Referat Concepte Operationale Pe Semestrul Ii
Mai jos puteti citi fragmente din
Referat Concepte Operationale Pe Semestrul Ii si de asemenea puteti face
Download Referat Concepte operationale pe semestrul iiCiteste fragmente din Referat Concepte Operationale Pe Semestrul Ii
Eufemismul
Este conceptul operaţional care implică folosirea unei expresii sau al
unui cuvânt elegant pentru a desemna o realitate negativă.
Literatura populară
Folclorul literar
Etimologie
Termenul folclor este un compus de origine englezească provenind din
folk + lore – popor + înţelepciune. Termenul a fost introdus în
anul 1846 de către reverendul englez William Thomson.
Definiţie
Folclorul reprezintă totalitatea creaţiilor populare ale unei naţii
indiferent de domeniu, literatură, muzică, artă picturală,
coregrafie etc.
Literatura populară reprezintă aşadar o componentă importantă a
folclorului incluzându-se aşadar în aceasta.
Trăsături ale literaturii populare
Caracterul oral – este o trăsătură esenţială a creaţiei literare
folclorice dar nu este specifică numai acestora deoarece toate operele
foarte vechi s-au transmis pe cale orală. Oralitatea presupune aşadar
un anume modul de transmitere ci ÅŸi cel de elaborare respectiv
receptare deoarece opera folclorică are de obicei finalitate practică.
Caracterul colectiv – derivă evident din cel oral şi este specific
creaţiei populare deoarece aceasta se elaborează colectiv se
receptează în colectivitate şi mai ales exprimă o mentalitate
colectivă, generală, oamenii din popor ne fiind interesaţi de cazuri
particulare.
Caracterul anonim – derivă din cel oral şi colectiv, identitatea
autorului iniţial pierzându-se, receptorul popular este interesat în
primul rând de creaţie şi nu de creator.
Caracterul sincretic:
Sincretismul – simultaneitatea mai multor forme de artă în generarea
şi desfăşurarea unei creaţii.
Opera populară nu poate face disocierea între mai multe forme de
artă, astfel balada nu va fi întotdeauna însoţită de muzică, o
doină de mişcare scenică, un basm de mimică şi scenică.
Genuri ÅŸi specii ale literaturii folclorice
La fel ca şi literatura cultă, literatura folclorică cuprinde toate
cele trei genuri literare: liricul, epicul ÅŸi dramaticul.
Genul liric se împarte în trei categorii
Lirica diurnă – cuprinde ca specie majoră cântecul. Tot în
categoria cântecelor se situează şi doina care este de fapt un
cântec de jale.
Lirica de cugetare – cuprinde specii ca ghicitoarea, proverbul,
zicătoarea şi frământarea de limbă.
Lirica ritualică – cuprinde acele creaţii care se leagă de un
anumit eveniment şi aici se includ: strigarea, bocetul, oraţia de
nuntă.
Genul epic se împarte şi el în două mari categorii:
Epica în versuri cuprinde specii ca: balada, colinda, legenda.
Epica în proză are ca specii: basmul, snoava, legenda narativă.
Genul dramatic este foarte dezvoltat în literatura populară dar nu se
concretizează propriu-zis în specii, se cunosc totuşi câteva forme
de teatru populare:
Teatrul cu măşti zoomorfe
Teatrul religios- irozii, scena naÅŸterii pruncului Iisus
Teatrul de păpuşi: Mărioara şi Vasilache
Balada
Specie epică în versuri cu caracter legendar narativ care se axează
pe evenimente mitice, istorice sau fantastice aducând în primul plan
figurile unor domnitori vestiţi, ai unor eroi populari sau ai unor
haiduci. Termenul original românesc pentru această specie era cel de
„cântec bătrânescâ€Â, termenul baladă a fost introdus din limba
franceză de către Vasile Alecsandri în anul 1852 când publică
culegerea intitulată „Poezii Poporaleâ€Â
Asonanţa
Figură fonetică, formă a aliteraţiei care constă în repetarea unui
sunet consonantic.
