Referat Colosseumul

Mai jos puteti citi fragmente din Referat Colosseumul si de asemenea puteti face Download Referat Colosseumul

Citeste fragmente din Referat Colosseumul

Daca aveti observatii pe marginea referatului, sau doriti sa facem schimb de informatii pe marginea temei tratate, puteti sa ma contactati la adresa HYPERLINK mailto:lucianleampar89@yahoo.com lucianleampar89@yahoo.com .Va astept si va multumesc ! COLOSSEUMUL ROMAN SI EROII SAI, GLADIATORII Numele de gladiator provine de la sabia scurta – numita gladius – pe care acestia o foloseau in lupta. Gladiatorii au aparut in Roma in anul 294 I.C., cand Marcus si Decimus Brutus, fiii unui nobil roman (Junius Brutus ), dorind sa aduca omagii tatalui lor cu prilejul inmormantarii acestuia, au oferit multimii ca spectacol lupte demonstrative (pe viata si pe moarte) intre trei perechi de sclavi inarmati. Se spune ca Marcus si-a amintit ca exista, de la etrusci sau de dinaintea lor, traditia ca, la inmormantarea unui mare conducator, cativa sclavi sa fie pusi sa se lupte pana la moarte, ca omagiu pentru cel disparut si ofranda adusa sufletului acestuia. Decedatul era astfel acompaniat in lumea de dincolo de catre insotitori inarmati, spiritul acestuia fiind satisfacut de aceasta ofranda de sange. Fratii Brutus au devenit repede populari pentru acest cadou adus multimii, iar politicienii romani, observand interesul crescand al multimii fata de luptele de gladiatori au preluat ideea, speculand aceasta posibilitate de a-si castiga, la randul lor, popularitate in randul multimii si a fi astfel, realesi in functii publice. Prin anul 100 I.C., multimea dornica de un astfel de spectacol devenise atat de mare, incat uriasa aglomeratie si dezordine creata de aceste prilejuri devenise o problema care trebuia solutionata de catre stat. Luptele de gladiatori –ca spectacol public- au devenit atat de populare intr-un timp record, incat finantarea lor a fost preluata de catre imparatii romani care au inteles ca pot astfel sa tina in frau masele oferindu-le pe langa mijloace de subzistenta, (panem et circuses), “paine”, si “circ” adica distractie , sa-si castige astfel popularitate in randul acestora, sa le abata atentia de la problemele grave ale imperiului si totodata sa-i obisnuiasca cu realitatile crude de zi cu zi : sange si moarte. Asa s-a ajuns la solutia construrii unui amfiteatru gigantic, numit Colosseumul, al carui initiator a fost imparatul Nero. (amfiteatrul era centrul distractiei in Roma antica si existau peste 350 de cladiri de acest gen in intreg cuprinsul imperiului roman). Nero l-a gandit in cadrul unui proiect mai complex, dar ideea sa nu a fost materializata niciodata in ansamblul ei. Dupa moartea lui Nero si cativa ani de stapaniri nesemnificative si de anarhie, Vespasian ajunge in anul 69 D.C., Imparatul Romei. El a ordonat continuarea proiectului, pe care il va finaliza – dupa 7 ani de lucru - fiul sau, Titus in anul 80 D.C. (Vespasian a fondat o noua dinastie, numita Dinastia Flaviana, de unde denumirea Colosseumului de Amfiteatrul Flavian.) Intrecerile prilejuite de inaugurarea Colosseumului au durat 100 de zile si nopti, in timpul carora mii de animale si de gladiatori au fost angajati in lupte. Termenul de Colosseum provine de la statuia colosala – de 36 de metri – care il reprezenta pe Nero in chip de zeu al soarelui, odinioara amplasata langa amfiteatru, demolata ulterior. Nu numai statuia, dar si amfiteatrul era o priveliste grandioasa. Colosseumul ramane cea mai vestita si mai mare arena construite vreodata de catre romani. In forma de elipsa, cu axa mare de 186 m, axa mica de 150m, avea un perimetru de 520 m si o inaltime de 55m, oferind locuri pentru aproximativ 50.000 spectatori. Fundatia pe care a fost construit avea 12 metri grosime. Sa cladesti asa ceva, era chiar pentru neintrecutii constructori romani o adevarata provocare. A necesitat – printre nenumarate alte materiale de constructie - zeci de mii de tone de marmura (adusa din apropiere, din Tivoli ) si