi titluri: Versuri: „Lauda lucrurilor”; „Cronicile optimistului”. Dramaturgie: „Şun sau Calea neturburată”(mit mongol); „Ludovic al XIX-lea”; „Teatru”. Proză: „Cartea nunÅ£ii”; „Enigma Otiliei”; „Bietul Ioanide”; „Scrinul Negru”. Critică ÅŸi istorie literară: „ViaÅ£a lui M. Eminescu”; „Opera lui M. Eminescu”; „ViaÅ£a lui Ion Creangă”; „Istoria literaturii române. Compendiu”; „N. Filimon”; „Gr. M. Alexandrescu”; „Ion Creangă (viaÅ£a ÅŸi opera)”; „V. Alecsandri”. Studii de literatură universală: „Principii de estetică”; „Impresii asupra literaturii spaniole”; „Estetica basmului”; „Scriitori străini”. „Istoria literaturii române de la origini până în prezent” este o lucrare monumentală, unică în peisajul literaturii române, concepută iniÅ£ial în două volume, devine, aÅŸa cum afirmă Călinescu: „un singur volum compact ca o enciclopedie”. La 15 aprilie 1941 George Călinescu anunţă finalizarea volumului, a cărui tipărire are loc în luna iulie, când, impresionat de valoarea lucrării, Al. Rosetti îi scrie autorului: „Am volumul d-tale pe masă! (...) Recitesc acum ici ÅŸi colo pasaje care mă încântă. Dar, de abia acum, realizez că eÅŸti un monstru (în sens etimologic!). Atâtea pagini! Atâta muncă! Clipe, zile, ore, ani! Ce forţă! Ce facultate! Ce uÅŸurinţă de a scrie! Åži nicăieri oboseală, nici plictis... Dar ce fel de om eÅŸti D-ta?” Lucrarea a fost întâmpinată cu entuziasm de toÅ£i literaÅ£ii epocii ÅŸi a rămas o lucrare de referinţă ÅŸi o autoritate critică de necontestat în zilele noastre. Romanul are ca temă viaÅ£a burgheziei bucureÅŸtene de la începutul secolulul al XX-lea surprinsă în câteva din aspectele ei tipice, relaÅ£iile de familie, dezumanizate de goana după bani. Supunându-se la obiect, autorul înfăţiÅŸează lumea deÅ£inătorilor de capital ÅŸi pe aceea a ariviÅŸtilor, cu o ascuÅ£ită ironie critică. Lumea romanului gravitează în jurul singurului personaj viu cu adevărat: Otilia. Alăturat altor personaje feminine ale literaturii noastre, Otilia impresionează prin complexitatea sufletului, imprevizibilul care o învăluie, prin farmec ÅŸi delicateÅ£e. Ca personaj, Otilia nu are o schemă fixă, ea se întregeÅŸte parcă din miÅŸcarea romanului, în fiecare pagină e alta, dar nu labilitatea o învăluie ci întinsele registre pe care evoluează. Autorul însuÅŸi îi fixează identitatea: „Otilia este eroina mea lirică, proiecÅ£ia mea în afară, o imagine lunară ÅŸi feminină. Flaubertin aÅŸ putea spune ÅŸi eu: Otilia c’est moi, e fondul meu de ingenuitate ÅŸi copilărie... Eroina este tipizrea mea, fundamentală, în ipostaza feminină. Otilia este oglinda mea de argint...”. Prin Otilia, romanul capătă modernitate. Ea sparge tiparele clasice care le unesc un avar, un arivist, o fată bătrână ÅŸi nenumăraÅ£i alÅ£i interesaÅ£i doar de partea materilă a oricărei relaÅ£ii, ea aduce în prim plan o problematică existenÅ£ialistă. Ca personaj, Otilia cea zglobie stă sub semnul dramei feminine, ea aducând în aceeaÅŸi albie de gânduri furtunoase viituri de anxietate, de neîmpliniri nemărturisite, de singurătate, de zâmbete frânte sau valuri ale unui timp ajuns la ţărm. Fata e veÅŸnic înconjurată de admiratori ÅŸi iubită de „papa Giurgiuveanu” apoi de tânărul Felix, de Pascalopol, un străin care a fost în preajma ei încă de când era mică ÅŸi ale cărui sentimente nu sunt deloc lămurite. Otilia e admirată de băieÅ£ii de la Universitate, invidiată de rude, curtată vulgar de Stănică, agasată de Titi, Otilia stârneÅŸte oricui dorinÅ£a de a o stăpâni. Nimeni nu va reuÅŸi cu adevărat. Fiecare va cunoaÅŸte mai mult sau mai puÅ£in din ea, dar Otilia va rămâne, cu toată evoluÅ£ia ei „o enigmă”. Cititorului îi este prezentată prin intermediul lui Felix Sima, care, abia sosit în casa lui moÅŸ Costache ÅŸi neprimit cum s-ar fi aÅŸteptat, dă să plece. ÃŽnainte de a-i vedea chipul, Felix îi aude vocea „cristalină”. „– Dar, papa, e Felix! Felix privi spre capătul scării ca spre cer deschis.” Apoi i se desenează înaintea ochilor „fata, subÅ£irică, îmbrăcată într-o rochie foarte largă la poale, dar strânsă tare la mijloc ÅŸi cu o mare colorată de dantelă pe umeri”. Modul în care i se prezintă lui Felix, e simplu ÅŸi direct: „– Ce bine-mi pare, ce bine-mi pare că ai venit! zise ea volubil. Eu sunt Otilia. Apoi, părându-i-se că tânărul nu reacÅ£ionează destul de călduros, întrebă, întorcând adânc faÅ£a spre el: – Oare nu-Å£i pare bine?” Otilia îi impunea lui Felix modul cum să o trateze. „Felix îi strânse mâna ÅŸi avu o clipă impulsiunea de o i-o săruta, însă fata i-o trase cu mult înainte de a lua o decizie ÅŸi i-o trecu pe sub braÅ£ul stâng”. Otilia e de la început ocrotitoare. Ea îl introduce în atmosfera familiei ÅŸi tot ea face prezentările. Otilia va urma, ca personaj, structura cunoscută ÅŸi abordată ÅŸi pentru celelalte. Portretul fetei este schiÅ£at de