Ex. „Pe-un picior de plaiâ€Â
Ex. „Prin vulturi, vântul viu vuia†(Coşbuc)
Personificarea
Figură de stil prin intermediul căreia animalelor şi obiectelor
neînsufleţite li se conferă atribute umane cu ajutorul cărora se
transformă în persoane sau simboluri.
Ex. Calul năzdravan, Mioriţa, Pâinea, Codrul
Paralelismul sintactic
Este figura de stil care constă în repetarea aceluiaşi structuri
sintactice la începutul unui vers (compus din versuri sau chiar strofe,
având rolul de a crea impresia de simetric).
Ex. „Fluieraş de fag
Mult zicea cu drag
FluieraÅŸ de os
Mult zicea duios
FluieraÅŸ de soc
Mult zicea cu focâ€Â
Ex. „Plumb†– George Bacovia
Elemente de prozodie (rima, ritmul şi măsura)
Rima – figură sonoră care constă în împotrivirea unor terminaţii
de vers care produc un efect eufonic.
Tipuri de rimă:
Rima împerecheată (1-2, 3-4, 5-6)
Rima încrucişată (1-3, 2-4, 5-7)
Rima îmbrăţişată (1-4, 2-3, 5-8, 6-7)
Monorima (1, 2, 3, 4) – specifică creaţiilor populare
Ritmul – reprezintă succesiunea silabelor accentuate şi neaccentuate
dintr-un vers. Cele mai cunoscute ritmuri sunt: iambul, trohaicul,
dactilul, ambibrahul.
Măsura – reprezintă cantitatea silabică a unui vers adică numărul
de silabe din fiecare vers.
Ritmul trohaic
Este un ritm bazat pe un picior metric bisilabic în care prima silabă
este accentuată şi a doua neaccentuată.
Este specific creaţiei populare dar apare şi în cea cultă ca de
exemplu: „Revedere†de M. Eminescu.
Genul liric ÅŸi speciile sale
Definiţie
Este unul dintre genurile literare fundamentale în care sentimentele
şi ideile autorului se exprimă în mod direct şi nemijlocit. În
genul liric este obligatorie prezenţa unui eu liric deoarece
modalitatea principală de exprimare este monologul liric care
alternează uneori cu descrierea. Genul liric are drept trăsătură
principală subiectivitatea absolută a exprimării, în general genul
liric este asimilat ideii de poezie deoarece majoritatea speciile lor
sunt în versuri, cu toate acestea există şi specii literare în
proză: romanul liric unde se încadrează „Thalasa†de Al.
Macedonski sau „Cântarea României†de Al. Russo.
Geneză
Genul liric are o vechime considerabilă, primele texte lirice păstrate
datând din jurul anului 2600 Î.H. Primele texte lirice au apărut în
Egiptul antic şi au ajuns până în contemporaneitate prin
inscripţionarea lor pe pereţii interiori ai piramidelor.
Manifestările lirice apar la majoritatea popoarelor antice, astfel în
Biblie avem câteva fragmente care pot fi considerate poetice, anume:
â€ÂCântarea cântărilor†atribuită regelui Solomon ÅŸi
„Psalmii†atribuiţi regelui David. Cu toate acestea primele nume de
poeţi în adevăratul sens al cuvântului apar în Grecia antică:
Pindar, Safo, Anacron, Alceu (Alcaios). La noi poezia ca formă lirică
propriu-zisă apare târziu la nivelul cult , deşi era foarte bine
dezvoltată în folclor. Primul nostru versificator este mitropolitul
Dosoftei care în 1673 creeză „Psaltira pre versuri tocmităâ€Â.
Primul adevărat poet original este un cronicar moldovean Miron Costin
care este autorul primului poem filozofic românesc intitulat „Viaţa
lumiiâ€Â. Poezia se dezvoltă în ţările române abia la sfârÅŸitul
secolului XVIII-lea avându-i ca reprezentanţi pe : Iancu Văcărescu,
Ienăchiţă Văcărescu, Nicolae Văcărescu, Costache Conachi şi
Anton Pann.
