Referat Concepte Operationale Pe Semestrul Ii

Mai jos puteti citi fragmente din Referat Concepte Operationale Pe Semestrul Ii si de asemenea puteti face Download Referat Concepte operationale pe semestrul ii

Citeste fragmente din Referat Concepte Operationale Pe Semestrul Ii

Eufemismul Este conceptul operaţional care implică folosirea unei expresii sau al unui cuvânt elegant pentru a desemna o realitate negativă. Literatura populară Folclorul literar Etimologie Termenul folclor este un compus de origine englezească provenind din folk + lore – popor + înţelepciune. Termenul a fost introdus în anul 1846 de către reverendul englez William Thomson. Definiţie Folclorul reprezintă totalitatea creaţiilor populare ale unei naţii indiferent de domeniu, literatură, muzică, artă picturală, coregrafie etc. Literatura populară reprezintă aşadar o componentă importantă a folclorului incluzându-se aşadar în aceasta. Trăsături ale literaturii populare Caracterul oral – este o trăsătură esenţială a creaţiei literare folclorice dar nu este specifică numai acestora deoarece toate operele foarte vechi s-au transmis pe cale orală. Oralitatea presupune aşadar un anume modul de transmitere ci şi cel de elaborare respectiv receptare deoarece opera folclorică are de obicei finalitate practică. Caracterul colectiv – derivă evident din cel oral şi este specific creaţiei populare deoarece aceasta se elaborează colectiv se receptează în colectivitate şi mai ales exprimă o mentalitate colectivă, generală, oamenii din popor ne fiind interesaţi de cazuri particulare. Caracterul anonim – derivă din cel oral şi colectiv, identitatea autorului iniţial pierzându-se, receptorul popular este interesat în primul rând de creaţie şi nu de creator. Caracterul sincretic: Sincretismul – simultaneitatea mai multor forme de artă în generarea şi desfăşurarea unei creaţii. Opera populară nu poate face disocierea între mai multe forme de artă, astfel balada nu va fi întotdeauna însoţită de muzică, o doină de mişcare scenică, un basm de mimică şi scenică. Genuri şi specii ale literaturii folclorice La fel ca şi literatura cultă, literatura folclorică cuprinde toate cele trei genuri literare: liricul, epicul şi dramaticul. Genul liric se împarte în trei categorii Lirica diurnă – cuprinde ca specie majoră cântecul. Tot în categoria cântecelor se situează şi doina care este de fapt un cântec de jale. Lirica de cugetare – cuprinde specii ca ghicitoarea, proverbul, zicătoarea şi frământarea de limbă. Lirica ritualică – cuprinde acele creaţii care se leagă de un anumit eveniment şi aici se includ: strigarea, bocetul, oraţia de nuntă. Genul epic se împarte şi el în două mari categorii: Epica în versuri cuprinde specii ca: balada, colinda, legenda. Epica în proză are ca specii: basmul, snoava, legenda narativă. Genul dramatic este foarte dezvoltat în literatura populară dar nu se concretizează propriu-zis în specii, se cunosc totuşi câteva forme de teatru populare: Teatrul cu măşti zoomorfe Teatrul religios- irozii, scena naşterii pruncului Iisus Teatrul de păpuşi: Mărioara şi Vasilache Balada Specie epică în versuri cu caracter legendar narativ care se axează pe evenimente mitice, istorice sau fantastice aducând în primul plan figurile unor domnitori vestiţi, ai unor eroi populari sau ai unor haiduci. Termenul original românesc pentru această specie era cel de „cântec bătrânesc”, termenul baladă a fost introdus din limba franceză de către Vasile Alecsandri în anul 1852 când publică culegerea