Referat Ion Heliade Radulescu - Sburatorul -comentariu1

Mai jos puteti citi fragmente din Referat Ion Heliade Radulescu - Sburatorul -comentariu1 si de asemenea puteti face Download Referat Ion Heliade Radulescu - Sburatorul -comentariu1

Citeste fragmente din Referat Ion Heliade Radulescu - Sburatorul -comentariu1

Sburatorul -comentariu- Corespondentul lui Gheorghe Asachi in Tara Romaneasca, Ion Heliade Radulescu, professor editor, jurnalist, cap al revolutiei de la 1848, intaiul presedinte al Societatii Academice, a risipit extraordinara sa energie in activitatea pe taramul scolii, presei, teatrului si literaturii (poeziei si prozei). 1. Geneza baladei Poezia “Zburatorul” a aparut in “Curierul Romanesc” din 1844 constituindu-se intr-o capodopera a genului. Balada valorifica original mitul folkloric al zburatorului, sugerand poetic ivirea sentimentului de dragoste la fetele de varsta pubera. Iubirea, ramasa un mister de nepatruns, ca o boala greu descifrabila cu efecte fiziopsihologice, sperie fetele ce ajung in pragul feminitatii. Prin modul in care este introdus mitul folkloric in poezia culta, prin acel idilic rural, Ion Heliade Radulescu precede in literature noastra pe Eminescu si Cosbuc. In planul literaturii universale, el se apropie de zburatorul lui Hugo (ce-l anunta pe Goethe si Uhland). 2. Structura, compozitia. In cele 26 de catrene, cu rima incrucisata, se deruleaza un monolog alcatuit din trei segmente: (I si al III-lea fundamenteaza balada zburatorului, iar al II-lea devine pastel): Monologul fetei adresat mamei sale (vs. 1-12); Descrierea innoptarii (vs. 13-20); Dialogul dintre surate (vs. 21-26). Poezia incepe abrupt, fara preambul, comunicand prin notatii in stil direct, tanguirea naivei fete. Tema acestui segment este descrierea “bolii” simptome de natura somatica (vs. 1-4): “Un foc s-aprinde-n mine, racori ma i-au la spate / Imi ard buzele, mama, obraji-mi se palesc” sau de natura sufleteasca: “Atunci inima-mi bate si sai ca din visare, / Si parc-astept… pe cine? Si pare ca a sosit / Acest fel toata viata-mi e lunga asteptare / Si nu soseste nimeni! Ce chin nesuferit!”. In discursul incoherent al fetei, ce-si marturiseste starile de-a valma, in strofe alcatuite parca din imagini de tip fotografic, apare motivul dorintei de a scapa de aceasta boala oricum: prin leacuri babesti, rugaciune sau magie” “Oar’ ce sa fie asta? Intreaba pe bunica: O sti vrun leac ea doara… o fi vreun zburator Or aide l-alde baba Comana, or Sorica, Or dute la mos popa, / or mergi la vrajitor”. Boala aceasta ca si remedial cautat dovedesc, in consecinta, lipsa experientei fetei in acest “domeniu” ca si lipsa “experientei verbale” pentru a descrie indescriptibilul. Adverbele, pronumele, substantivele si verbele din text sustin morphologic motivul paradoxului, ca mod de manifestare a erosului. In lirica europeana acest motiv e foarte vechi si se intalneste de exemplu la “Petrecerea” in “Sonetul LXXXVII”. “De nu-i iubire, ce simt cu fiinta? Iar daca e, din ce substanta-i oare? De-i lucru bun, de ce-i cumplit si doare? De-i rau, de ce mi-i dulce suferinta?” Segmentul al doilea al poeziei este un binecunoscut pastel al innoptarii, aducand si o clarificare a ambiguitatii care tronase pana acum: dialogul fetei cu mama, nu este fictive ci real, de vreme ce fata cauta o comunicare cu exteriorul, de unde si asteapta o solutie a chinului sau. Pastelul, o sinteza remarcabila intre lamartinism si eresurile populare, descrie aici linistea, opunandu-se framantarilor mistuitoare din prima parte. Inserarea atat de frecventa la romantici, imbraca aici o haina noua a satului, a miscarii agresate. Axa timpului (amurg catre noapte) coordoneaza pe de o parte, imaginile auditive, pe de alta, pe cele vizuale, intr-un joc