Clasificare
Speciile lirice fiind foarte numeroase ÅŸi neomogene nu au putut fi
clasificate conform unui criteriu universal. S-au impus totuşi două
clasificări care nu sunt infailibile dar sunt didactice:
După criteriul formal:
Poezii cu formă liberă
Poezii cu formă fixă:
Gazelul
Sonetul
Rondelul
Madrigalul
Catrenul
Terţina
Distihul
După criteriul conţinutului:
1. Lirica cetăţenească
Oda
Imnul
Panfletul
Satira
Epigrama
2. Lirica filozofică
Meditaţia
Elegia
Poemul filozofic
3. Lirica intimă
Idila
Romanţa
Egloga
4. Lirica peisagistică
Pastelul
PaÅŸoptismul
Etimologie
Termenul paşoptism care desemnează o perioadă importantă din istoria
literaturii române este provenit de la denumirea haplologică a anului
revoluţionar 1848.
Definiţie
Paşoptismul cuprinde perioada literară dintre 1840 şi 1860 perioadă
care pentru literatura română înseamnă epocă de modernizare, de
afirmare a romantismului şi de fundamentare a majorităţii speciilor.
Cronologie
Această epocă înţeleasă în sens larg se poate diviza în trei
perioade:
Prepaşoptismul (1830 –1840)
Paşoptismul (1840 – 1860)
Postpaşoptismul (1860 – 1870)
Premisele apariţiei Paşoptismului
Paşoptismul nu trebuie înţeles doar ca o perioadă literară ci mult
mai larg ca o perioadă de avânt cultural în care cultura românească
se deschide către valorile occidentale. Această revoluţie culturală
nu ar fi fost însă posibilă fără nişte transformări cum ar fi:
1863 Al. Ioan Cuza dă o lege prin care învăţământul primar devine
gratuit ÅŸi obligatoriu
1860 Apare prima universitate românească, universitatea de la Iaşi
1864 Apare universitatea BucureÅŸti
1816 Prima reprezentaţie de teatru la Iaşi
1829 Apar primele ziare româneşti:
Ţara Românească → „Curierul românesc†cu suplimentul „Curier
de ambe sexeâ€Â
Moldova → „Albina românească†cu suplimentul „Alăuta
româneascăâ€Â
Transilvania → „Gazeta de Transilvania†cu suplimentul „Foaie
pentru minte, inimă ÅŸi literaturăâ€Â
Adevărata revoluţie apare nu însă cu ziarele ci cu apariţia
primelor reviste literare:
1840 „Dacia literarăâ€Â
1844 „Propăşireaâ€Â
1855 „România literarăâ€Â
Fundarea speciilor
Paşoptismul este o perioadă importantă pentru literatura română şi
datorită faptului că acum sunt puse bazele primelor specii literare
cum ar fi : meditaţia, elegia, pastelul, balada, poemul filozofic,
satira, epistola, fabula, idila ÅŸi egloga.
Afirmarea romantismului
În jurul anului 1848 romantismul este un curent la modă în toată
Europa, astfel încât el ajunge şi în ţările române sub o formă
moderată însă, fiind mai ale un curent cultural, impregnat de idei
iluministe. Reprezentanţii romantismului de acum dau operei lor un
pronunţat caracter militant ei fiind deopotrivă scriitori şi
revoluţionari.
Reprezentanţi
Vasile Alecsandrii, Grigore Alexandrescu, Alecu Russo, Costache
Negruzzi, Ion Heliade Rădulescu, V. Cârlova, D. Bolintineanu, Nicolae
Bălcescu.
Junimea ÅŸi junimismul
Junimea este cea mai importantă mişcare literară românească din
cea de-a doua jumătate a secolului XIX. Importanţa ei derivă din
atingerea unor obiective importante cum ar fi: fondarea unei limbi
literare şi dezvoltarea literaturii precum şi din faptul că la
cenaclul „Junimea†au fost lansaţi scriitori importanţi cum ar fi:
M. Eminescu, Ion Creangă, Ioan Slavici, Duiliu Zamfirescu.
Societatea „Junimea†ia naştere în anul 1863 sub lozinca:
„Entre qui veut, reste qui peutâ€Â, membrii fondatori ai societăţii
„Junimea†au fost: Titu Maiorescu, Iacob Negruzzi, Theodor Rosseti,
Vasile Pogor ÅŸi P.P. Carp.