intitulată „Poezii Poporale” Asonanţa Figură fonetică, formă a aliteraţiei care constă în repetarea unui sunet consonantic. Ex. „Pe-un picior de plai” Ex. „Prin vulturi, vântul viu vuia” (Coşbuc) Personificarea Figură de stil prin intermediul căreia animalelor şi obiectelor neînsufleţite li se conferă atribute umane cu ajutorul cărora se transformă în persoane sau simboluri. Ex. Calul năzdravan, Mioriţa, Pâinea, Codrul Paralelismul sintactic Este figura de stil care constă în repetarea aceluiaşi structuri sintactice la începutul unui vers (compus din versuri sau chiar strofe, având rolul de a crea impresia de simetric). Ex. „Fluieraş de fag Mult zicea cu drag Fluieraş de os Mult zicea duios Fluieraş de soc Mult zicea cu foc” Ex. „Plumb” – George Bacovia Elemente de prozodie (rima, ritmul şi măsura) Rima – figură sonoră care constă în împotrivirea unor terminaţii de vers care produc un efect eufonic. Tipuri de rimă: Rima împerecheată (1-2, 3-4, 5-6) Rima încrucişată (1-3, 2-4, 5-7) Rima îmbrăţişată (1-4, 2-3, 5-8, 6-7) Monorima (1, 2, 3, 4) – specifică creaţiilor populare Ritmul – reprezintă succesiunea silabelor accentuate şi neaccentuate dintr-un vers. Cele mai cunoscute ritmuri sunt: iambul, trohaicul, dactilul, ambibrahul. Măsura – reprezintă cantitatea silabică a unui vers adică numărul de silabe din fiecare vers. Ritmul trohaic Este un ritm bazat pe un picior metric bisilabic în care prima silabă este accentuată şi a doua neaccentuată. Este specific creaţiei populare dar apare şi în cea cultă ca de exemplu: „Revedere” de M. Eminescu. Genul liric şi speciile sale Definiţie Este unul dintre genurile literare fundamentale în care sentimentele şi ideile autorului se exprimă în mod direct şi nemijlocit. În genul liric este obligatorie prezenţa unui eu liric deoarece modalitatea principală de exprimare este monologul liric care alternează uneori cu descrierea. Genul liric are drept trăsătură principală subiectivitatea absolută a exprimării, în general genul liric este asimilat ideii de poezie deoarece majoritatea speciile lor sunt în versuri, cu toate acestea există şi specii literare în proză: romanul liric unde se încadrează „Thalasa” de Al. Macedonski sau „Cântarea României” de Al. Russo. Geneză Genul liric are o vechime considerabilă, primele texte lirice păstrate datând din jurul anului 2600 Î.H. Primele texte lirice au apărut în Egiptul antic şi au ajuns până în contemporaneitate prin inscripţionarea lor pe pereţii interiori ai piramidelor. Manifestările lirice apar la majoritatea popoarelor antice, astfel în Biblie avem câteva fragmente care pot fi considerate poetice, anume: ”Cântarea cântărilor” atribuită regelui Solomon şi „Psalmii” atribuiţi regelui David. Cu toate acestea primele nume de poeţi în adevăratul sens al cuvântului apar în Grecia antică: Pindar, Safo, Anacron, Alceu (Alcaios). La noi poezia ca formă lirică propriu-zisă apare târziu la nivelul cult , deşi era foarte bine dezvoltată în folclor. Primul nostru versificator este mitropolitul Dosoftei care în 1673 creeză „Psaltira pre versuri tocmită”. Primul adevărat poet original este un cronicar moldovean Miron Costin care este autorul primului poem filozofic românesc intitulat „Viaţa lumii”. Poezia se dezvoltă în ţările române abia la sfârşitul secolului XVIII-lea avându-i ca reprezentanţi pe : Iancu Văcărescu, Ienăchiţă Văcărescu, Nicolae Văcărescu, Costache Conachi şi Anton Pann. Clasificare Speciile lirice fiind foarte numeroase şi neomogene nu au putut fi