aproape 300 tone de fier pentru a lega blocurile unul de celalalt. Ca un precedent la materialele prefabricate moderne, multe dintre partile componente ale Colloseumului au fost construite in alta parte si aduse la locul construirii arenei pentru asamblare. Aceasta metoda a permis un ritm accelerat de lucru care a dus la construirea edificiului in numai 7 ani. Daca pentru muncile brute este de presupus sa fi fost folositi sclavii, precizia finisajelor si varietatea materialelor folosite indica fara nici un dubiu ca au fost executate de catre meseriasi specializati. Cladirea Colosseumului avea patru etaje. Primele trei contineau 80 de arcade perfect simetrice, fiecare dintre ele fiind impodobite cu cate o statuie,iar al patrulea avea prevazute in pereti ferestre mari si rectangulare. Zidurile exterioare erau acoperite cu un material pe baza de carbonat de calciu, numit travertina (de culoare crem), peretii interiori din tufa (o roca silicioasa) iar tavanul dintr-un soi de beton. Podeaua arenei era construita din lemn si era acoperita cu nisip. Marginile arenei erau delimitate de plase inalte cu varfuri ascutite in partea de sus pentru a preveni atacarea spectatorilor de catre animalele din arena, scapate de sub control. Pornind de la ruinele Coliseumului, arheologii au putut reconstitui modul de desfasurare al luptelor. Dedesubtul arenei exista un labirint de tuneluri continand celule si custi, unde gladiatorii si animalele isi asteptau randul pentru a aparea in arena. Exista pana si un lift care ii urca pana la nivelul arenei. Tot in zona subterana erau depozitate armele gladiatorilor, echipamentele si decorurile folosite cu prilejul luptei . In ceea ce priveste tribunele, locurile cele mai bune erau din marmura si se gaseau in primele 20 de randuri, (primul rand inaltat la mai putin de 5 metri deasupra arenei), fiind rezervate aristocratilor de rang inalt. A doua zona era destinata clasei de mijloc, in timp ce a treia era rezervata sclavilor si strainilor. In sfarsit, ultima zona era pentru femei si saraci, care stateau pe banchete din lemn, in spatele unei colonade cu acoperis plat. Coloseumul avea, ca si Circus Maximus, multe intrari si iesiri pentru accesul lejer al unei mari mase de spectatori, in plus, era prevazut si cu rampe inclinate, intocmai precum stadioanele moderne de atletism. ( toate cele 50.000 de locuri ale Coloseumului puteau fi ocupate in mai putin de 15 minute ). Colosseumul era prevazut cu un gen de copertina (velarium) care acoperea partial arena, aparand spectatorii de soare sau ploaie. Copertina era din panza si putea fi ridicata sau coborata ,dupa caz ,de catre un personal special format din marinari experimentati. Intrarea la Colosseum era libera, acest aspect facand parte din politica imperiala de a multumi masele . Cele doua genuri de lupte care se tineau aici se numeau venationes (lupta dintre un gladiator si un animal salbatic) si munera (lupta dintre doi gladiatori) Colosseumul gazduia pe langa lupte intre gladiatori sau intre gladiatori si animale si curse de care, spectacole de circ, piese de teatru, spectacole de mimica, si chiar…batalii navale (naumamchia). Pentru aceasta, arena se inunda cu apa, devenind o piscina uriasa, iar competitorii luptau de la bordul unor ambarcatii care imitau - la scara redusa - corabiile. Pentru ca spectacolul sa fie complet, in apa misunau crocodili, gata sa inhate invinsii aruncati in apa. Provenienta gladiatorilor era una din cele mai variate : condamnati (criminalii condamnati la moarte - damnati ad mortem - erau trimisi in arena neinarmati sa infrunte animale salbatice), sclavi, prizonieri de razboi (dintre care, o buna parte o constituiau soldatii din teritoriile care se rasculau contra Romei), voluntari care cautau gloria rapida, oameni disperati care nu au gasit alta formula de existenta, sau chiar…imparati romani ! Libera alegere a meseriei de gladiator de catre un cetatean roman (chiar sarac) poate parea stranie la prima vedere, dar are explicatii clare, in primul