La început activitatea „Junimii†a fost predominant iluministă
în sensul că scopul ei principal era de a ridica nivelul cultural al
publicului prin susÅ£inerea unor „prelecÅ£iuni populareâ€Â. La 1
Martie 1867 apare primul număr al revistei „Convorbiri literareâ€Â
revista aparÅ£inând cenaclului „Junimeaâ€Â, apărută din iniÅ£iativa
secretarului „Junimii†Iacob Negruzzi. Revista „Convorbiri
literare†va fi cea mai importantă revistă literară românească
timp de şase decenii deoarece în paginile sale sunt publicate cele mai
cunoscute poeme eminesciene, basmele lui Creangă, nuvelele lui Slavici
şi chiar unele schiţe ale lui I. L. Caragiale.
De-a lungul activităţii sale societatea „Junimea†a avut patru
mari obiective:
Formarea unei limbi literare şi înlocuirea alfabetului chirilic cu cel
latin
Încurajarea literaturii române
Ridicarea nivelului cultural ÅŸi literar al publicului
Formarea spiritului critic
Toate aceste obiective au fost împlinite de societatea „Junimeaâ€Â
graţie activităţii critice a lui Titu Maiorescu conducătorul ei.
Titu Maiorescu „Spiritus Rector†al Junimii
Titu Maiorescu este una din figurile cele mai importante ale culturii
româneşti din cea de-a doua jumătate a secolului XIX. Născut la
Craiova în 1840, Titu Maiorescu îşi face studiile la Austria şi
Germania, obţinând doctoratul în filozofie la Tuningen în Germania.
Cea mai mare parte a activităţii sale se desfăşoară la Iaşi unde
pe lângă rolul său important de la „Junimea†desfăşoară şi o
succintă activitate politică ca membru important al Partidului
Conservator. Va ocupa funcţii importante cum ar fi cea de Ministru al
Educaţiei, Ministru al Culturii şi Prim-ministru pentru o scurtă
perioadă. Moare în anul 1914.
Ca om de cultură, Maiorescu a fost preocupat în primul rând de
problemele limbii naţionale şi ale literaturii naţionale. În ceea ce
priveşte problema limbii, Maiorescu intră în conflict cu
susţinătorii etimologismului şi latinismului din Ardeal considerând
că limba română trebuie să fie o limbă fonetică în care să se
scrie şi să se pronunţe în acelaşi fel, el susţine de asemenea
necesitatea de a înlocuii alfabetul chirilic care se folosea până
atunci cu alfabetul latin, deoarece limba română este o limbă
neolatină. Această iniţiativă a lui Maiorescu va devenii lege a
Academiei Române în 1884. Aceste probleme au fost tratate pe larg de
Maiorescu în articolul „Despre scrierea limbei române din 1866â€Â.
Maiorescu se simpte atras şi de alte probleme pe care le tratează pe
larg în studii cum ar fi:â€ÂLimba română în jurnalele din Austriaâ€Â
în care critică stilul greoi şi încărcat de germanisme a
ziariştilor ardeleni; „Beţia de cuvinte†în care critică stilul
încărcat al unor scriitori contemporani lui, „Răspunsurile revistei
contemporane†în care polemizează cu scriitorii afirmaţi la revista
„Contemporanul†condusă de Constantin Dobrogeanu-Gherea. Cu
dobrogeanu-Gherea, Maiorescu polemizează timp de câţiva ani, acesta
fiind oponentul său cel mai important din punct de vedere ideologic.
Mai mult efort se înregistrează în ceea ce priveşte probleme
literaturii, interesul lui Maiorescu şi al „Junimii†pentru
literatură în 1867 când membrii cenaclului intenţionează să
alcătuiască o antologie de poezie românească pentru uzul şcolar,
spre surprinderea lor descoperă ca nu au cu ce să umple această
antologie deoarece poezia românească de până atunci număra doar
câteva opere cu adevărat valoroase, în acest sens, Maiorescu va
publica studiul „O cercetare critică asupra poeziei române de la
1867†studiu alcătuit din două părţi: „Condiţiunea materială a
poezieiâ€Â; „CondiÅ£iunea ideală a poezieiâ€Â. Prin acest studiu,
Maiorescu critică, uneori caustic, nereuşitele poeţilor contemporani
şi încearcă să ofere un model, nişte critice ale poeziei valoroase.
