Referat Arivistul

Mai jos puteti citi fragmente din Referat Arivistul si de asemenea puteti face Download Referat Arivistul

Citeste fragmente din Referat Arivistul

ROMAN ADRIAN NICOLAE CLASA A XII-A, GRUP ŞCOLAR INDUSTRIAL ANINA ARIVISTUL ÎN LITERATURA ROMÂNĂ Tipul arivistului este întruchipat în literatura universală de personajele lui Stendahl (Julien Sorel), Balzac (Rastignac) sau Dickens (Uriah Heep). Deşi figuri de arivişti apar sporadic şi în literatura mai veche, tipul ca atare se constituie cu deosebire în proza şi dramaturgia secolului al XIX-lea, faptul datorându-se condiţiilor sociale favorabile care deschid drumul parvenirii unor oameni energici, întreprinzători şi de obicei lipsiţi de scrupule, care reuşesc să dobândească averi şi un statut social superior celei de la care au pornit. Aceştia sunt ariviştii, al căror nume generic provine de la verbul din limba franceză „arriver”, care înseamnă „a ajunge”. Dacă ariviştii sunt cei care se străduiesc să urce scara socială, odată ajunşi la ţintă ei devin parveniţi. În literatura română, arivistul i-a preocupat pe mulţi dintre scriitorii noştri de marcă, aceştia creând prin măiestria condeiului lor personaje de o certă valoare literară, cum ar fi: Stănică Raţiu (George Călinescu, Enigma Otiliei), Dinu Păturică (Nicolae Filimon, Ciocoii vechi şi noi), Tănase Scatiu (Duiliu Zamfirescu, Viaţa la ţară), Lică Trubadurul (Hortensia Papadad-Bengescu, Concert din muzică de Bach), Gore Pirgu (Mateiu Caragiale, Craii de curtea veche) sau Stavrache (Ion Luca Caragiale, În vreme de război). Primul aspect pe care îl vom urmări în caracterizarea acestor personaje este situaţia materială în care se găseşte arivistul de-a lungul operei. Astfel Tănase Scatiu este încă de la începutul romanului arendaşul îmbogăţit: avea casele cele mai frumoase din târg, cumpărate de ocazie de la un boier scăpătat, fiind şi deputat în două legislaturi şi ales pentru a treia la Senat. Având spatele asigurat acţiunile sale ulterioare vor pune în evidenţă caracterul său odios. Acest caracter este pedepsit în final prin uciderea sa de către ţărani. Un alt personaj care moare în final este Dinu Păturică, care şi-a găsit sfârşitul într-o ocnă părăsită. Păturică este genul de persoană care încearcă de-a lungul întregului roman să urce o nouă treaptă pe scara parvenirii. Astfel la început el era „îmbrăcat cu un anteriu de şamagea rupt în spate”, fapt care vorbeşte de la sine de sărăcia sa, însă de la camera de ciubucciu care avea un pat de scânduri şi o pătură, el trece la camera de vătaf care are „două pături turceşti peste care puse saltele de lână acoperite cu chilimuri de Idirne, pe perete atârnă un covor de Brussa”. Dând dovadă de o ambiţie nemăsurată, el visează, după ce obţine rangul de mare stolnic şi „funcţiunea isprăvniciei de străini”, să ajungă până în vârful piramidei sociale, căci ce folos ar fi avut avuţia pentru dânsul, dacă i-ar fi lipsit acea poziţiune socială, care ar fi putut să-i deschidă uşile boierilor celor mari şi să-l facă egal cu dânşii”. Orgoliul şi vanitatea nemăsurată îl fac să viseze obţinerea puterii politice, a celor mai multe demnităţi ale ţării, râvnind, mânat de aspiraţiile sale nelimitate, la funcţia de caimacan al Craiovei şi chiar să fie domn. În opoziţie cu cei doi se află Stănică Raţiu şi Lică Trubadurul a căror efort de parvenire este recompensat doar în final. Stănică este un avocat fără procese, a cărui energie, febrilitate nu se consumă