rand de natura economica. Gladiatorii aveau asigurate 3 mese consistente pe zi, beneficiau de asistenta medicala si, daca se dovedeau valorosi, isi castigau libertatea. Aveau si sansa castigarii unor sume de bani oferite ca premii in competitie. Chiar daca nu puteau deveni cetateni romani, copiii lor aveau acest drept. Mai erau si cazuri deosebite, de exemplu cetatenii marginalizati, fara perspectiva unei cariere, sau romanii de rang inalt care-si pierdeau averile (dintr-un motiv oarecare ) care nu aveau decat urmatoarele variante : armata, invatamantul (pentru cei literati) sau scolile de gladiatori. Pentru ca un cetatean roman sa devina gladiator, trebuia mai inatai sa semneze un contract in care se declara de acord sa renunte la drepturile si libertatile de cetatean roman (libertas), sa se supuna la toate umilintele, privatiunile si duritatile impuse de scoala de gladiatori si, in plus, sa fie pregatit sa moara in arena daca situatia o impune. In ciuda statutului lor de servitori si de oameni in afara legii, gladiatorii (precum atletii moderni) se bucurau deseori de un imens prestigiu, indeosebi in randul tinerilor, care erau fascinati de calitatile lor barbatesti, dar si de doamnele din inalta societate, care ii admirau…pentru acelasi lucru (spre disperarea sotilor lor) Cat priveste imparatii, exista de asemeni motive speciale, pentru care acestia se supuneau unui exercitiu atat de periculos. Pe langa pasiunea pentru lupta cu arme si gustul puternic pentru risc si senzatii tari (se spune ca Imparatul Commodus ar fi luat parte in arena la circa 1000 de lupte), acest gen de imparati foloseau arena pentru a-si arata autoritatea comparativ cu cea a elitei aristocrate. Imparatii care apareau ca gladiatori indrazneau sa faca lucruri la care cetatenii de rand n-ar fi cutezat, vrand sa demonstreze tuturor, in public, ca statutul de simplu cetatean nu insemna nimic fata de cel al imparatului, si ca, fiind deasupra legilor, isi permiteau orice. Gladiatorii proveneau din toate colturile imperiului, de aceea comunicau cu dificultate, ceea ce convenea de minune stapanilor lor, care nu doreau ca supusii lor sa se imprieteneasca si sa faca astfel lupta mai putin sangeroasa. Gladiatorii se instruiau in scoli cu totul speciale, particulare sau imperiale (numite ludi), trebuind sa se antreneze 3 ani inainte de a intra in arena (cea mai renumita dintre scoli se gasea la Capua). Toti gladiatorii erau antrenati astfel incat sa asigure un spectacol autentic audientei, de aceea, erau invatati mai degraba cum sa-si dezarmeze si sa-si captureze adversarul decat sa-l omoare cat mai degraba. Elevii acestor scoli isi puteau alege armele si echipamentul. Antrenamentul incepea cu simularea luptei cu ajutorul unui manechin, treceau apoi la lupta cu partener, folosind sabii de lemn. Toti instructorii erau fosti gladiatori care supravietuisera unui numar mare de lupte, de aceea erau priviti cu foarte mare respect. Asa ca toate vietile gladiatorilor era scurte dar dure deoarece sansa reeditarii unei victorii pentru un gladiator era foarte mica (sa zicem, 1:10 ). Daca supravietuiau timp de 3-5 ani luptelor isi puteau castiga libertatea. Putini gladiatori supravietuiau acestei perioade, chiar daca luptele de gladiatori se tineau doar de 2 sau 3 ori pe an (10-12 zile in total ) fiind corelate deseori cu Saturnalia (sarbatoarea lui Saturn). Aceste jocuri sangeroase organizate de catre romani contrastau puternic cu intrecerile grecilor, intrucat ideile care stateau in spatele lor erau complet diferite. In timp ce la greci intrau in competitie numai barbatii cei mai meritorii din punct de vedere moral, romanii organizau lupte ai caror protagonisti erau, de cele mai multe ori criminali sau sclavi proveniti din teritoriile cucerite. Ei au facut abstractie de conceptia greceasca, intrucat pretuiau mai mult decat orice abilitatea de a ucide in lupta pe oponent. Statutul de celebritate acordat de catre romani acestor criminali de rand sau necetateni probabil ca i-ar fi socat