la început: „fata părea să aibă 18-19 ani. FaÅ£a măslinie cu nasul mic ÅŸi ochii foarte albaÅŸtrii arată ÅŸi mai copilăroasă între multele bucle ÅŸi gulerul de dantelă. ÃŽnsă în trupul subÅ£iratic, cu oase delicate de ogar, de un stil perfect, fără acea slăbiciune suptă ÅŸi pătată a Aureliei, era o mare liberate de miÅŸcări, o stăpânire desăvârÅŸită de femeie”. Otilia scapă de sub tutela autorului ei, G. Călinescu, ÅŸi se defineÅŸte prin vorbe, fapte, gesturi, prin comportamentul care stârneÅŸte reacÅ£ii diferite în jur. Marina, servitoarea, întâmpină fuga fetei prin iarbă cu un „Haida! A-nceput nebunia!” Felix o urmează ÅŸi o admiră tocmai pentru această imprevizibilitate, Pascalopol o ocroteÅŸte văzând în ea o posibilă împlinire, moÅŸ Costache se lasă mângâiat, iar Aglae ÅŸi Aurica se întunecă de invidie. Stănică nu pierde ocazia să exclame: „DeÅŸteaptă fată!”, iar Titi, să caute un moment când să strecoare o obscenitate, convins că nu este nimic rău în asta. Fata domină însă totul ÅŸi pe toÅ£i, prin generozitate ÅŸi printr-o superioritate ÅŸlefuită de-a lungul generaÅ£iilor. Fără cel mai mic efort ea se ridică vizibil deasupra celorlalÅ£i. Pentru Felix, Otilia este prietenă de aceeaÅŸi vârstă, o ocrotitoare. Autorul sugerează că întâlnirea ÅŸi apropierea celor doi era predestinată. Arătându-i lui Felix câteva fotografii vechi, de familie, în care părinÅ£ii lor apăreau alături, Otilia „Nu ÅŸtii că onoraÅ£ii noÅŸtri părinÅ£i aveau intenÅ£ia să ne căsătorească? Ca la chinezi, mi se pare!” Poate în virtutea acestei situaÅ£ii „Lui Felix, apariÅ£ia Otiliei îi dădu un sentiment inedit, de mult presimÅ£it”. RelaÅ£ia pare a se fi înfiripat din copilărie, acum nu era decât o confirmare căci „Felix nu văzuse pe Costache Giurgiuveanu decât cu mulÅ£i ani în urmă, copil, ÅŸi tot atunci o cunoscuse ÅŸi pe Otilia care era o simplă fetiţă. Dar în fiecare an scria la sărbătorile consacrate ÅŸi în alte câteva împrejurări unchiului Costache întrebând ce mai face <> Otilia, iar Otilia scria <> Iosif, întrebând ce mai face <> Felix. Tânărul fiu al doctorului ÅŸi Otilia erau astfel în chip oficial intim prin corespondenţă ÅŸi desigur că, dacă s-ar fi întâlnit n-ar fi putut decât să continue ÅŸi oral stilul familiar din scrisori”. Fata are neîntrerupte atitudini de protecÅ£ie faţă de trei personaje: „papa”, Pascalopol, dar mai ales faţă de Felix. Gesturile ei necenzurate, dar pornite din firescul sentimentelor încântă. Otilia e întruchiparea feminităţii ÅŸi a gingăşiei. Abia sosit în casa „unchiului” Costache, Felix face cunoÅŸtinţă cu celelalte personaje prin intermediul Otiliei. Ea fixează, adesea cu o notă voluntară, departe de inocenÅ£a cu care îi obisnuise pe cei din jur, statutul lui Felix. Când Costache este întrebat unde „o să stea băiatul?” cu un ton din care se distingea clar aversiunea Aglaei pentru Felix, Otilia răspunde scurt ÅŸi fără menajamente pentru sentimentele mătuÅŸii, speriată de apariÅ£ia unui potonÅ£ial moÅŸtenitor al averii bătrânului: „– La noi! explică Otilia”. „Şedea acum cu o coapsă pe marginea fotoliului bătrânului, jucându-ÅŸi ca o pendulă piciorul, în vreme ce cu mâna stângă îmbrăţiÅŸa capul vădit mulÅ£umit al aceluia”. Faţă de Leonida Pascalopol, Otilia are gesturi cu înclinaÅ£ii materne: „În vreme ce Aglae reîntocmea jocul, Pascalopol contempla pe Otilia. Aceasta îi potrivea acul cu perlă din cravată, îi scutura uÅŸor umerii, privindu-l cu o graÅ£ioasă , maternitate, mereu atârnată pe marginea scaunului”. ProtecÅ£ia Otiliei faţă de felix include „supravegherea” jumătate copilăroasă, jumătate maternă a oricăror îndeletniciri gospodăreÅŸti ce pot avea oarecare tangenţă cu ea. Otilia uită la un moment dat de musafirul abia sosit, apoi se repede spre el cu gândul de a repara o greÅŸeală de neiertat: „– Å¢i-e somn? Ochii lui Felix ÅŸi ora înaintată făceau întrebarea de prisos”. Fata e sincer îngrijorată căci a uitat să-i pregătească o cameră ÅŸi, spre a rezolva problema, îi oferă pentru o noapte camera ei. Felix este însă cel mai apropiat de ea. Intimitatea interiorului ei îl fascinează din prima noapte petrecută în casa din strada Antim. ÃŽl impresionează amestecul de lucruri, intimitatea lor ÅŸi mai ales diversitatea preocupărilor fetei. CompoziÅ£ia interiorului îmbină elemente ce fac parte din structura psihică a personajului observat doar în cursul unei treceri în revistă a decorului. Arhitectura personajului aÅŸază alături moda, notele muzicale pentru pianoforte ÅŸi romane franÅ£uzeÅŸti din colecÅ£ia Calmann – Lévi, „ilustrată ÅŸi cartonată”. Din câteva detalii se recompune o Otilie plină de feminitate, o intelectuală rafinată ÅŸi o fire sensibilă la frumos. Personajul se autocaracterizează în diverse rânduri. După ce termină de cântat o bucată muzicală, lasă mâinile în poală ÅŸi exclamă: „Ce sentimentală sunt!”