clasificate conform unui criteriu universal. S-au impus totuşi două clasificări care nu sunt infailibile dar sunt didactice: După criteriul formal: Poezii cu formă liberă Poezii cu formă fixă: Gazelul Sonetul Rondelul Madrigalul Catrenul Terţina Distihul După criteriul conţinutului: 1. Lirica cetăţenească Oda Imnul Panfletul Satira Epigrama 2. Lirica filozofică Meditaţia Elegia Poemul filozofic 3. Lirica intimă Idila Romanţa Egloga 4. Lirica peisagistică Pastelul Paşoptismul Etimologie Termenul paşoptism care desemnează o perioadă importantă din istoria literaturii române este provenit de la denumirea haplologică a anului revoluţionar 1848. Definiţie Paşoptismul cuprinde perioada literară dintre 1840 şi 1860 perioadă care pentru literatura română înseamnă epocă de modernizare, de afirmare a romantismului şi de fundamentare a majorităţii speciilor. Cronologie Această epocă înţeleasă în sens larg se poate diviza în trei perioade: Prepaşoptismul (1830 –1840) Paşoptismul (1840 – 1860) Postpaşoptismul (1860 – 1870) Premisele apariţiei Paşoptismului Paşoptismul nu trebuie înţeles doar ca o perioadă literară ci mult mai larg ca o perioadă de avânt cultural în care cultura românească se deschide către valorile occidentale. Această revoluţie culturală nu ar fi fost însă posibilă fără nişte transformări cum ar fi: 1863 Al. Ioan Cuza dă o lege prin care învăţământul primar devine gratuit şi obligatoriu 1860 Apare prima universitate românească, universitatea de la Iaşi 1864 Apare universitatea Bucureşti 1816 Prima reprezentaţie de teatru la Iaşi 1829 Apar primele ziare româneşti: Ţara Românească → „Curierul românesc” cu suplimentul „Curier de ambe sexe” Moldova → „Albina românească” cu suplimentul „Alăuta românească” Transilvania → „Gazeta de Transilvania” cu suplimentul „Foaie pentru minte, inimă şi literatură” Adevărata revoluţie apare nu însă cu ziarele ci cu apariţia primelor reviste literare: 1840 „Dacia literară” 1844 „Propăşirea” 1855 „România literară” Fundarea speciilor Paşoptismul este o perioadă importantă pentru literatura română şi datorită faptului că acum sunt puse bazele primelor specii literare cum ar fi : meditaţia, elegia, pastelul, balada, poemul filozofic, satira, epistola, fabula, idila şi egloga. Afirmarea romantismului În jurul anului 1848 romantismul este un curent la modă în toată Europa, astfel încât el ajunge şi în ţările române sub o formă moderată însă, fiind mai ale un curent cultural, impregnat de idei iluministe. Reprezentanţii romantismului de acum dau operei lor un pronunţat caracter militant ei fiind deopotrivă scriitori şi revoluţionari. Reprezentanţi Vasile Alecsandrii, Grigore Alexandrescu, Alecu Russo, Costache Negruzzi, Ion Heliade Rădulescu, V. Cârlova, D. Bolintineanu, Nicolae Bălcescu. Junimea şi junimismul Junimea este cea mai importantă mişcare literară românească din cea de-a doua jumătate a secolului XIX. Importanţa ei derivă din atingerea unor obiective importante cum ar fi: fondarea unei limbi literare şi dezvoltarea literaturii precum şi din faptul că la cenaclul „Junimea” au fost lansaţi scriitori importanţi cum ar fi: M. Eminescu, Ion Creangă, Ioan Slavici, Duiliu Zamfirescu. Societatea „Junimea” ia naştere în anul 1863 sub lozinca: „Entre qui veut, reste qui peut”, membrii fondatori ai societăţii „Junimea” au fost: Titu Maiorescu, Iacob Negruzzi, Theodor Rosseti, Vasile Pogor şi P.P. Carp. La început activitatea „Junimii” a fost predominant iluministă în sensul că scopul ei principal era de a