Referat Mihai Eminescu - Modele Cosmogonice

Mai jos puteti citi fragmente din Referat Mihai Eminescu - Modele Cosmogonice si de asemenea puteti face Download Referat Mihai Eminescu - Modele cosmogonice

Citeste fragmente din Referat Mihai Eminescu - Modele Cosmogonice

EMINESCU, Modele cosmologice şi viziune poetică Prezenta lucrare îşi propune să definească opera lui Mihai Eminescu ca pe o succesiune de soluţii existenţiale – şi în consecinţă poetice – raportate la suflet – istorie – univers. Succesiunea modelelor teoriei universului este determinată de stadiul evoluţiei ştiinţei, a fizicii în primul rând, a matematicii şi astronomiei. Istoria cosmologiei europene a parcurs trei mari etape ştiinţi- fice: etapa antică care a cultivat un model cosmologic de tip sferic; etape corespunzătoare fizicii clasice newtoriene, şi etapa contem- porană . Poezia eminesciană parcurge trei etape: prima etapă în con- sonanţă cu viziunea romantică de la 1848 este fondată pe un model cosmologic platonician şi are ca erou liric preferat copilul. A doua etapă marcată de gândirea lui Schopenhauer dezvăluie caracterul iluzoriu al armoniei lumii, este obsedată de problemele de sens ale existenţei umane într-o lume tentată să rezolve această criză într-o manieră romantică. Ipostaza simbolică, cea mai caracteristică pentru această perioadă este demonul. Ultima etapă a creaţiei eminesciene abandonează modelul cosmologic platonician pentru unul de tip Kantian. Capitolul al II-lea: tratează universul paradisiac corespunzător modelului cosmologic al lui Platon şi relaţia dintre poezia eminesciană şi cea a generaţiei de la 1848. Cu tentă erotică în stil Alecsandri (De-aş avea) sau Bolinti- neanu (O călătorie în zori), satirică (Junii corupţi), patriotică (Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie) sau istorică (Horia) , poezia lui Eminescu reia motivul lumii ca substanţă divină a lumii, însă, se ataşează mai ales vizionarismului paşoptist care se exprimă în constituirea idealului naţional şi politic pe concepţia mesianică asupra rolului pe care-l are de îndeplinit poetul. “Bardul” emines-cian este reîncarnarea poetului profet al paşoptiştilor şi el ia chiar, adesea înfăţişarea poeţilor generaţiei precedente. Vocaţia poeziei nu e plăcutul ci sublimul deoarece se vrea cântarea profetică ce concurează şi stăpâneşte natura şi natura umană dezlănţuită: “Astfel îţi e cântarea, bătrâne Heliade, Cum curge profeţia unei Ieremiade, Cum se răzbun-un vifor zburând din nor în nor. Ruga-m-aş la Erato, să cânt ca Tine, barde, De nu în viaţa-mi toată, dar cântecu-mi de moarte Să fie ca “Blesteme”-Ţi… să-l cânt, apoi să mor.” Oscilând între Dumnezeu şi Satana, între credinţă şi blestem Mureşanu (Andrei Mureşanu, erou naţional şi poet al deşteptării neamului devenit eroul faustic al uneia dintre cele mai frumoase poeme dramatice eminesciene) e un spirit torturat, dar mântuit totuşi de sentimentul apartenenţei sale la o comunitate naţională greu încercată, nu însă învinsă. La 1871, bardul este înlocuit printr-o fiinţă demonică. Bleste- mul demonic alternează cu rugăciunea şi vechiul bard redevine vocea ce va celebra destinele eroice ale unui popor martirizat: “Văd cerul lan albastru sădit cu grâu de stele, El îmi arată planul adâncei întocmele Cu care-şi mişcă sorii. – În sâmburul de ghindă E un stejar. …………………………… …………………………………………. ……………….aşa, poporul meu, În tine e puterea-ţi, nălţarea-ţi şi pieirea-ţi.” Poemul Ondina încearcă limbajul poetic printr-o interpretare explicită a modelului cosmic platonician. O serie de motive poetice precum: muzica sferelor, dansul, valoare sacră a numelui, eroii, lumina ca substanţă