. ÃŽi mărturiseÅŸte lui Felix o veÅŸnică tulburare interioară: „Îmi vine uneori să alerg – spuse ea lui Felix care ÅŸedea în picioare puÅ£in încurcat de rochia ÅŸi nimicurile cărora le slujea de curier – să zbor. Felix – adăugă ea confidenÅ£ial – vrei să fugim? Hai să fugim! Åži mai înainte ca tânărul să se dezmeticească, deschise uÅŸa de perete ÅŸi începu să alerge prin curte”. Otilia derutează pentru că trece brusc de la o stare la alta. E conÅŸtientă de asta: „Eu am un temperament nefericit: mă plictisesc repede, sufăr când sunt contrariată”, „sunt foarte capricioasă, vreau să fiu liberă”. Fata apare diferit în ochii celor din jur. Fiecare înÅ£elege o parte din ea, nimeni nu o poate pătrunde. Aglae o consideră o „zănatică”, o dispreÅ£uieÅŸte vizibil ÅŸi o bruschează cu vorbe ireverenÅ£ioase. Când Titi „îndrăzni un gest oarecare de concupiscenţă, care irită pe fată”, Aglae se revoltă nu asupra băiatului, ci asupra ei: „– Nici nu a pus mâna băiatul pe ea. Åži dacă ar fi pus, ce? Fete ca ea pentru asta sunt. Să trăiască discret cu băieÅ£ii de familie, să-i ferească de alte lucruri mai rele”. Drept rezultat „Otilia apăru pe uşă cu coama mânioasă, cu ochii încărcaÅ£i de fulgere”. Stănică, aflând despre logodna Otiliei cu Pascalopol, încearcă să-l determine pe moÅŸier să înÅ£eleagă adevărata situaÅ£ie a Otiliei, spunându-i că ea „e tânără neexperimentată, azi se întâlneÅŸte cu un tânar, mâine cu altul, o fată greÅŸeÅŸte uÅŸor. ÃŽn casa lor stă un student de vârsta ei, pentru care se pare că are înclinaÅ£iuni... cumnata mea Aurica a văzut lucruri decisive, dar, ca domniÅŸoară, s-a sfiit să vă comunice, de aceea am luat eu hotărârea să vă scutesc de o decepÅ£ie. ÃŽnÅ£elegeÅ£i, un om mai în vârstă, chiar bogat nu poate lupta cu temperamentul aprins, poate prea aprins, al unei fete de nouăsprezece ani”. Aurica e de părere că „Otilia e ÅŸireată, caută numai bărbaÅ£i în vârstă, bogaÅ£i, de aceea i se pare neexplicat cum Felix poate ieÅŸi pe stradă cu o „destrăbălată” ca Otilia.” Titi îi pune lui Felix o întrebare strict confidenÅ£ială: „– Ascultă... tu eÅŸti bine cu Otilia... spune drept... se pretează?” Pentru Felix, Otilia este „o fată cuminte” de care se îndrăgosteÅŸte nebuneÅŸte, dar faţă de care are ezitări de a lua hotărâri decisive. Pascalopol o consideră foarte frumoasă, are răbdare cu ea, dorind-o soÅ£ie ÅŸi nedistingând niciodată clar ce e viril ÅŸi ce e patern în dragostea lui. „E ca o rândunică”. Colegii lui Felix „care-l văzuseră la braÅ£ cu ea, îl bătuseră pe umăr – HoÅ£ule, cum ai pus mâna? Este cea mai elegantă conservatoristă. Nu s-atinge nimeni de ea”. CompoziÅ£ia personajului include, evident ÅŸi bibliografia lui presărată într-o discuÅ£ie cu Felix: „Papa, vezi tu, nu mi-e tată bun... Mama a mai fost căsătorită înainte, ÅŸi când a luat pe papa, eu eram de câţiva ani... PriveÅŸte! Uite pe mama ÅŸi pe tatăl meu adevărat. (Åži Otilia întinse lui Felix o fotografie puÅ£in ruptă, în care Otilia din alte vremuri, însă cu privirile blânde, în rochie cu panier ÅŸi cu un mare zuluf căzut peste umăr Å£inea de braÅ£ un bărbat gras, ÅŸi el cu ochii Otiliei)”. Otilia se miÅŸcă într-o lume fixată, pentru totdeauna în tipare. MoÅŸ Costache îi pecetluieÅŸte definitiv destinul. Nu o înfiază ÅŸi Otilia va fi sacrificată de familia care îşi doreÅŸte atât de mult moÅŸtenirea. Otilia trece astfel printre pagini închizând în ea o lume, trece subÅ£iratică ÅŸi delicat imprevizibilă, generoasă, un personaj suav cu un neÅŸters zâmbet pe buze (zâmbet de amărăciune). ÃŽntre personajele romanului „Enigma Otiliei” se numără ÅŸi Felix. El este de multe ori „vocea autorului”, fiind mai tot timpul martor al evenimentelor ÅŸi actor doar când e nevoie de miÅŸcare de deplasare pentru a crea câmp de acÅ£iune celorlalte personaje. Felix umblă mult, călătoreÅŸte la Å£ară, cunoaÅŸte ÅŸi ne determină astfel să cunoaÅŸtem o întreagă lume, oameni din medii diferite ce alcătuiesc armata personajelor din roman. AÅŸadar Felix e martor ÅŸi actor în acelaÅŸi timp. Felix Sima deschide romanul prin descrierea casei, privită prin ochii săi ÅŸi îl încheie cu aceeaÅŸi imagine a clădirii văzută din perspectiva eroziunii timpului. Romanul pune în centrul narativ al acÅ£iunii formarea personalităţii lui Felix, de aceea poate fi considerat un bildungsroman. Felix este cel care introduce cititorul într-o lume necunoscută, de care ia act prin imaginile reflectate, în conÅŸtiinÅ£a acestui personaj. Intriga romanului porneÅŸte în momentul când Felix vine în casa lui moÅŸ Costache ÅŸi intriga e cât se poate de simplă: băiatul o iubeÅŸte pe Otilia, fiica vitregă a lui moÅŸ Costache pe care o răsfaţă Pascalopol ÅŸi, deci e gelos pe Pascalopol. ÃŽn linii mari cam astfel ar sta lucrurile. Romanul începe acolo unde se sfârÅŸeÅŸte drumul lui Felix. Acesta