ridica nivelul cultural al publicului prin susţinerea unor „prelecţiuni populare”. La 1 Martie 1867 apare primul număr al revistei „Convorbiri literare” revista aparţinând cenaclului „Junimea”, apărută din iniţiativa secretarului „Junimii” Iacob Negruzzi. Revista „Convorbiri literare” va fi cea mai importantă revistă literară românească timp de şase decenii deoarece în paginile sale sunt publicate cele mai cunoscute poeme eminesciene, basmele lui Creangă, nuvelele lui Slavici şi chiar unele schiţe ale lui I. L. Caragiale. De-a lungul activităţii sale societatea „Junimea” a avut patru mari obiective: Formarea unei limbi literare şi înlocuirea alfabetului chirilic cu cel latin Încurajarea literaturii române Ridicarea nivelului cultural şi literar al publicului Formarea spiritului critic Toate aceste obiective au fost împlinite de societatea „Junimea” graţie activităţii critice a lui Titu Maiorescu conducătorul ei. Titu Maiorescu „Spiritus Rector” al Junimii Titu Maiorescu este una din figurile cele mai importante ale culturii româneşti din cea de-a doua jumătate a secolului XIX. Născut la Craiova în 1840, Titu Maiorescu îşi face studiile la Austria şi Germania, obţinând doctoratul în filozofie la Tuningen în Germania. Cea mai mare parte a activităţii sale se desfăşoară la Iaşi unde pe lângă rolul său important de la „Junimea” desfăşoară şi o succintă activitate politică ca membru important al Partidului Conservator. Va ocupa funcţii importante cum ar fi cea de Ministru al Educaţiei, Ministru al Culturii şi Prim-ministru pentru o scurtă perioadă. Moare în anul 1914. Ca om de cultură, Maiorescu a fost preocupat în primul rând de problemele limbii naţionale şi ale literaturii naţionale. În ceea ce priveşte problema limbii, Maiorescu intră în conflict cu susţinătorii etimologismului şi latinismului din Ardeal considerând că limba română trebuie să fie o limbă fonetică în care să se scrie şi să se pronunţe în acelaşi fel, el susţine de asemenea necesitatea de a înlocuii alfabetul chirilic care se folosea până atunci cu alfabetul latin, deoarece limba română este o limbă neolatină. Această iniţiativă a lui Maiorescu va devenii lege a Academiei Române în 1884. Aceste probleme au fost tratate pe larg de Maiorescu în articolul „Despre scrierea limbei române din 1866”. Maiorescu se simpte atras şi de alte probleme pe care le tratează pe larg în studii cum ar fi:”Limba română în jurnalele din Austria” în care critică stilul greoi şi încărcat de germanisme a ziariştilor ardeleni; „Beţia de cuvinte” în care critică stilul încărcat al unor scriitori contemporani lui, „Răspunsurile revistei contemporane” în care polemizează cu scriitorii afirmaţi la revista „Contemporanul” condusă de Constantin Dobrogeanu-Gherea. Cu dobrogeanu-Gherea, Maiorescu polemizează timp de câţiva ani, acesta fiind oponentul său cel mai important din punct de vedere ideologic. Mai mult efort se înregistrează în ceea ce priveşte probleme literaturii, interesul lui Maiorescu şi al „Junimii” pentru literatură în 1867 când membrii cenaclului intenţionează să alcătuiască o antologie de poezie românească pentru uzul şcolar, spre surprinderea lor descoperă ca nu au cu ce să umple această antologie deoarece poezia românească de până atunci număra doar câteva opere cu adevărat valoroase, în acest sens, Maiorescu va publica studiul „O cercetare critică asupra poeziei române de la 1867” studiu alcătuit din două părţi: „Condiţiunea materială a poeziei”; „Condiţiunea ideală a poeziei”. Prin