pe greci in perioada lor de aur. Dar tocmai datorita deosebirilor vizand caracterul luptei, costumatia luptatorilor romani era gandita diferit de cea a grecilor. Daca gladiatorii ar fi intrat in lupta complet goi (precum grecii), rezultatul ar fi fost, fie o lupta foarte scurta terminata intr-o baie de sange, fie una foarte lunga, data fiind precautia excesiva de ambele parti. Juxtapunerea armelor si a partilor din corp neprotejate, ducea la controlul folosirii armelor si la crearea de conditii pentru un duel dinamic si, totodata, tehnic. Pentru evitarea monotoniei, existau mai multe tipuri de gladiatori care se deosebeau dupa costumatie si armament. Gladiatorul samnit Numele de samniti provine de la acei luptatori invinsi de catre aliatii din Capua ai Romei in 312 I.C. si, de aceea, armura pe care o purta si armele pe care le folosea gladiatorul samnit se presupune ca fiind adoptate in semn de dispret fata de samniti. El folosea o sabie scurta (gladius), un scut lung (scutum) si purta pe piciorul stang o aparatoare (ocrea) din metal sau piele tratata. El folosea deasemeni o casca cu vizor (galea) cu o creasta mare si panas. Gladiatorul secutor isi tragea numele de la termenul “a urmari” si constituia adversarul etern al samnitului. El lupta de obicei fara armura, inarmat cu o sabie sau un pumnal, aparandu-se cu un scut dreptunghiular sau oval si o aparatoare pe piciorul stang. Bratele erau protejate de curele de piele in care erau infasurate de la cot pana la incheietura (manicae). De obicei era ras in cap, pe care si-l proteja cu o casca rotunda. Gladiatorul trac purta aparatoare la ambele picioare si un scut mic patrat. Armura lor usoara ii facea mai rapizi si mai agili in lupta. Pe cap purta o casca cu viziera sau deschisa, iar ca arma folosea celebra sabie scurta incovoiata la varf (sica) – pe care o purtau si stramosii nostri daci. Gladiatorul murmillo (cuvant derivat dintr-o denumire greceasca pentru un soi de peste) purta scut, sabie si avea drept element caracteristic un coif prevazut cu o creasta care amintea de un cap de peste. Gladiatorul retiar – oponentul traditional al lui murmillio- simboliza pescarul (in lupta cu pestele), de aceea si armele sale erau plasa (iaculum) cu care incerca sa-si infasoare adversarii si un trident sau harpon de prins pesti (fascina). Pe corp purta o imbracaminte in dreptul salelor (subligaculum) si o piesa din metal pe umar (galerus). O varianta a gladiatorului retiar a constituit-o in perioada tarzie a imperiului gladiatorul Laquear, fiind dotat cu un lasso in loc de plasa. Atat Retiarius ,cat si Laquearii erau priviti ca fiind inferiori, urmare a lipsei armurii din echipament. Altii, specializati in lupta cu animale salbatice, se numeau Bestiarus si proveneau din toate cele patru colturi ale imperiului. Mai existau si alte tipuri de gladiatori, despre care nu avem marturii clare. Poate cel mai popular dintre acestia era Essedarius, un nume derivat din denumirea carului celtic (essedum). Gladiatorii essedarius luptau pe propriile lor picioare, dar probabil ca foloseau carul pentru a-si face intrarea in arena. Ceremonia incepea odata cu sosirea in arena a gladiatorilor in care drapate cu vesminte de purpura brodate cu aur. Apoi gladiatorii se aliniau in fata lojei imperiale si salutau pe imparat cu formula : "Ave imperato, morituri te salutant!" (Slava tie, imparate, cei ce merg la moarte te saluta !) Apoi lupta incepea. Se obisnuia sa se inceapa spectacolul cu lupte dintre animale salbatice si criminali de drept comun trimisi sa le infrunte complet neinarmati, eveniment numit venatio. Diverse specii de animale salbatice erau aduse cu multa cheltuiala din cele mai indepartate colturi ale imperiului :Africa (lei, pantere si elefanti), India (tigri), Europa de Nord (tauri). Cu cat animalul era mai exotic, cu atat mai gustata era lupta de catre spectatori. Animalul – de exemplu, un leu – era lasat inaintea confruntarii sa flamanzeasca 3 zile, pentru ca agresivitatea sa in arena sa fie maxima, dar