a lumii sunt integrate în lexicul poeziei eminesciene. “În loc de aer e un aur, Topit şi transparent, mirositor… Când îngeri cântă de deasupra raclei În lumea cerurilor – ele-albesc Şi pe pământ ajung ţăndări duioase Din cântecul frumos…” Ca o “notă rătăcită” din muzica sferelor sau ca idee din urzeala primă a lumii, apare femeia în poezia eminesciană de tinereţe. ”Eşti tu nota rătăcită Din cântarea sferelor Ce eternă, nefinită, Îngerii o cântă-n cor?” Iubită, muză şi, adeseori artistă, femeia e una dintre vocile prin care se vesteşte armonia divină a universului. Ultimul mare poem eminescian axat pe topografia mitică a universului este “Povestea magului călător în stele”. Marcat de semnele genialităţii şi ale morţii, prinţul moştenitor de împărăţii pământene, purcede pentru aflarea unde sălăşluieşte bătrânul mag, cunoscător al legilor divine ce guvernează armonia cosmică. Drumul spre piscurile sacre ale Pionului este şi un drum spre adevărurile adânci, ascunse în propria-ne fiinţă. Coborând în adâncurile gândului şi de aici în adâncurile somnului, prinţului îi este dat să afle că face parte din categoria rară a celor lipsiţi de un destin prestabilit, a celor liberi asemenea lui Dumnezeu. Lipsit de patria originară a unui astru, geniul fără de stea descinde direct din puterea demiurgică a divinităţii, cu care se descoperă prin gândire, “Căci Dumnezeu în lume le ţine loc de tată Şi pune pe-a lor frunte gândirea lui bogată.” Singurul pericol care ameninţă fiinţele geniale este iubirea care le-o poartă îngerul “palid cu lungi aripi şi negre” al Morţii. Moartea celor fără de stea nu poate fi decât o moarte a gândului care nu mai are puterea de a fi creator de sens, care îşi pierde aşadar virtutea demiurgică. Conştiinţa istorică şi drama înstrăinării spiritului în timp – analizează felul în care Eminescu s-a desprins de modelul cosmologic platonician. Timpului cosmic al echilibrului perpetuu îi opune viziunea opririi, declinului lumii. Marile crize istorice ale umanităţii sunt înscrise de Eminescu în “Memento mori”: “Şi-astăzi punctul de solstiţiu a sosit în omenire. Din mărire la cădere, din cădere la mărire”. Cum, etimologic, solstiţiu înseamnă momentul de oprire al soarelui în evoluţia sa celestă, istoria umanităţii va fi marcată de tragice solstiţii ale gândirii iar existenţa individului va intra şi ea sub semnul unei rupturi dramatice de unitatea originară a fiinţei. ÎNSTRĂINAREA Sentimenttul unei dramatice rupturi interioare şi nostalgia vârstei pierdute a plenitudinii, din care mai supravieţuieşte, neatins, doar cultul artei şi cultul prieteniei. Sentimentul rătăcirii prin uitare, ajunge în “Melancolie”, până la sentimentul unei dedublări ce transformă conştiinţa într-un martor al unei existenţe ce şi-a pierdut înţelesul şi care descoperă că verbului “a fi” îi lipseşte persoana I. Ea poate deveni, în sunetul melancolic al cornului din “Peste vârfuri” dulce tânjire după odihna morţii sau poate rămâne plutire incertă într-un univers care şi-a pierdut realitatea. Spaţiul paradisiac al începutului este, de obicei acela al codrului. Codrul e spaţiu –nucleu, necomunicant cu istoria, tărâm înshis aflat în afara legilor trecerii: “În temeiul codrului Cale nu-i, cărare nu-i. Că de-a fost vreodată cale Ea s-a prefăcut în vale.” Fiinţa imaculată a copilului aparţine paradisului pădurii, pe care-l stăpâneşte ca tânăr prinţ în “O, rămâi”. CRIZA COMUNICĂRII. STERILITATE ŞI IRONIE. Aşa cum “visul” sau starea de “farmec” sunt atribute ale copilului, tot astfel poezia este atributul bardului. Căci bardul aparţine lumii armonioase a vârstelor istorice aurorale. Poezia este limbaj natural în epocile