Alte studii dedicate diferitelor probleme sunt:
„În contra direcţiunii de azi în cultura românească†în care
marchează celebra teorie a formelor fără fond; „Poeţi şi
criticiâ€Â; „Comediile domnului Caragialeâ€Â; „Eminescu ÅŸi poeziile
lui†sau „Oratori, retori, limbuÅ£iâ€Â.
Studiul lui Maiorescu „În contra direcţiei de azi în cultura
românească†indică faptul că marile realizări culturale din anul
1868 sunt de fapt numai nişte iluzii, înainte de a consolida cultura
românească propriu-zisă, au fost împrumutate elemente occidentale de
mare însemnătate modernă, dar al căror înţeles nu este perceput de
păturile superioare ale societăţii care le comandă; apariţia
şcolilor, universităţilor, jurnalelor, muzeelor şi a teatrelor sunt
în studiul lui Maiorescu doar forme fără fond, apar în societate dar
nu sunt folosite pentru adevărata lor întrebuinţare, în ele umblă
fele de fel de culturi occidentale dar cultura autohtonă dispare din
această îmbinare, Maiorescu încearcă să revină la cultura
românească care să fie percepută de toate clasele sociale.
Arta poetică
Specie poetică în care scriitorul îşi manifestă propria concepţie
despre artă (rolul artei, misiunea poetului, mijloacele artistice
predilecte). Artele poetice mai poartă şi numele de poeme
programatice, de regulă ele sunt prezente în primul volum, aşezate
chiar în fruntea acestuia.
Prima astfel de poezie îi aparţine poetului latin Horaţiu şi se
numeÅŸte „ars poeticaâ€Â. ÃŽn literatura română arte poetice
cunoscute sunt „Epigoniiâ€Â, „Scrisoarea a II-aâ€Â, „Criticilor
mei†pentru Eminescu, „Poetul†pentru CoÅŸbuc, „Rugăciuneâ€Â
pentru Octavian Goga, „Plumb†pentru George Bacovia, „Testamentâ€Â
pentru Arghezi.
Sonetul
Specie lirică cu formă fixă alcătuită din 14 versuri grupate de
obicei în două catrene şi două terţine (Sonetul italian); sau un
grup de doisprezece versuri – trei catrene, două versuri concluzie
(modelul englezesc).
Rima catrenelor este îmbrăţişată iar a terţinelor este liberă.
Există regula ca într-un sonet să nu se repete nici un fel de cuvânt
cu excepţia instrumentelor gramaticale (conjuncţia, articolul şi
verbul auxiliar).
Sonetul a apărut în evul mediu timpuriu, fiind „inventat†de
poeţii trubaduri francezi. Sonetul se dezvoltă în Italia
renascentistă fiind reprezentat de Petrarca, Dante Aligheri,
Michelangelo Buonarotti.
În literatura română specia sonetului este ilustrată de: Mihai
Eminescu ÅŸi V. Voiculescu, Al. Macedonski, V. Eftimiu ÅŸi Mihai
Codreanu.
Glosa
Poezie cu formă fixă alcătuită dintr-un număr de strofe egal cu
numărul versurilor din prima strofă plus două strofe, iniţială şi
cea finală.
Fiecare strofă începând cu cea de-a doua, comentează un vers al
strofei iniţiale cunoscută şi sub numele de strofă temă. Strofa
finală reia versurile strofei temă în ordine inversă.
Ataracsia stoică
Concept filozofic specific filozofilor stoici (Zenon, Xeneka, Epictet,
Marc Aureliu) care constă în detaşarea rece, senină, resemnată de
realitatea evenimentală.
Conform lui Shopenhauer atarcsia stoică este singura cale de evadare a
geniului dintr-o lume prozaică şi mercantilă.
Balada cultă
Creaţie epică în versuri de dimensiuni ample având în centru un
eveniment istoric, eroic sau mitic. Se aseamănă cu varianta populară
dar permite mai mult intruzia elementelor lirice: â€ÂSburătorul†de
I. H. Rădulescu, „PaÅŸa Hasanâ€Â, „Nunta Zamfireiâ€Â, „Moartea
lui Fulger†de Gerge Coşbuc.