cutreieră BucureÅŸtiul, găseÅŸte într-un final casa lui Costache Giurgiuveanu ÅŸi pătrunde în curte. Urmărindu-ÅŸi personajul în timp ce-ÅŸi caută ruda, autorul observă: „tânărul mergea atent de-a lungul zidurilor, scrutând acolo unde lumina slabă a felinarelor îngăduia numerele caselor. Uniforma neagră îi era strânsă bine pe talie, ca un veÅŸmânt militar, iar gulerul tare ÅŸi foarte înalt ÅŸi ÅŸapca umflată îi dădeau aer bărbătesc ÅŸi elegant. FaÅ£a îi era juvenilă ÅŸi prelungă, aproape feminină din pricina ÅŸuviÅ£elor mari de păr ce-i cădeau de sub ÅŸapcă”. Băiatul are de la început un accentuat aer de feminitate. E dezorientat, căutând cu multă nesiguranţă numerele caselor. Elementele caracterizării urmăresc linia clasică, pornind de la înfăţiÅŸarea exterioară către interiorul sufletesc, autorul vizând o relaÅ£ie strânsă între exterior ÅŸi interior. El este „un tânăr de vreo optsprezece ani, îmbrÅŸcat în uniforma de licean „ce” intra în strada Antim, venind dinspre strada Sf. Apostoli cu un soi de valiză în mână, nu prea mare, dar desigur foarte grea, fiindcă, obosit, o trecea des dintr-o mână-ntr-alta”. Grija constantă pentru biografia personajelor sale face pe G. Călinescu să-i fixeze încă de la început, lui Felix, un fel de fişă biografică: „Se numea Felix Sima ÅŸi sosise cu o oră înainte în BucureÅŸti venind de la IaÅŸi, unde fusese elev în clasa a VIII-a Liceului Internat. SfârÅŸise liceul, trecând ÅŸi examenul de capacitate ÅŸi acum venea în BucureÅŸtui la tutorele său, Costache Giurgiuveanu”. Tânărul e studios, s-a dedicat cărÅ£ilor ÅŸi lumea lui adevărată e lumea ÅŸtiiÅ£ei. Primul contact cu familia Giurgiuveanu îl face chiar în seara sosirii. La masa de joc se aflau aproape toate personajele ce vor evolua ulterior în roman. „În odaia înaltă, încărcată de fum des ÅŸi înÅ£epător de tutun” ca o „covertă de vapor pe Marea Nordului”, Felix face cunoÅŸtinţă cu membrii familei Tulea ÅŸi cu Pascalopol. Pentru Felix, Otilia este un iniÅ£iator, un intermediar între el ÅŸi ceilalÅ£i: Otilia e „amortizorul” contactului prea dur cu o realitate de cele mai multe ori ostilă. Faţă de primirea ciudată, chiar ostilă a bătrânului, primirea sinceră, căldura cu care-l trădează Otilia îl impresionează. De la început sufletul lui întreg se concentrază în direcÅ£ia aceasta, ÅŸi pentru că fata este atentă la tot ce face. Felix are repede înclinaÅ£ia de a lua în stăpânire pe Otilia, o stăpânire protectoare însă. Autorul fixează imediat statutul lui Felix faţă de celelalte personaje, iar schema evoluÅ£iei odată fixată, personajul nu face decât să o urmărească, îmbogăţind-o cu noi fapte. Atitudinea familiei Tulea faţă de el se va observa din prima scenă, cea a prezentărilor. Aglae îl priveÅŸte cu austeritate, văzând în el încă un posibil pretendent la averea bătrânului. E încrezătoare în cariera pe care băiatul se străduieÅŸte să ÅŸi-o facă. Convingerile ei pe care să le însuÅŸească toată lumea sunt ca „medicina, cere an mulÅ£i – urmă Aglae, trântind cu ciudă o carte – , cheltuială, întreÅ£inere. Un orfan trebuie să-ÅŸi facă acolo repede o carieră, să nu cadă pe capul altuia. Tonul cu care fu pronunÅ£at cuvântul „orfan” ÅŸi chiar cuvântul însuÅŸi pe care nu-l mai folosise nimeni în legătură cu el, jigniră profund pe Felix. – Vai, ce spui, tanti Aglae. Felix nu cade pe capul nimănui, reproşă Otilia”. Băiatul e complexat de situaÅ£ia lui de orfan ÅŸi orice aluzie îi trezeÅŸte o puternică revoltă. CeilalÅ£i văd în lipsa părinÅ£ilor o infirmitate. Otilia însă îl protejează din primele momente. Otilia devine întruparea feminităţii. Gesturile ei faţă de Felix sunt un amestec de căldură ÅŸi maternitate: „spre a se încredinÅ£a de supunerea tânărului, Otilia se aÅŸeză pe canapea foarte aproape de el ÅŸi-i întinse cu mâna, ca unui copil, una din prăjituri. ÃŽntr-adevăr, îi era foame. Otilia nu slăbi vigilenÅ£a până nu sfârÅŸi prăjitura, apoi i-o întinse ÅŸi pe cealaltă. Cu braÅ£ul stâng trecut repede pe după braÅ£ul drept, aÅŸtepta ÅŸi părea foarte mulÅ£umită”. Grija ei amestecă la un loc gingăşia ÅŸi candoarea. „– Doamne! zise ea, nu ÅŸtiu unde să te culc. Am uitat să spun să-Å£i pregătească o cameră ”. Rezolvarea o găseÅŸte tot ea: Felix va dormi o noapte în camera ei. Camera Otiliei devine un tărâm al visului ÅŸi al misterului feminin. Felix descoperă fiecare detaliu cu uimire dar ÅŸi cu curiozitate. După ce cunoaÅŸte, surprins preocupările fetei pentru literatură, după ce studiază în amănunt camera Otiliei, „Felix se lăsă pe marginea patului, neîndrăznind încă să profaneze cu somnul său acest ascunziÅŸ feminin.” Deja prima noapte în casa lui moÅŸ Costache stă sub semnul visului ÅŸi al imaginii fetei: „Prin minte i se perindau toate întâmplările din cursul acestei seri ciudate, figura spână a bătrânului, scările scârţâitoare, chipurile