acest studiu, Maiorescu critică, uneori caustic, nereuşitele poeţilor contemporani şi încearcă să ofere un model, nişte critice ale poeziei valoroase. Alte studii dedicate diferitelor probleme sunt: „În contra direcţiunii de azi în cultura românească” în care marchează celebra teorie a formelor fără fond; „Poeţi şi critici”; „Comediile domnului Caragiale”; „Eminescu şi poeziile lui” sau „Oratori, retori, limbuţi”. Studiul lui Maiorescu „În contra direcţiei de azi în cultura românească” indică faptul că marile realizări culturale din anul 1868 sunt de fapt numai nişte iluzii, înainte de a consolida cultura românească propriu-zisă, au fost împrumutate elemente occidentale de mare însemnătate modernă, dar al căror înţeles nu este perceput de păturile superioare ale societăţii care le comandă; apariţia şcolilor, universităţilor, jurnalelor, muzeelor şi a teatrelor sunt în studiul lui Maiorescu doar forme fără fond, apar în societate dar nu sunt folosite pentru adevărata lor întrebuinţare, în ele umblă fele de fel de culturi occidentale dar cultura autohtonă dispare din această îmbinare, Maiorescu încearcă să revină la cultura românească care să fie percepută de toate clasele sociale. Arta poetică Specie poetică în care scriitorul îşi manifestă propria concepţie despre artă (rolul artei, misiunea poetului, mijloacele artistice predilecte). Artele poetice mai poartă şi numele de poeme programatice, de regulă ele sunt prezente în primul volum, aşezate chiar în fruntea acestuia. Prima astfel de poezie îi aparţine poetului latin Horaţiu şi se numeşte „ars poetica”. În literatura română arte poetice cunoscute sunt „Epigonii”, „Scrisoarea a II-a”, „Criticilor mei” pentru Eminescu, „Poetul” pentru Coşbuc, „Rugăciune” pentru Octavian Goga, „Plumb” pentru George Bacovia, „Testament” pentru Arghezi. Sonetul Specie lirică cu formă fixă alcătuită din 14 versuri grupate de obicei în două catrene şi două terţine (Sonetul italian); sau un grup de doisprezece versuri – trei catrene, două versuri concluzie (modelul englezesc). Rima catrenelor este îmbrăţişată iar a terţinelor este liberă. Există regula ca într-un sonet să nu se repete nici un fel de cuvânt cu excepţia instrumentelor gramaticale (conjuncţia, articolul şi verbul auxiliar). Sonetul a apărut în evul mediu timpuriu, fiind „inventat” de poeţii trubaduri francezi. Sonetul se dezvoltă în Italia renascentistă fiind reprezentat de Petrarca, Dante Aligheri, Michelangelo Buonarotti. În literatura română specia sonetului este ilustrată de: Mihai Eminescu şi V. Voiculescu, Al. Macedonski, V. Eftimiu şi Mihai Codreanu. Glosa Poezie cu formă fixă alcătuită dintr-un număr de strofe egal cu numărul versurilor din prima strofă plus două strofe, iniţială şi cea finală. Fiecare strofă începând cu cea de-a doua, comentează un vers al strofei iniţiale cunoscută şi sub numele de strofă temă. Strofa finală reia versurile strofei temă în ordine inversă. Ataracsia stoică Concept filozofic specific filozofilor stoici (Zenon, Xeneka, Epictet, Marc Aureliu) care constă în detaşarea rece, senină, resemnată de realitatea evenimentală. Conform lui Shopenhauer atarcsia stoică este singura cale de evadare a geniului dintr-o lume prozaică şi mercantilă. Balada cultă Creaţie epică în versuri de dimensiuni ample având în centru un eveniment istoric, eroic sau mitic. Se aseamănă cu varianta populară dar permite mai mult intruzia elementelor lirice: ”Sburătorul” de I. H. Rădulescu, „Paşa Hasan”, „Nunta Zamfirei”, „Moartea lui