Simbolismul
Simbolismul este un curent literar care a apărut în Franţa, ca o
reacţie împotriva mişcărilor numite romantism retoric sau decadent,
parnasianism şi naturalism. Numele simbolismului a fost împrumutat
dintr-un celebru articol-manifest, publicat la sfârşitul secolului XIX
de către Jean Moreas, care a fost considerat iniţiatorul mişcării
literare. Dintre mari poeţi francezi de orientare simbolistă îi
amintim pe : Charles Baudelaire, cu celebrul său volum „Florile
răuluiâ€Â, Paul Verlaine, Arthur Rimbaud, Stefane Mallarme.
Simbolismul românesc a avut doi mari reprezentanţi, şi anume
Alexandru Macedonski şi pe George Bacovia. Alţi simbolişti notabili
au fost: Dimitrie Anghel, Ştefan Petrică, Ion Minulescu, Elena Farago.
Simbolismul literar s-a manifestat sincronic cu cel pictural ÅŸi
muzical, realizând un veritabil sincretism al artelor moderne. În
pictură, curentul simbolist a fost marcat de afirmarea
impresioniştilor şi a postimpresioniştilor universali şi naţionali
precum: Eduard Manet, Edgar Degas, P.A. Renoir, Paul Cezanne, Henri
Matisse, Vincent van Gogh. Dintre pictorii, îi amintim pe: Nicolae
grigorescu, Ion Andreescu, Theodor Aman. Simbolismul s-a manifestat ÅŸi
în muzică, impunând compozitori precum: Johannes Brahms, Bedrich
Smetana, Manuel de Falla, Edvard Grieg, Charles Gounod, J. Massenet,
Claude Debussz, iar dintre cei naţionali – Gheorghe Dima şi Ciprian
Porumbescu.
Spre deosebire de simbolismul francez, cel românesc nu s-a opus
parnasianismului, ci l-a integrat, astfel în rondelurile lui Al.
Macedonski, coexistând elemente preluate din ambele curente.
Cercetătorii fenomenului cultural consideră că există două etape
în simbolismul românesc, una amplă, între 1880 – 1914, şi
cealaltă mai succintă, între 1914 – 1920. Aşadar, simbolismul
autohton, a parcurs o perioadă de patru decenii în care datorită
acestui curent, s-a înnoit poezia românească.
Simboliştii consideră că limbajul poetic se bazează pe sugestia
sonoră a cuvintelor şi pe corespondenţele secrete dintre idee şi
forma acustică sub care ea apare; astfel, pentru simbolistul francez
Stephane Mallarme, poezia trebuie să fie capabilă să sugereze
cititorilor sentimentele şi, mai ales, senzaţiile trăite de autor:
„ A numii un obiect înseamnă a suprima trei sferturi din plăcerea
pe care ţi-o dă un poem, plăcerea care constă în bucuria de a ghici
încetul cu încetul…â€Â.
Simbolişti selectează din lexic cuvintele cele mai melodioase şi mai
muzicale, capabile să sugereze trăirile acestora. Al. Macedonski
susţine că „arta versurilor nu este nici mai mult, nici mai puţin
decât arta muziciiâ€Â, iar poetul francez Paul Verlaine lansează ideea
bine cunoscută: â€ÂMuzica înainte de toate!â€Â.
Simboliştii au modificat şi versificaţia, pentru că au renunţat la
rimele tradiţionale şi au introdus versul liber. Macedonski este
primul poet român care a publicat, în 1880, creaţii în versuri
libere, fără rimă şi fără ritm. Ulterior, el a renunţat la
această formă prozodică, considerând că poezia neversificată se
apropie prea mult de proza ritmată.
Alţi poeţi simbolişti au continuat să cultive versul alb precum
Ovid Densusianu sau Ion Minulescu, acesta din urmă căzând şi
într-un retorism preţios şi grandilocvent.