din odaie.” „Felix se lăsă în voia braÅ£elor ÅŸi se cufundă cu ele în visuri”. Faţă de cei din clanul Tulea, trăind în strâmtoarea unor meschinării zilnice, Felix ÅŸi Otilia sunt atraÅŸi de felurite preocupări intelectuale. ExistenÅ£a lor, a fiecăruia în parte, aproape nici nu se intersectează cu a celorlalÅ£i membrii ai familiei. Sentimentul de gelozie faţă de Pascalopol, moÅŸierul tomnatic, cu o cultură aleasă, ce stăruie mereu în preajma Otiliei, o gelozie încă nedefinită, dar mocnind în străfunduri, toate acestea îl fac pe Felix să-l privească pe domnul „gras” cu aversiune: „– Cine era domnul gras de aseară? îndrăzni să întrebe Felix. Fata ridică o privire indignată asupra-i. – Leonida Pascalopol gras? De ce e gras? Da, într-adevăr e cam gras – recunoscu ea gânditoare –, am să-i spun să slăbească. – Este tot un unchi? se hazardă Felix cu jumătate de gură. – Unchi? Ce bine ar fi! Nu e unchi, e prieten... al lui papa.” Mai târziu, când Pascalopol vine să o ia pe Otilia la teatru, Felix urmăreÅŸte îndeaproape scena: „Ceea ce izbi pe Felix, care privea din chioÅŸc, fu nu veselia volubilă a Otiliei, cât satisfacÅ£ia reÅ£inută a lui Pascalopol, care nu se clasa deloc printre sentimentele paterne.” Otilia este pentru el „un factor feminin care-i lipsise”, „o prietenă de vârsta lui” ÅŸi de aceea i se pare curioasă înclinaÅ£ia ei pentru un om în varstă. Refugiul lui Felix este lectura. „Era plăcerea lui cea mare, pe care ÅŸi-o satisfăcea cum putea, împrumutând cărÅ£i sau, cândavea bani, cumpărând. ÃŽn odaia pe care ÅŸi-o păstrase în casa de pe strada LăpuÅŸneanu, avea de pe acum o mică bibliotecă”. O altă latură a personajului este cea de liant al celor două familii, cea a Aglaei ÅŸi cea a lui moÅŸ Costache. Aglae speră o apropiere a lui Felix de Aurica, dar băiatul nu încearcă nici un sentiment pentru domniÅŸoara cu bărbia ascuÅ£ită. Procesul de transformare al lui Felix în casa din strada Antim este rapid. „Cu timpul Felix se obiÅŸnui cu libertatea de care se bucura în această casă, în care fiecare făcea ce poftea, fără să întrebe pe celălalt ÅŸi care contrasta cu rigoarea vieÅ£ii lui de până acum ÅŸi care preia caracterul său singuratic. TotuÅŸi un simÅ£ de disciplină înnăscută ferea pe Felix de excese. Libertatea îi risipise timiditatea ÅŸi-i dăduse sentimentul valorii lui personale. Lipsa lui de legături familiale mai afectuase, diferenÅ£a uÅŸor compătimitoare cu care-l înconjurau toÅ£i fiindcă era orfan dezvoltase firea lui ambiÅ£ioasă. AÅŸtepta cu nerăbdare să se deschidă Universitatea, pentru a se pune cu aprindere pe muncă, voia să-ÅŸi facă o carieră solidă cât mai curând”. RelaÅ£ia lui Felix cu Pascalopol se conturează prin infinitele detalii pe care autorul le aÅŸază în schemele celor doua personaje. Felix îl urmăreÅŸte îndeaproape pe moÅŸier. La Å£ară, în timp ce vizitau moÅŸia lui Pascalopol, Otilia dechide dulapul cu puÅŸti, iar Pascalopol „fu lângă ea cuprinzându-i braÅ£ele”. Atunci Felix „nu notă atât primejdia, cât îmbrăţiÅŸarea lui Pascalopol”. Sentimentele care se înfiripă între Felix ÅŸi Otilia pornesc de la o apropiere firească între tineri de aceeaÅŸi vârstă, amândoi fără părinÅ£i. Fiecare este grijuliu cu celălalt. Otilia are atitudine maternă faţă de Felix. Băiatul e, la început, timid dar sincer, fără a fi capabil de generozităţi prea mari. Otilia devine o obsesie. O dărâmă ÅŸi o construieÅŸte potrivit nevoilor sufletului său, iar fata îi scapă de fiecare dată. Modelul creat e întotdeauna inferior originalului. „Încerca să adoarmă de-a binelea, însă, pe dată ce imaginea Otiliei se amesteca ÅŸi fugea, se trezea speriat ÅŸi o aducea înapoi. ÃŽncepuse să nu mai poată visa altceva ÅŸi căpătase adevărase insomnii care-i făcuse cearcăne la ochi. Ziua scria în caiete caligrafic: Iubesc pe Otilia. Caută, recurgând chiar la disimulaÅ£ii, gesturile de ocrotire ale Otiliei, care le oferea cu multă spontaneitate”. DeclaraÅ£ia lui de dragoste făcută într-un moment în care echilibrul sufletesc se clatină cu desăvârÅŸire, nu are în ochii fetei efectul scontat. Chipul lui ia amploarea unei boli. Felix se hotărăşte să părăseacă pe moÅŸ Costache. Găsit de Otilia pe o bancă înzăpezită, fata-l mustră: „– Åži mai spui că mă iubeÅŸti!” „Otilia citise scrisoarea. [...] Felix lăsă din nou capul în jos ÅŸi răspunse, sfărâmat: – Dar ÅŸtii foarte bine... Å£i-am scris... nu mai pot aÅŸa.” Nevoia de certitudine se transformă în dorinţă de a stăpâni. Scena împleteÅŸte tonuri suave cu ironii uÅŸoare. Nematurizarea completă a lui Felix atinge în unele puncte comicul. Felix o iubeÅŸte sincer pe Otilia, dar ezită, e labil. ÃŽl descumpăneÅŸte comportamentul derutant al Otiliei, nu-ÅŸi poate explica schimbările bruÅŸte de atitudine ale fetei, trecerea ei de la o stare la alta. Plecarea Otiliei la Paris cu Pascalopol îl