Fulger” de Gerge Coşbuc. Simbolismul Simbolismul este un curent literar care a apărut în Franţa, ca o reacţie împotriva mişcărilor numite romantism retoric sau decadent, parnasianism şi naturalism. Numele simbolismului a fost împrumutat dintr-un celebru articol-manifest, publicat la sfârşitul secolului XIX de către Jean Moreas, care a fost considerat iniţiatorul mişcării literare. Dintre mari poeţi francezi de orientare simbolistă îi amintim pe : Charles Baudelaire, cu celebrul său volum „Florile răului”, Paul Verlaine, Arthur Rimbaud, Stefane Mallarme. Simbolismul românesc a avut doi mari reprezentanţi, şi anume Alexandru Macedonski şi pe George Bacovia. Alţi simbolişti notabili au fost: Dimitrie Anghel, Ştefan Petrică, Ion Minulescu, Elena Farago. Simbolismul literar s-a manifestat sincronic cu cel pictural şi muzical, realizând un veritabil sincretism al artelor moderne. În pictură, curentul simbolist a fost marcat de afirmarea impresioniştilor şi a postimpresioniştilor universali şi naţionali precum: Eduard Manet, Edgar Degas, P.A. Renoir, Paul Cezanne, Henri Matisse, Vincent van Gogh. Dintre pictorii, îi amintim pe: Nicolae grigorescu, Ion Andreescu, Theodor Aman. Simbolismul s-a manifestat şi în muzică, impunând compozitori precum: Johannes Brahms, Bedrich Smetana, Manuel de Falla, Edvard Grieg, Charles Gounod, J. Massenet, Claude Debussz, iar dintre cei naţionali – Gheorghe Dima şi Ciprian Porumbescu. Spre deosebire de simbolismul francez, cel românesc nu s-a opus parnasianismului, ci l-a integrat, astfel în rondelurile lui Al. Macedonski, coexistând elemente preluate din ambele curente. Cercetătorii fenomenului cultural consideră că există două etape în simbolismul românesc, una amplă, între 1880 – 1914, şi cealaltă mai succintă, între 1914 – 1920. Aşadar, simbolismul autohton, a parcurs o perioadă de patru decenii în care datorită acestui curent, s-a înnoit poezia românească. Simboliştii consideră că limbajul poetic se bazează pe sugestia sonoră a cuvintelor şi pe corespondenţele secrete dintre idee şi forma acustică sub care ea apare; astfel, pentru simbolistul francez Stephane Mallarme, poezia trebuie să fie capabilă să sugereze cititorilor sentimentele şi, mai ales, senzaţiile trăite de autor: „ A numii un obiect înseamnă a suprima trei sferturi din plăcerea pe care ţi-o dă un poem, plăcerea care constă în bucuria de a ghici încetul cu încetul…”. Simbolişti selectează din lexic cuvintele cele mai melodioase şi mai muzicale, capabile să sugereze trăirile acestora. Al. Macedonski susţine că „arta versurilor nu este nici mai mult, nici mai puţin decât arta muzicii”, iar poetul francez Paul Verlaine lansează ideea bine cunoscută: ”Muzica înainte de toate!”. Simboliştii au modificat şi versificaţia, pentru că au renunţat la rimele tradiţionale şi au introdus versul liber. Macedonski este primul poet român care a publicat, în 1880, creaţii în versuri libere, fără rimă şi fără ritm. Ulterior, el a renunţat la această formă prozodică, considerând că poezia neversificată se apropie prea mult de proza ritmată. Alţi poeţi simbolişti au continuat să cultive versul alb precum Ovid Densusianu sau Ion Minulescu, acesta din urmă căzând şi într-un retorism preţios şi grandilocvent. Universul simbolist s-a remarcat prin următoarele teme şi motive lirice: motivul citadin al oraşului sau al târgului provincial, ale căror monotonie şi viaţă mediocră provoacă nevoia de evadare spirituală în tărâmuri misterioase (spaţii orientale sau utopice); tema