de gândire mitică. Dar, în clipa în care gândirea mitică îşi pierde realitatea, poezia îşi pierde temeiurile naturale ale existenţei şi e ameninţată de sterilitate. Gândirea critică e marcată de “ruptura între lumea bulgărului şi lumea ideei” care conduce spre neîncredere în valoarea existenţială a artei. Deşi creaţia Eminesciană cunoaşte unele momente ce se înscriu sub semnul ironiei romantice, totuşi ironia nu e resimţită ca manifestare a libertăţii demiurgice a spiritului, ci ca nesubstanţialitate. Din acest punct de vedere, atitudinea eminesciană se apropie mai mult de cea a lui Hegel decât de cea a teoreticienilor romantici ai ironiei. Cu Hegel se întâlneşte Eminescu nu numai în definirea ironiei ca expresie a nesubstanţialităţii lumii ci şi în considerarea vârstei istorice moderne ca o vârstă în care nici ereditatea, nici arta nu mai constituie forme proprii de manifestare a spiritului. Elementele hegeliene din gândirea lui Eminescu nu l-au transformat pe poetul român dintr-un discipol al lui Schopenhauer într-un epigon al lui Hegel. Întâi, pentru că nu avem de a face cu un filozof sistematic, ci cu un poet bântuit de mari nelinişti existenţiale, un poet a cărui spaimă de neant ar putea găsi (şi a găsit, în ultima etapă de creaţie) consolare în identitatea hegeliană dintre Neant şi Absolut. DAIMON ŞI DEMON Demonul torturat al creaţiei care aspiră spre “dulcile lumine” eliberatoare ale frumuseţii în Scrisoarea V , este un daimon în sens antic. Acceptaţia grecescului daimon e similară cu cea a latinescului genius. Echivalenţa originară a termenilor daimon-genius explică frecventa sinonimie demon-geniu din opera lui Eminescu. (“Fata în grădina de aur”). Termenii sinonimi demon-geniu desemnează natura supranaturală, nu însă divină, a unui daimon în sens antic, ce meditează între două nivele de existenţă fără a aparţine nici unuia dintre ele. Fără îndoială termenul de demon nu are conotaţii etice, aşa cum va avea accepţia creştină a demonului înger rebel şi pedepsit. Ca putere creatoare, daimonul se întâlneşte cu atributele de demiurg ale divinităţii. Pentru ca această coincidenţă să devină o suprapunere perfectă de semnificaţii, demiurgul trebuie să-şi piardă trăsăturile platoniciene de arhitect şi geometru divin care calculează, pe baza legilor matematicii, structura perfectă a universului; el trebuie să devină zeul orb care nu mai are drept scop perfecţiunea ci existenţa. Aceasta este înfăţişarea divinului în cea de a doua etapă a creaţiei eminesciene, când demiurgul e identificat cu schopenhaueriana voinţă de a fi înzestrat în exclusivitate cu atribute de daimon. Foarte adesea aceşti demoni, rebeli împotriva voinţei de a fi, primesc înfăţişare de călugări. Cei mai mulţi dintre demonii eminescieni, frumoşi ca Ieronim sau ca Toma Nour, sunt îngeri care şi-au pierdut paradisul ei sunt marcaţi de “vechea vârstă” a inocenţei pierdute şi mândria cunoaşterii. Pentru cei “nenăscuţi la timpul lor”, Eminescu va găsi mai târziu imaginea celor - cu - stea - moartă. Astfel ia naştere o categorie romantică a “damnaţilor”. Atracţia dintre astrul mort şi privirea celui ales sugerează legătura dintre om şi stea, similară cu legătura dintre sufletul-înger şi astrul său originar. Cei cu stea moartă sunt cei care şi-au pierdut, patria cosmică. Când nu au semnificaţia de daimon şi nici semnificaţia de demiurg malefic, demonii eminescieni nu pot depăşi nostalgia patriei cosmice pierdute. UNIVERSURILE COMPENSATIVE Una dintre puţinele poezii citadine eminesciene care nu e nici romanţă, nici satiră,Privesc oraşul – furnicar,anticipează fra-pant, ca tehnică poetică, lirica bacoviană.Privirea neutră