deznădăjduieÅŸte, însă nu renunţă la carieră, ba dimpotrivă, eÅŸecul în dragoste îl maturizează. Felix păstrând în amintire o iubire romantică, înălţătoare, care-i dă putere, fiind un corolar al muncii sale. Lucid ÅŸi raÅ£ional, el înÅ£elege că într-o societate degradată în esenÅ£ele ei morale, dragostea nu mai poate fi un sentiment pur, căsătoria devenind o afacere pentru supravieÅ£uire ÅŸi nu o împlinire a iubirii. Felix însuÅŸi „se căsători într-un chip care se cheamă strălucit ÅŸi intră, prin soÅ£ie, într-un cerc de persoane influente”. ÃŽn relaÅ£iile cu celelalte personaje, Felix apare ca un intelectual superior, situându-se deasupra superficialităţii ÅŸi meschinăriei lumii burgheze, conducându-se după un cod superior de norme etice: „să-mi fac o educaÅ£ie de om. Voi fi ambiÅ£ios, nu orgolios”. AmbiÅ£ios, aÅŸadar, învaţă ÅŸi face eforturi deosebite de a se remarca pe plan profesional. Ferm ÅŸi feroce, munceÅŸte cu seriozitate pentru a deveni un nume cunoscut în medicină, publică un studiu de specialitate într-o revistă franceză ÅŸi, cu îndârjire ÅŸi preocupare pentru cariera sa, devine profesor universitar, o autoritate medicală, căsătorindu-se potrivit ambiÅ£iei sale. Cu fata unei personalităţi politice a vremii, care-i asigură un statut social superior. ÃŽn ambianÅ£a casei din strada Antim, prezenÅ£a lui Leonida Pascalopol e un lucru straniu. MoÅŸierul bogat ÅŸi manierat e într-o neconcordanţă prea izbitoare (pentru a observa el însuÅŸi) cu Costache ÅŸi rudele sale. Privindu-l pe moÅŸier, băiatul constată că „era un om cam de vreo cincizeci de ani oarecum voluminos, totuÅŸi evitând impresia de exces, cărnoc la faţă ÅŸi rumen ca un negustor, însă elegant prin fineÅ£ea pielii ÅŸi tăietura englezească a mustăţilor cărunte. Părul rar, dar bine ales într-o cărare care mergea din mijlocul frunÅ£ii până la ceafă, lanÅ£ul greu de aur cu breloc la vestă, hainele de stofă fină, parfumul discret în care intra ÅŸi o nuanţă de tabac, toate acestea reparau cu desăvârÅ£ire, în apropiere, neajunsurile vârstei ÅŸi ale corpolenÅ£ei”. Caracterizarea este aparent făcută de autor, căci în realitate Pascalopol este privit de Felix, iar cititorul reÅ£ine amănuntele pe care Felix, el însuÅ£i, le reÅ£inuse. Se insistă de la început asupra chipului, iar elementele care compun întregul sunt nu rareori contraste: „rumen ca un negustor, însă elegant prin eleganÅ£a pielii”, „oarecum voluminos, totuÅ£i evitând impresia de exces”. Dintre toate personajele, autorul insistă cel mai mult asupra Å£inutei lui Pascalopol. ÃŽi sunt descrise în amănunÅ£ime hainele, croiala lor, culoarea: „Pe la orele ÅŸase, o trăsură cu doi cai albi, aceeaÅŸi din seara precedentă, se opri în faÅ£a porÅ£ii, ÅŸi din ea coborâ Pascalopol, îmbrăcat într-un costum pepit, bine croit, cu ghete albe, cu floare la butonieră ÅŸi cu canotieră pe cap”. Toate acestea alcătuiesc un contrast izbitor între Giurgiuveanu ÅŸi moÅŸierul bogat, admirat de toată familia Tulea ÅŸi escrocat uneori fără jenă, ba de moÅŸ Costache, care-i „ciupea” câte o sumă oarecare de bani, ba de Aglae, care se aÅŸază la masa de joc ÅŸtiind precis că nu are bani, dar scotocindu-se fugar ÅŸi nesemnificativ în pungă ÅŸi acceptând repede ÅŸi fără complexe „împrumutul” lui Pascalopol. Dacă interiorul casei lui moÅŸ Costache este compus în perfectă concordanţă cu avariÅ£ia personajului, interiorul lui Pascalopol lasă de la prima vizită a Otiliei însoÅ£ită de Felix, impresia că aici locuieÅŸte un om cu gust pentru frumos. Interiorul i se păru lui Felix cu mult mai rafinat decât ÅŸi-ar fi putut închipui, cunoscând numai omul, aÅŸa de rezervat de convenÅ£ional. Pascalopol se trăgea dintr-o familie „cu puÅ£in sânge grecesc”, fusese student la Bonn, apoi în FranÅ£a, dar abandonase studiile trebuind, după moartea tatălui să-ÅŸi îngrijească mama ÅŸi să administreze moÅŸia. Este pasionat de muzică, ÅŸtie să cânte la flaut ÅŸi apreciază cu ureche de cunoscător interpretarea bucăţilor muzicale ale Otiliei. Personajul se defineÅŸte singur: „sunt un fel de boem”. Grija pentru biografia personajului îl determină pe autor să interpună în momentul vizitei ÅŸi scurte lămuriri pe care Pascalopol le dă lui Felix ÅŸi care, pentru cititor sunt rezumate de însuÅŸi creatorul personajului. Aflăm astfel că Pascalopol „se plimbase prin mai toată Europa ÅŸi fusese căsătorit, înainte de a-ÅŸi sfârÅŸi studiile, cu o femeie de care se despărÅ£ise sau rămăsese văduv (nu spunea limpede lucrurile)”. Preocupările lui sunt variate. Nu rămăsese rob al moÅŸiei, ci „cultiva muzele”, citea, dar mai ales, se bucura văzându-i pe cei tineri. Biblioteca îl impresionează pe Felix ce privea cu „aviditate rafturile, lucru ce părea a încânta pe Pascalopol”. Privindu-l, Felix constată „purtările blânde ale moÅŸierului, apicureismul lui de om cult”. Era evident