sa nu fie nici prea slabit, pentru a putea face fata luptei. Fie ca era ucis, fie ca isi ucidea prada, soarta leului tot era pecetluita, deoarece in al doilea caz era ulterior pus in confruntare directa cu un gladiator specializat in uciderea lor– numit bestiarus. Fireste ca acest gen de tratament aplicat bietelor animele a dus la disparitia multor animale salbatice din habitatul lor natural.. Dupa venationes, urma lupta dintre doi gladiatori, munera. Gladiatorii stiau ca trebuiau sa lupte cat puteau de bine din doua motive : era o chestiune de viata si de moarte si in al doilea rand, daca multimea era impresionata de modul in care a luptat invinsul, ii daruia viata, pentru a i se mai da sansa unei lupte. Semnul – ramas celebru de atunci – facut cu degetul mare indreptat in sus, insemna crutarea vietii, iar cel invers, cerea moartea nefericitului (mai tarziu, imparatul si-a arogat dreptul de a decide asupra soartei celui invins). Daca verdictul era moartea, invinsul era ucis de un oficial al jocurilor costumat ca un personaj mitologic al lumii subterane, pe nume Charon. Charon se asigura ca invinsul era mort lovindu-l in cap cu un ciocan sau atingandu-l cu un fier inrosit, asa ca acesta , chiar daca mai avea cateva licariri de viata, sucomba in scurt timp. Apoi cadavrul era scos din arena prin tarare, in sunetul trompetelor, iar ingrijitorii arenei adaugau repede un strat de nisip pentru a absorbi petele de sange (de fapt, numele de arena a insemnat, in limba latina, nisip). Poarta prin care erau evacuate corpurile neinsufletite ale luptatorilor se numea Libitinaria (de la zeul funerariilor, Libitina) La sfarsitul fiecarei zile de competitie, se afisau liste cu gladiatorii care luasera parte la intrecerile din ziua respectiva. In dreptul numelui fiecaruia era trecuta o initiala, care infatisa publicului situatia respectivului (exemplu : “U” insemna ucis, “I” insemna invingator, “T” insemna transferat etc) Un alt punct de atractie il constituiau un gen de lupte stranii, cum ar fi cele intre un gladiator pitic si o femeie. Desi imensa majoritate a romanilor adorau aceste spectacole sangeroase, exista printre ei o minoritate formata din senatori si invatati (filozofi, scriitori, istorici) care incriminau atitudinea multimii avide de sange si dezaprobau aceste practici, considerandu-le echivalente cu niste crime. Aceeasi atitudine au aratat-o crestinii, tot din considerente de ordin moral dar si din cauza ca ei insisi au fost victimele acestui masacru. In faza de inceput a extinderii crestinismului, au fost considerati un pericol pentru stabilitatea si ordinea existenta in imperiu si au fost aruncati in arena neinarmati, prada animalelor salbatice. Multi martiri crestini si-au gasit astfel sfarsitul pentru ca au refuzat sa renunte la convingerile lor religioase. Tratamentul inuman aplicat gladiatorilor si viata foarte dura a acestora au cauzat in anul 73 I.C. o revolta a gladiatorilor din scoli, condusi de catre un trac numit Spartacus. Acestia au evadat din scoala in care se antrenau si, s-au refugiat pe muntele Vezuviu, unde si-au format o tabara, ulterior adaugandu-i-se sclavi sau gladiatori fugiti de la stapan. Intre anii (73–71) I.C. armata de gladiatori a lui Spartacus a invins 5 armate romane trimise sa-I nimiceasca, detinand, astfel, controlul asupra partii de sud a peninsulei Italice. In anul 71 I.C., o oaste condusa de generalul Marcus Licinius Crassus a reusit sa infranga definitiv gladiatorii lui Spartacus si sa-I distruga oastea. Gladiatorii supravietuitori bataliei au fost crucificati. PRIVATE "TYPE=PICT;ALT=Fresco showing gladiators" In timp, datorita acestor convulsii sociale, a decadentei imperiului, dar si a raspandirii religiei crestine, luptele de gladiatori s-au rarit, disparand definitiv o data cu iesirea din scena istoriei a imperiului roman. In cele din urma, luptele de gladiatori au fost scoase in afara legii de catre Imparatul Honorius, in anul 404 D.C. Luptele cu animale aveau sa dureze inca un secol. PAGE PAGE 9 쥁