Referat George Bacovia -universul Liricii2

Mai jos puteti citi fragmente din Referat George Bacovia -universul Liricii2 si de asemenea puteti face Download Referat George bacovia -universul liricii2

Citeste fragmente din Referat George Bacovia -universul Liricii2

G.Bacovia - Universul liricii Bacovia devine un poet cu un contur distinct de la primul său volum de poezii Plumb, prin care se impune ca un poet autentic şi original, cu o tonalitate cu totul nouă în poezia noastră de până atunci. În cadrul poeziei noastre simboliste, alături de Dimitrie Anghel, de Ion Minulescu şi alţii, Bacovia ocupă un loc aparte. Motivelor florale şi insinuanta de melancolie ale lui Anghel, celor exotice şi fanteziste ale lui Minulescu, Bacovia le-a alăturat peisajul vârstelor geologice, decorul aşezărilor lacustre, ca şi viziunile provinciale mohorâte şi funeste din Plumb. Prin poeziile sale, el creează încă de la început - cum avea să scrie E. Lovinscu - ”o atmosferă de copleşitoare dezolare, de toamne reci cu ploi putrede, cu arbori cangrenaţi, limitat într-un peisagiu de mahala de oraş provincial, între cimitir şi abator, cu căsuţele scufundate în noroaie eterne, cu grădina publică răvăşită, cu melancolia caterincilor şi bucuria panoramelor, o atmosferă de plumb, în care pluteşte obsesia morţii şi a neantului o descompunere a fiinţei organice “. Cerul poeziei bacoviene e greu, de plumb, înăbuşitor şi duşmănos, gata parcă să se prăbuşească peste oameni, să-i strivească; orizontul între marginile căruia această poezie îşi vibrează acordurile sumbre este închis cenuşiu, străbătut de corbi negri, “corbii poetului Tradem şi ai lui Edgar Poe, care taie văzduhul “diametral” singuratici sau în stoluri dense, lugubre”. În volumul Plumb (1916) se creează îndeosebi o viziune de infern, prin evocarea ploilor lungi, despletite şi reci, a zăpezilor nesfârşite, care iarna îngroapă totul sub căderile lui continui, viziunea ospiciilor, abatoarelor şi cărămizilor din care se aude metalic şi sonor cântecul trist şi deprimant al fanfarei militare, într-un cuvânt o lume a deznădejdii, absurdă şi halucinantă. Cu volumul Scântei galbene (1926) orizontul poeziei bacoviene pare să se lumineze un moment, umbra continuă de plumb e dată puţin la o parte, şi în locul priveliştilor dezolante, se profilează burguri medievale şi voievozi în haine violete, dintr-un îndepărtat secol al XV-lea. Atmosferei macabre şi apăsătoare i se substituie acum un aer de idilă primăvăratică, madrigalul în locul litaniei şi ironia îşi schiţează zâmbetul complice. În volumele Cu voi (1936) şi Stanţe burgheze (1946) fibra ironică este adâncită cu mijloace rafinate şi îmbogăţită cu umor fin şi discret. Deznădejdea surdă a poetului şi crisparea sufletească este închisă în versuri reflexive, de o notaţie mai mult enigmatică, ambiguă. În general, Bacovia este un poet al oraşului provincial. Poetul acordă atenţie deosebită descompunerii orăşelului provincial, mizeriei izolate; manifestă o preferinţă maladivă pentru anotimpul galben al toamnei, când natura se pregăteşte de hibernare şi când învelişul vegetal se ofileşte, se usucă, piere descompus. eziile: Note de toamnă; Rar; Plouă: “Plouă, plouă, plouă Vreme de beţie Şi s-asculţi pustiul Ce melancolie! Plouă, plouă, plouă”. (Rar) Toamna Bacoviană e sumbră, mohovită, înfiorată de frigul din camere, de clipocitul murdar al noroiului călcat în picioare pe trotuare, de melancolia sumbră a tuberculoşilor. Întregul peisaj e cuprins de fiorul îngheţat al toamnei, al decorului macabru pe care “anotimpul galben” îl evocă poetului: “E toamnă, e foşnet, e somn Copacii, pe stradă, oftează E tuse, e plânset, e gol Şi-i frig, şi burează” (Nervi de toamnă). Iarna bacoviană nu este surprinsă în măreţia ei, ci poetul îi surprinde tocmai momentul critic, topirea, amestecul de ploaie şi de fulgi, de frig şi de singurătate, caracteristic mai ales începutului anotimpului alb: “Şi toamna şi iarna Coboară-amândouă Şi plouă şi ninge Şi ninge şi plouă” (Moină). Uneori există impresia unei înzăpeziri totale, a unei izolări complete a oamenilor între ei. Întregul târg pare a fi transformat într-un cimitir, uşile nu se mai pot deschide, zăpada a invadat totul: “E ziuă şi ce întuneric Mai spune s-aducă şi lampa Te uită, zăpada-i cât gardul Şi-a prins promoroacă şi clampa”. (Decembre) Primăvara bacoviană a lipsită de tumultul, de veselia, de speranţele pe care le aduce acest anotimp. Reînvierea naturii, care este pentru poet doar “o nouă primăvară pe vechile dureri”, îi trezeşte melancolia şi-i intensifică până la înfiorare gândul unei existenţe inutile: “Melancolia m-a prins pe stradă Sunt ameţit Oh, primăvara iar a venit Palid şi mut Mii de femei au trecut Melancolia m-a prins pe stradă”. (Nervi de primăvară) Vara, poetul este copleşit de arşiţa dogoritoare şi invadat de miasmele pe care le exaltă descompunerea materiei organice sub soarele torid: “Sunt câţiva morţi în oraş, iubito Chiar pentru asta am venit să-ţi spun Pe catafalc, de căldură-n oraş Încet, cadavrele se descompun”. (Cuptor) Iubirea bacoviană poartă şi ea amprenta descompunerii, a perisabilităţii. Bacovia este în primul rând un simbolist. Găsim în poezia sa influenţe din E. Poe, Rollinat, Laforgue, Baudelaire, Verlaine - în atmosfera de nevroză, gustul pentru satanic, ideea morţii, cromatica şi predilecţia pentru muzică. Bacovia este un inadaptat în societate ca şi Eminescu şi la fel ca acesta, manifestă a aversiune puternică faţă de această orânduire, îşi deplânge soarta care-l obligă să trăiască într-o societate clădită pe inechitate. De aceea universul său îl vor forma: copiii şi fecioarele tuberculoase, palidele muncitoare, poetul însuşi rătăcind fără sens prin parcuri solitare, ascultând somnul, plânsul, golul, frigul, tristeţea, umezeala, răceala, nevroza. Culorile sale sunt concentrate - dar abundă negrul, culoarea morţii, albul capătă o nuanţă de fenebros - e coloarea cancerului, a ftiziei, cenuşiul care sugerează singurătatea vecină cu moartea. Mai întâlnim violetul, galbenul, roşul incidental, verdele, griul, fumuriul etc. 쥁`