pentru Felix ÅŸi pentru toÅ£i ai casei că Pascalopol nu cultivă relaÅ£ia cu bătrânul Giurgiuveanu decât pentru a fi aproape de Otilia. Pentru Felix, Pascalopol e un rival, gelozia băiatului luând uneori forme ciudate, pentru Otilia este „un bărbat <> ÅŸi <> pe care-l compătimeÅŸte sincer”. „Un om pe lume” care-i place fiindcă „e aÅŸa bun”. Tot ea adaugă: „E de o răbdare nemaipomenită. E politicos cu tanti Aglae ÅŸi cu toÅ£i, numai ca să aibă sentimentul că se află într-o familie. Nu are pe nimeni.” Leonida Pascalopol se consideră un om ratat ÅŸi vrea să se facă util celor care au nevoie de el. TrăieÅŸte în preajma Otiliei, pe care o cunoaÅŸte de când era mică ÅŸi-i satisface toate dorinÅ£ele ÅŸi capriciile, fiind un adevărat tată pentru „orfană”. Sentimentele lui Pascalopol pentru Otilia sunt nelămurite; el oscilează între patern ÅŸi viril ÅŸi-i mărturiseÅŸte lui Felix: „... un dezamăgit ca mine e un om fără pretenÅ£ii. Eu nu i-am cerut niciodată nimic domniÅŸoarei Otilia ÅŸi n-am stat ca să disting ce e patern ÅŸi ce e viril în dragostea mea”. MoÅŸierul se consideră unul dintre „părinÅ£ii” Otiliei: „Da, domnule Felix, Otilia venea la mine simplu, ca o fiică”. Otilia îl vede ca pe un „om de lume”, un „bărbat ÅŸic ÅŸi singur, săracul”. Cu timpul, sentimentele lui paterne se schimbă, nutrind acum sentimente de iubire pentrun tânăra fermecătoare, „ca o rândunică”. Fiind singur ÅŸi bogat, neavând familie, Pascalopol are „nevoie de domniÅŸoara Otilia, ea e micul meu viÅ£iu sentimental”, acceptând, dacă ar fi nevoie ÅŸi statutul de părinte: „Dacă nu pot fi un amnt, rămân întotdeauna un nepreÅ£uit prieten ÅŸi părinte”. Dornic de a avea o familie, el vine aproape în fiecare seară în casa din strada Antim, joacă ÅŸi pierde la cărÅ£i în favoarea lui moă Costache, aduce delicatese pentru cină, rabdă cu distincÅ£ie răutăţile Aglaei ÅŸi flirturile groteÅŸti ale Auricăi, îi plăteÅŸte lui Felix taxele la Univeristate, fără ca acesta să ÅŸtie. Discret ÅŸi delicat, Pascalopol este pentru Otilia nu numai un sprijin material, ci ÅŸi unul moral, simÅ£ind din plin ocrotirea pe care acesta o revarsă asupra ei cu nobleÅ£e ÅŸi eleganţă. Cu aceeaÅŸi nobleÅ£e sufletească, atunci când îşi dă seama, după câţiva ani de căsătorie, că nu mai este potrivit pentru Otilia, îi redă acesteia libertatea, ca ea să poată deveni „nevasta unui conte, aÅŸa ceva”, dintr-un profund sentiment „de umanitate s-o las să-ÅŸi petreacă liberă anii cei mai frumoÅŸi”. Bărbatul, e protectorul tinerilor. Felix simte aversiunea pentru el, dar luându-i apărarea în momentul în care Aglae îl condamna pentru că ÅŸi-a ales meseria de doctor. Pascalopol intervine „cu voce mângâietoare”: „Un doctor bun, muncitor, câştigă foarte bine azi”. Vocea adaugă nuanÅ£e noi portretului personajului. ÃŽn realitate, distinsul domn ÅŸi-a oferit un scurt răgaz de fericire între două deziluzii: o tinereÅ£e bogată, trecută definitiv, însă ÅŸi o bătrâneÅ£e tot mai sigură ÅŸi deprimantă. MoÅŸtenirea oferă ocazia unei profunde analiza psihologice. Cum această moÅŸtenire devine centrul demersului narativ, Costache Giurgiuveanu, la rândul său, posesorul banilor râvniÅ£i de propria familie, se conturează ca personaj principal. Costache Giurgiuveanu este personajul central al romanului pentru că, direct sau indirect, el hotărăşte destinele celorlalte personaje care se conturează în jurul averii sale în goana după moÅŸtenire. E tipul avarului, înscriindu-se în descendenÅ£a lui Hagi-Tudose al lui Delavrancea sau Harpagon al lui Molière, dar se distanÅ£ează de acestea prin încercarea de aÅŸi depăşi condiÅ£ia. George călinescu îşi apără personajul, negând înscrierea lui în ÅŸirul avarilor, aducând ca argument faptul că Giurgiuveanu este umanizat de dragostea lui sinceră pentru Otilia, chiar dacă nu reuÅŸeÅŸte să ÅŸi-o materializeze. Costache are o vârstă înaintată, dar speră să poată trăi mult. Este un însetat de bani, ÅŸi de viaţă. Are multă afecÅ£iune pentru Otilia, dar practic nu întreprinde nimic pentru a-i asigura viitorul ÅŸi nici pentru a o înfia.  p cu cea a familiei Tulea, dar ÅŸi cu cea a familiei lui Felix Sima. „Doctorul Iosif Sima, fost medic militar, apoi demisionat, nu mai avea de mult rude apropiate de sânge. Singura lui soră, soÅ£ie a lui Costache Giurgiuveanu (cel căutat), murise ÅŸi ea de mult. Văduv el însuÅŸi de vreo zece ani, doctorul îşi Å£inuse băiatul mai mult în pensionate ÅŸi internate. După o lungă boală plictisitoare, se stinge ÅŸi el cu satisfacÅ£ia că copilul e mare ÅŸi cu viitorul oarecum asigurat. ÃŽn afară de un oarecare depozit de bani, doctorul lăsa lui Felix o casă cam veche, dar indicat ca tutore „unchiul Costache”, cumnatu-său. De un an de zile, Giurgiuveanu reprezenta pe Felix în raporturile cu ÅŸcoala, plătea taxele, semna în calitate de corespondent, iar