marii plecări, receptată ca o călătorie spre necunoscut; tema naturii, receptată nu ca peisaj exterior, ci ca stare sufletească; motivul ploii şi al toamnei, care apare în mod constant la toţi simboliştii; motivul iubirii înţeleasă nu ca împlinire ideală, ci ca resimţire ca nevroză; motivul instrumentelor muzicale care acompaniază melancolia sufletească şi exprimă emoţii grave (vioara, dolina, harfa) ori violente (fluierul, fanfara); motivul solitudinii fiinţei, care descinde din poezia romantică. În simbolism imaginea singurităţii îşi pierde granduoarea, devenind elegică şi intimă. Efectele ei sunt melancolia şi spleen-ul, un amestec de tristeţe, dezolare şi plictiseală profundă. Spleen-ul simbolist a fost exprimat, prima oară în literatura universală, de Charles Baudelaire, iar la noi, de Şstefan Petrică, Traian Demetrescu şi, mai ales, de George Bacovia. Parnasianismul Este un curent literar apărut în Franţa, în jurul anului 1870 ca o reacţie faţă de romantism. Parnasianismul respinge din start exprimarea sentimentelor prin poezie. Parnasienii doresc o poezie impersonală în care să nu se simptă prezenţa eului poetic şi de aceea sunt interesaţi de perfecţiunea formei şi nu de conţinut. Ei cultivă masi les speciile fixe cum ar fi sonetul şi rondelul şi folosesc un limbaj artificial, având ca motive recurente, pietrele şi metalele preţioase şi culorile strălucitoare. Reprezentanţi: Theodor Gautier, Jose Maria Heredia, Theodore de L’Isle Adam Modernismul Este o mişcare ideologică şi culturală care s-a manifestat în toată Europa la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea. Modernismul constă într-o mişcare de înnoire a formulei artistice, o desprindere de tradiţie dar nu şi o negare a acesteia. Modernismul este concept larg care include într-o anumită măsură curente literare cum ar fi: Simbolismul, Expresionismul, Impresionismul, Dadaismul, Cubismul, Constructivismul şi Suprarealismul. La noi Modernismul se manifestă prin raportare polemică la Tradiţionalism sau Ortodoxism. Polemica dintre Modernism şi Tradiţionalism se concretizează în opoziţia ideologică dintre revistele „Sburătorul” şi „Gândirea”. Modernismul românesc se manifestă aşadar în jurul revistei şi cenaclului „Sburătorul” avându-l ca teoretician pe criticul literar Eugen Lovinescu. Eugen Lovinescu este alături de Garabet Ibrăileanu cel mai important critic al generaţiei sale, doctorand la Paris la Sorbona şi adept al metodei critice impresioniste a lui Emil Faguet. Ideile lui Lovinescu despre Modernism sunt presărate în numeroasele studii şi articole critice dar mai ales în : „Paşi pe nisip”, „Memorii”, „Istoria civilizaţiei române moderne” şi „Istoria literaturii române contemporane”. În opinia lui Lovinescu, Modernismul românesc se bazează pe două mari principii: principiul sincronismului şi teoria imitaţiei. Deşi adept a lui Maiorescu, Lovinescu nu este de acord cu „teoria formelor fără fond” considerând că o cultură tânără cum este ce a românească trebuie să împrumute formele de la ţările mai avansate urmând ca treptat să-şi ridice fondul la acelaşi nivel. Aceste teorii au stârnit vii controverse în epocă dar ele s-au tradus la modul practic prin afirmarea unor scriitori modernişti lansaţi la „Sburătorul” cum ar fi: Camil Petrescu, Hortensia Papadat-Bengescu, Anton Holban, Gheorghe Brăescu, Camil Baltazar. Alţi reprezentanţi ai Modernismului românesc care au fost susţinuţi de Lovinescu sunt: Ion Barbu, Tudor Arghezi, Lucian Blaga şi Alexandru Philippide. 쥁