contemplă detaşat, spectacolul mulţimii umane care trece mereu într-o succe-siune de imagini lipsite de orice legătură între ele,cu excepţia legăturii pe care o dă veşnica lor trecere. Oraşul, e o arhitectură stranie, care are precizia şi lipsa de sens a imaginilor onirice. Privesc oraşul –furnicar- Cu oameni mulţi şi muri bizari Pe strade largi cu multe bolţi, Cu câte-un chip l-a stradei colţ. Şi trec foind,râzând,vorbind, Mulţime de-oameni paşi grăbind. O fată, un câine speriat, un băiat fluierând, un cerşetor orb, un hamal încărcat, fiinţe – imagine care se succed, fără să co-munice, printre murii bizari şi multele bolţi ale spaţiului citadin. Spaţiul citadin e un spaţiu al uitării timpului şi existenţa socială e un ceremonial al trecerii, minuţios organizat, menit să despovăreze conştiinţa de sentimentul timpului. Opus acestei uitări, este expresia trăirii atente, concentrate a timpului. tiv cheie. Şi-s fericit…Pulsează lunga vreme În orologi cu paşii uniformi…. Poezia şi visul se exersează în a întoarce înapoi roata vremii ,trecând prin punctele de solstiţiu ale fiecarei civilizaţii, spre timpul ei echinoxial, în care şi-a construit miturile. Gândirea poate realiza veşnicia. Ca să gândească, răzbunător, sfîrşitul timpului,conştiinţa trebuie mai întâi să iasă de sub imperiul lui, adoptând, ca-n Scrisoarea I , perspectiva de ochi cosmic a lumii şi abandonând timpulprizonier în ritmurile mecanice ale ceasornicului. Când cu gene ostenite sara suflu-n lumânare, Doar ceasornicul urmează lunga timpului cărare. Vârsta pe care am numit-o a gândirii critice este o vârstă a gândirii înstrăinate.Articolele politice ale lui Eminescu precizea-ză termenii: societatea înstrăinată este societatea burgheză,opusă statului patriarhal care creştea pe ideea confuziei magice între cetate şi codru. Conservatorismul politic al gazetarului Eminescu nu e conjunctural, ci structural, cu precizarea că prin conservatorism Eminescu nu înţelege întoarcerea la statul patriarhal din evul mediu, oricâte nostalgii l-ar îndemna într-acolo ci re-autentificarea unei gândiri politice străine,în plin secol al XIX –lea. POEZIA Odin şi Poetul încearcă o recuperare a spaţiului mitic al poeziei traducând în imagini spaţiile cu care se întilneşte în comunitatea de limbaj a visurilor şi a aspiraţiei. Ei cer să cânt… durerea mea adâncă S-o lustruiesc în rime şi-n cadenţe Dulci ca lumina lumii primăvara Într-o grădină din Italia. Ei înseamnă damele ce suspină la atingerea poeziei, dar se refuză poetului; Rătăcit într-o lume care nu-I aparţine, poetul visează şansa de a se smulge din acest timp străin cufundându-se printr-o moarte riruală în spaţiul etern identic sieşi, senin, glacial şi pur al mării îngheţate. Marea îngheţată era mormânt şi spaţiu al resurecţiei întru eternitate promis consolator, în variantele poemei Gemenii, poetul rebel, blestemat de zeul Soare.În Odin şi Poetul, integrarea în spaţiul pur al gheţurilor veşnice nu mai apare ca o promisiune divină ci ca o aspiraţie a spiritului însingurat în lume: O, mare, mare îngheţată, cum nu sunt De tine-aproape, să mă-nec în tine! Tu mi-ai deschide-a tale porţi albastre, Ai răcori durerea-mi înfocată Cu iarna ta eternă. SOMNUL ŞI MOARTEA Locul visului e somnul.Născut din adâncurile somnului, visul ia,în Mureşanu, înfăţişarea cântecului.Lumile din vis sânt asemănate cu lumile create în poezie de gândirea genială. În Epigonii, una dintre înfăţăşările mitice ale poeziei era aceea de instrument prin care se exprimă visul cosmosului, căci lumile eminesciene trăiesc cu vocaţia universală a visului. Reveriile adolescentine evocate în Scrisoarea II sunt asemenea proiecţii ale stării