Universul simbolist s-a remarcat prin următoarele teme şi motive
lirice: motivul citadin al oraşului sau al târgului provincial, ale
căror monotonie şi viaţă mediocră provoacă nevoia de evadare
spirituală în tărâmuri misterioase (spaţii orientale sau utopice);
tema marii plecări, receptată ca o călătorie spre necunoscut; tema
naturii, receptată nu ca peisaj exterior, ci ca stare sufletească;
motivul ploii şi al toamnei, care apare în mod constant la toţi
simboliştii; motivul iubirii înţeleasă nu ca împlinire ideală, ci
ca resimţire ca nevroză; motivul instrumentelor muzicale care
acompaniază melancolia sufletească şi exprimă emoţii grave (vioara,
dolina, harfa) ori violente (fluierul, fanfara); motivul solitudinii
fiinţei, care descinde din poezia romantică. În simbolism imaginea
singurităţii îşi pierde granduoarea, devenind elegică şi intimă.
Efectele ei sunt melancolia şi spleen-ul, un amestec de tristeţe,
dezolare şi plictiseală profundă. Spleen-ul simbolist a fost
exprimat, prima oară în literatura universală, de Charles Baudelaire,
iar la noi, de Şstefan Petrică, Traian Demetrescu şi, mai ales, de
George Bacovia.
Parnasianismul
Este un curent literar apărut în Franţa, în jurul anului 1870 ca o
reacţie faţă de romantism.
Parnasianismul respinge din start exprimarea sentimentelor prin poezie.
Parnasienii doresc o poezie impersonală în care să nu se simptă
prezenţa eului poetic şi de aceea sunt interesaţi de perfecţiunea
formei şi nu de conţinut. Ei cultivă masi les speciile fixe cum ar fi
sonetul şi rondelul şi folosesc un limbaj artificial, având ca motive
recurente, pietrele şi metalele preţioase şi culorile strălucitoare.
Reprezentanţi:
Theodor Gautier, Jose Maria Heredia, Theodore de L’Isle Adam
Modernismul
Este o mişcare ideologică şi culturală care s-a manifestat în
toată Europa la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul
secolului al XX-lea.
Modernismul constă într-o mişcare de înnoire a formulei artistice,
o desprindere de tradiţie dar nu şi o negare a acesteia. Modernismul
este concept larg care include într-o anumită măsură curente
literare cum ar fi: Simbolismul, Expresionismul, Impresionismul,
Dadaismul, Cubismul, Constructivismul ÅŸi Suprarealismul.
La noi Modernismul se manifestă prin raportare polemică la
Tradiţionalism sau Ortodoxism. Polemica dintre Modernism şi
Tradiţionalism se concretizează în opoziţia ideologică dintre
revistele „Sburătorul†şi „Gândireaâ€Â.
Modernismul românesc se manifestă aşadar în jurul revistei şi
cenaclului „Sburătorul†avându-l ca teoretician pe criticul
literar Eugen Lovinescu.
Eugen Lovinescu este alături de Garabet Ibrăileanu cel mai important
critic al generaţiei sale, doctorand la Paris la Sorbona şi adept al
metodei critice impresioniste a lui Emil Faguet.
Ideile lui Lovinescu despre Modernism sunt presărate în numeroasele
studii ÅŸi articole critice dar mai ales în : „PaÅŸi pe nisipâ€Â,
„Memoriiâ€Â, „Istoria civilizaÅ£iei române moderne†şi
„Istoria literaturii române contemporaneâ€Â.
În opinia lui Lovinescu, Modernismul românesc se bazează pe două
mari principii: principiul sincronismului şi teoria imitaţiei. Deşi
adept a lui Maiorescu, Lovinescu nu este de acord cu „teoria formelor
fără fond†considerând că o cultură tânără cum este ce a
românească trebuie să împrumute formele de la ţările mai avansate
urmând ca treptat să-şi ridice fondul la acelaşi nivel. Aceste
teorii au stârnit vii controverse în epocă dar ele s-au tradus la
modul practic prin afirmarea unor scriitori modernişti lansaţi la
„Sburătorul†cum ar fi: Camil Petrescu, Hortensia Papadat-Bengescu,
Anton Holban, Gheorghe Brăescu, Camil Baltazar.
Alţi reprezentanţi ai Modernismului românesc care au fost
susţinuţi de Lovinescu sunt: Ion Barbu, Tudor Arghezi, Lucian Blaga
ÅŸi Alexandru Philippide.
ì¥Â