contrapunctic: in timp ce primele descresc in intensitate, celelalte cresc, extinzandu-se. Astfel, curba auditivului e sugerata de: “a puntilor cumpeni tipand”, “vitele muginde”, “in gemete de muma vietii lor striga” apoi treptat “s-astampara ast zgomot”, s-a-laptelui fantana incepe sa s-auza ca soapta in susur”. Punctul maxim, unde parca se intalnesc cele doua curbe dezvoltate gradat este miezul noptii cand “rasare si luna”. Se pornise de la “Era in murgul serei si soarele sfintise”, cirezile cu vite se intorceau de la camp in sat, in curti oamenii forfotisera alaturi de animale , cinasera, apoi ostenind toti s-au culcat. Motivul tacerii depline, concomitenta cu nemiscarea totala revine ca un laitmotiv. Se intalnest la Heliade tendinta spre inalt, larg, pentru ca (observa Eugen Simion) “obiectul liric nu poate trai la acest poet decat sub regimul sublimului”: “Tacere pretutindeni acuma stapaneste”. “Tacere este totul si nemiscare plina”… etc. Impresia de solemnitate si vraja este data de lexic, folosit artisitic, cu o muzicalitate de cantabil baladesc. “Cantec”, un cuvant proprice acestei sugestii devine aici in balada, “incantec” si “descantec”, de o armonie ce vrajeste, cu un farmec primar, etimologic: “Incantec sau descantec pe lume s-a lasat”. Alaturi de epitete apare metonimia “Si latratorii numai s-aud necontenit”, fie personificari de o indubitabila prospetime: “frunza nu misca” sau “vantul nu suspina” ori “apele dorm duse”, “morile au stat”, toate folosind verbe la indicativ, majoritatea timpul prezent. Se observa usor ca acest fermecator tablou rustic al innoptarii anticipeaza stralucitor pe Eminescu din „Sara pe deal” sau pe Cosbuc din „Noapte de vara”. Motivul initial al zburatorului revine in segmentul al treilea tot prin notatii facute intr-un stil direct. Acum pe aceasta tema are loc mutatia planului de referinta: de la cel somatic si sufletesc (primul segment) la cel natural – familiar (al II-lea segment), la cel cosmic. „Dar ce lumina iute ca fulger trecatoare,...?” „Or e... sa nu mai fie! – vro pacoste de zmei?” „Tot zmeu a fost, surato...” Aceasta evadare in cosmic usureaza explicatia suratelor, care descifreaza paradoxul pe baza experientei transmise prin traditie ca si prin luciditatea pe care le-o confera varsta si planul exterior in care se situeaza ele. Din discutia celor 2 surate, apare miniportretul zburatorului avand o proiectie in fabulosul romanesc usor identificabil, ajungandu-se la asemanarea cu o fiinta reala, prezentata caricatural si umoristic: ?Balaur de lumina cu coada-nflacarata, / Si pietre nestimate lucea pe el ca foc... / Ca brad un flacaiandru, si tras ca prin inel, / Balai cu parul d-aur! Dar slabele lui vine / N-au nici un pic de sange s-un nas – ca vai de el!”. Amestec de realitate si vis, zburatorul are o dubla semnificatie: particulara, privind-o pe Florica: „Cum o fi chinuind-o vezi, d-aia a slabit” si alta generala: „Ca-ncepe de viseaza, si visu-n lipitura, / Incepe a se preface, si lipitura-n zmeu”. Paradoxal a fost astfel dezlegat, explicat prin metamorfozare: vis – lipitura (boala, nalucire provocata de un soc afectiv in credintele populare) – zmeu, dar nu s-a oferit solutia vindecarii. „Sa fuga fata mare de focul de iubit” este o propunere care n-a salvat niciodata omenirea incat, „fereasca Dumnezeu”, vorba suratelor din aceasta poezie. Zburatorul, amintit si de Dimitrie Cantemir in „Descrierea Moldovei” il include pe Ion Heliade Radulescu prin balada sa cu acelasi nume intr-o traditie romaneasca stralucit simbolizata de Eminescu in „Fata in gradina de aur” si „Luceafarul”, dar si intr-una europeana, mai ampla, in care si-au acordat strunele Hugo „Le Sylph”, Byron „Manfred”, Goethe „Mireasa din Corint”, castigandu-si dreptul de perinitate. 쥁@