de farmec asupra lumii celei aievea. Atunci lumea cea gândită pentru noi avea fiinţă, Si din contră, cea aievea ne părea cu neputinţă. Sunt cu totul excepţionale cazurile în care visul nu e în opera lui Eminescu, decât o prelungire şi o repetare a existenţei treze. Celui nenăscut în timpul său visul îi va oferi imagini paradisiace compensative, ca o îndepărtată solie a patriei sale cosmice, a stelei sale moarte. Structura spaţiului oniric se recunoaşte în basmele eminesciene şi în special în Făt-frumos din lacrimă. Făt-frumos e prinţul care cunoaşte două naşteri divine-prima din lacrima Fecioarei, a doua, din porunca Domnului care remetamorfozează izvorul în fiinţă umană. Dacă reveria erotică e tratată uneori în termenii ironiei, idila eminesciană se înscrie în perimetrul lui oniric.Cuplul redescoperă calea spre spaţiul protector al codrului, şi întâlnindu-se în vis cu visul etern al pădurii: Vom visa un vis ferice, Îngâna-ne-vor c-un cânt Singuratece izvoare, Blânda batere de vânt; Adormind de armonia Codrului bătut de gânduri, Flori de tei deasupra noastră Or să cadă rânduri-rânduri. MAGIA Rătăcit într-un timp istoric pe care-l simte străin şi ostil, tânărul erou din Sărmanul Dionis, care pare a avea trăsăturile obişnuite ale celor nenăscuţi în timpul lor, visează posibilitatea de a recupera lumile armonioase ale timpului echinoxial şi reuşeşte chiar să se integreze lor prin magie. Formula magică e cuprinsă în cartea de astrologie de care Dionis nu se desparte în toată strania sa călătorie prin timp şi spaţiu. Reconstituită,fabula din Sărmanul Dionis dă impresia că ne aflăm în faţa unei nuvele fantastice, cu substrat filozofic. Înainte de a-l cunoaşte pe Dionis, cititorul cunoaşte adevărul adânc al existenţei personajului, care este universul gândirii sale. Dionis aspiră să regăsească prin magie înfăţişarea egocentrică a cosmosului platonician, dar pierde această recuperată patrie cosmică printr-o eroare a gândului. Negându-şi ultimele limite, gândirea neagă posibilitatea însăşi a formei,şi e pândită de nedeterminarea pură,de haos, de nefiinţă. SENTIMENTUL PATRIEI ŞI SENSUL ISTORIEI Desfăşurată sub semnul umanismului, primele manifestări ale conştiinţei de sine ale poporului român echivalează cu recunoaşterea apartenenţei noastre la sfera spiritualităţii privilegiate romane. ‘’ Si toţi de la Rîm ne tragem’’ Ideea fundamentală pe care romantismul românesc o aduce în interpretarea istoriei este aceea a dacismului, căci istoria romantică nu mai e un pelerinaj spre patria spiritului, ci un efort de definire a spiritului Patriei. Mitul romantic al Daciei se regăseşte în opera lui Eminescu, îmbogăţit însă cu elemente care încorporează mitul clasic al Romei. Trăind în vârsta mitului, Dacia nu poartă în sine germenii distrugerii şi moartea ei nu poate veni decât dinafară,adusă de civilizaţia ‘’istorică’’ triumfătoare a Romei. Victoria Romei este marcată de semnul unei fundamentale vinovăţii pe care Decebal o transformă în acuză şi motiv de blestem: ‘’Pe-a istoriei mari pânze,umbre-a sclavelor popoare Prizărite, tremurânde trec- o lungă acuzare – Târând sufletul lor veşted pe-al corupţiei noroi Voi nu I-aţi lăsat în voia sorţii lor. Cu putrezirea Sufletului vostru propriu aţi împlut juna lor fire. Soarta lor vă e pe suflet ce-aţi făcut cu ele ?Voi! Nu vedeţi că în furtune vă blesteamă oceane? Prin a craterelor gură răzbunare strig vulcane ………………………………………………….. moartea voastră firea-ntreagă şi popoarele o cer. IUBIREA La începutul creaţiei eminesciene, prezenţele feminine se asociau, cu imaginea unor semidivinităţi. Din acest nucleu se dezvoltă cel puţin două din ipostazele caracteristice ale eroticii eminesciene: prima este aceea a angelităţii feminine. O a doua caracteristică a eroticii este conceperea frumuseţii feminine ca o imagine în lumea fenomenală a Frumuseţii absolute. Dulcea frumuseţe a femeii este de fapt proiecţia visului apolinic al daimonului. Madona lui Rafael este pentru Eminescu înfşţişarea unui vis, o creaţie a gândirii,’’ divinizarea frumuseţii de femeie.’’ Rafael, pierdut în visuri ca-ntr-o noapte înstelată Suflet îmbătat de raze şi de-terne primăveri, Te-a văzut şi-a visat raiul cu grădini îmbălsămate Te-a văzut plutind regină printre îngerii din cer Si-a creat pe pânza goală pe Madona Dumnezeie, Cu diademă de stele, cu surâsul blând, vergin… ………………………………………………….. O, cum Rafael creat-a pe Madona Dumnezeie, Cu diadema-I de stele, cu surâsul blând, vergin, Eu făcut-am zeitate dintr-o palidă femeie…….. Poate de aceea erotica eminesciană este doar în mod excepţional o celebrare a prezenţei iubirii şi,în mod obişnuit, o evocare sau o invocare a ei prin amintire sau prin vis. Opus sensului armonizator al Erosului conceput ca principiu cosmotic, iubirea apare, în câteva din poemele eminesciene, ca aspiraţie spre nefiinţă, ca nevoie de autonegaţie. În Înger şi demon, fiecare din termenii cuplului reprezintă negaţia violentă, totală, a celuilalt: Ea un înger ce se roagă- El un demon ce visează; Ea o inimă de aur – El un suflet apostat: El în umbra lui fatală, sta-ndărătnic rezemat La picioarele Madonei, tristă, sfântă Ea veghează. Când nu e sete de extincţie, iubirea apare ca un rit de integrare în pierduta armonie cosmică, derecuperare a stării de ‘’farmec’’ şi a timpului echinoxial. Cel mai adesea însă, erotica eminesciană celebrează nu prezenţa iubirii, ci amintirea sau visul ei. Ca ţi istoria, amintirea este una din modalităţile prin care universul poetic eminescian încearcă să depăşească criza gândirii înstrăinate. Poezia de tinereţe a lui Eminescu îşi asumă lexicul poetic paşoptist, căruia îi descoperă şi îi restituie însă motivaţia de profunzime în modelul cosmologic platonician, începînd cu poema Ondina. Limbajul Ideii în starea de Absolut se taduce la Eminescu prin limbajul curent, trecut însă în formă pur negativă- căci nefiinţa ca nedeterminare înseamnă supracategorial, înseamnă nu rădăcina pură a verbului, ci negarea lui: Pe când nu era moarte, nimic nemuritor, Nici sâmburul luminii de viaţă dătător, Nu era azi, nici mâine, nici ieri, nici totdeauna… Tehnica poetică eminesciană evoluează astfel de la limbajul image al primei etape spre formele supracategoriale, negative, spre o tehnică de I-realizare a obiectului sau spre versul liber utilizat în cea de a doua etapă a creaţiei. Mai mult decât oricare dintre poeziile eminesciene, Oda poate marca simbolic evoluţia unei gândiri ce se substituie gândirii divine, creatoare de zei şi de istorie. În îndelungata evoluţie a Odei rămâne doar titlul şi metrul. Dedicată la început unui erou al istoriei şi al gândirii active, adică lui Napoleon, dedicată mai apoi eroului limbii care e poetul, Oda, devine în varianta ei finală, o rugăciune de mântuire a celui care nu mai păstrează nici o caracteristică romantică de erou sau de poet. Eroul liric al acestei ode-rugăciune nu mai e nici Napoleon Cezarul, nici Poetul,adică nu mai e nici o fiinţă cu destin romantic de excepţie; în varianta definitivă, Odă nu mai e expresia condiţiei eroului sau a geniului, ci expresia pură a condiţiei umane. Si poate de aceea, pare o rugăciune de intrare în nefiinţă: ‘’Ca să pot muri liniştit pe mine - Mie redă-mă- !, Ea rămâne , de fapt, o Odă fiinţei, celebrată prin destinul de pasăre Phoenix al existentului . PAGE 1 PAGE 14 쥁@