Felix, la rândul său îi trimitea ÅŸtiri despre el.” AÅŸadar, în casa „unchiului” Costache vine Felix într-o seară de la începutul lui iulie 1909; o casă din strada Antim, unul dintre imobilele pe care le posedă bătrânul ÅŸi de pe urma cărora dispunea de mari sume de bani, rezultate din chirii. Prezentarea lui Costache se face tot prin prisma lui Felix. Vedem ceea ce, sosit aici, se vede el însuÅŸi. Portretul fix fixează deja unele trăsături ale personajului: „Capul îi era atins de o calviÅ£ie totală, ÅŸi faÅ£a părea aproape spână, ÅŸi, din cauza aceasta, numai doi dinÅ£i vizibili, ca niÅŸte aÅŸchii de os.” Omul e capabil să zâmbească, dar lui Felix zâmbetul ÅŸi înfăţiÅŸarea bătrânului îi trezesc imaginea unei bufniÅ£e. Bâlbâiala lui moÅŸ Costache e unul dintre primele lucruri pe care le observă Felix la bătrân. ÃŽntrebat dacă aici ÅŸade domnul Costache Giurgiuveanu, acesta răspunde: „– Nu - nu - nu ÅŸtiu... nu-nu stă nimeni aici, nu cunosc...”. Băiatul se miră nespus ÅŸi „ieÅŸi ameÅ£it pe uÅŸa gotică ÅŸi apoi pe poarta ruginită trecu prin faÅ£a muscalului, care sforăia mereu, ÅŸi porni dezorientat înainte.” ÃŽncă de la începutul romanului, apariÅ£ia sa este bizară, deconcertându-l pe Felix atunci când îi spune: „nu-nu stă nimeni, aici”, răspuns de domeniul absurdului. Felix îşi imaginase că tutorele său e un om masiv, „de o greutate extraordinară”, având în vedere că ÅŸtia despre el că este bogat, deÅ£ine mai multe imobile, îi fusese lăsat în grijă, argumente pentru a-ÅŸi închipui că giurgiuveanu are forţă. ÃŽnsă îi apare în faţă un om mititel, puÅ£in adus pe sapte, cu o chelie de porÅ£elan, cu faÅ£a spână, buzele galbene de prea mult fumat, cu ochii clipind rar ÅŸi moale. Aspectul exterior ÅŸi interior al casei părăginite, aflate aproape în ruină, trimite – cu toate detaliile descriptive – către avariÅ£ia personajului, dar ÅŸi către un soi de parvenitism, arhitectura casei sugerând „intenÅ£ia de a executa grandiosul clasic în materiale nepotrivite”. Ca orice avar, Costache Giurgiuveanu se teme de orice nou venit, ca de un intrus nedorit, un potenÅ£ial atentat la averea sa. Nedumerit de primirea ce i se, încurcat de imagini care, în mintea lui, nu se legau, Felix este gata să părăsească imobilul. Totui, o apariÅ£ie nouă, o faÅ£a subÅ£irică îl opreÅŸte. ReacÅ£ia bătrânului se schimbă dintr-o dată ÅŸi Felix este poftit înăuntru. Drumul personajului de-a lungul romanului include fapte, întâmplări, discuÅ£ii la care ia parte, vorbe surprinse în treacăt ÅŸi gesturi care-l definesc ÅŸi-l fac tot mai viu. De exemplu, neacceptând ideea unei servitoare, căci aceasta ar însemna un sacrificiu bănesc, moÅŸ Costache o Å£ine pe Marina, femeie celibatară, slabă de minte, dar oarecum rudă, în schimbul serviciilor făcute. Singura slăbiciune a bătrânului acestuia ciudat este Otilia, fiica vitregă. Fata exercită asupra lui o mare influenţă. Otilia realizează un adevărat tampon între el ÅŸi ceilalÅ£i, atenuând atât cât este posibil răutăţile pe care le provoacă avariÅ£ia bătrânului. Ea e convinsă că „papa e un om bun, însă are ÅŸi ciudăţeniile lui. Trebuie să fii îngăduitor”, îl sfătuieÅŸte ea pe Felix. Ceea ce numeÅŸte Otilia „ciudăţenii” sunt în realitate fapte dezvăluind tipologia avarului, gata să fixeze dimensiunile obiectelor ÅŸi chiar ale oamenilor, după dimensiunile câştigului ce-l poate obÅ£ine prin ei. Pascalopol îi este apropiat, dar dacă-l poate înÅŸela fie ÅŸi cu o sumă mică de bani, profitând de neatenÅ£ia lui, Giurgiuveanu este mulÅ£umit. Felix este nepotul lui ÅŸi are o sursă importantă de bani, dar ÅŸi lui Felix îi micÅŸorează venitul prin nenumărate potlogării, începând de la ciupeala zilnică a vreunei piese de cinci lei, sub pretextul că „M-m-mai dă-mi cinci lei. N-am acum la îndemână, sunt cam strâmtorat” până la descoperirea uluitoare pentru Felix, a unui „pachet de coale scrise, cusute printr-o sfoară roÅŸie. ÃŽn chip de caiet, ÅŸi cu titlu care-l izbi cu toată graba lui, întrucât găsise acolo numele său. Scoase caietul ÅŸi citi pe copertă Cont de cheltuieli Ce-am făcut pentru minorul Felix Sima”. De aici, Felix află că i s-ar fi „dat în mână pentru teatru 20”, „cumpărat instrumente chirurg 10”, „adus doctor fiind bolnav 30”, „haine, rufărie, 120”, „dat bani nevoi tinereÅŸti 200” ÅŸi altele. Ceea ce-l izbeÅŸte ÅŸi mai tare este că tot în contul lui bătrânul trecuse ÅŸi „materile pentru construcÅ£ie 2142”, deci că îşi construia o casă din venitul lui. Fire dezinteresată în privinÅ£a banilor, Felix „deveni matur prin experienţă, găsise că era ruÅŸinos ÅŸi primejdios ca altcineva să ÅŸtie cât venit are ÅŸi cum îl fură bătrânul” ÅŸi ascunde caietul. S-ar părea că iubirea sinceră pentru Otilia umanizează personajul, în realitatea însă ezitările cu care acoperă îl împiedică să ducă la bun sfârÅŸit. Bătrânul nu acceptÄ