în muncă, el circulă în deferite medii, află, ştie totul, aşteaptă „ceva” care să-i modifice modul de viaţă peste noapte, să-l îmbogăţească. Acest „ceva” care îi va modifica existenţa îl întrezăreşte în averea moşului Costache, căruia furându-i banii îi provoacă moartea fără să aibă vreo remuşcare. Văzându-se om înstărit el intră în politică este chiar prefect într-o scurtă guvernare, deţinând şi un Block-haus pe bulevardul Take-Ionescu. Lică la rândul lui deşi are unele încercări de parvenire încă din timpul războiului, când lucrând la serviciul de aprovizionare colaborează fără scrupule cu inamicul, îşi începe ascensiunea odată cu angajarea sa de către Ada Razu ca muncitor pentru grajdurile sale cu cai de rasă. Astfel el devine de la băiatul „nostim”, umil şi obraznic, cu aerul unui „ţângău”, „domnul bine ca la cinematograf”, gentlemenul în haine negre, viitorul candidat al unei fracţiuni politice conservatoare la deputăţia Bihorului, snobul care îşi schimbă chiar şi numele în Basile Petresco, nume adaptat noii poziţii sociale pe care o deţinea. Pirgu care este gratulat cu epitete ca „potaie măruntă”, „fiară spurcată”, căruia de şcolar îi plăcea să-şi ducă prietenii la femei bolnave, bucurându-se cu „închipuire drăcească nesecată”, este un tip care are în sânge dorul vieţii de dezmăţare ţigănească. Cu toate acestea în final, în timp ce craii decad, el înfloreşte devine „de mai multe ori milionar, însurat cu zestre şi despărţit cu filodormă”, ajunge apoi prefect, deputat, senator, ministru plenipotenţiar, prezidând o subcomisie de cooperare intelectuală la „Liga Naţiunilor”. Un caz special este acela al lui Stavrache care moşteneşte încă de la început averea fratelui său, preotul Iancu din Podeni, plecat pe front pentru a scăpa de urmărire, fiind căpitanul unei bande de hoţi. Stavrache nu se luptă pentru a se îmbogăţii, însă odată îmbogăţit el devine obsedat de avere, încercând cu orice preţ să o păstreze. Un mijloc important de parvenire, utilizat de toţi cu excepţia lui Stavrache, îl constituie căsătoria sau legăturile amoroase din interes. Astfel Dinu Păturică atinge o nouă etapă în ascensiunea sa, aliindu-se cu chera Duduca, stăpână pe „arsenalul vicleniilor femeieşti”, iubind „luxul cu deosebire” şi împreună pun la cale ruinarea sistematică a postelnicului. Pe de altă parte Tănase Scatiu, arendaşul îmbogăţit, dornic să-şi facă un nume se căsătoreşte cu Tincuţa, intrând în familia Comăneştenilor, fapt ce îi dă un sentiment de mândrie şi demnitate că aparţine unei familii vechi, boiereşti. Ipocrizia sa este înfăţişată la înmormântarea Tincuţei când cu „ochii roşii” şi îmbrăţişând un comportament teatral încearcă să le dovedească oamenilor ce mult şi-a iubit soţia. Asocierea lui Pirgu cu Pena Corcoduşa, care avea ca îndeletnicire să scalde morţii, nu este neapărat un mijloc de parvenire, ea accentuând doar cercurile în care se învârte viitorul om politic şi milionar. Din punct de vedere al ponderii pe care o joacă femeia în destinul arivistului, putem spune că Lică Trubadurul este personajul care profită cel mai mult, el începându-şi şi susţinându-şi ascensiunea prin legătura sa cu Ada Razu. Stănică Raţiu necesită o analiză mai amănunţită din acest punct de vedere. Despre el s-a spus, pe bună dreptate, că este un demagog al ideii de paternitate; personajul exploatează aceste teme pentru a obţine bani de la Pascalopol sau pentru a stoarce compătimirea generală. Dar după ce se îmbogăţeşte prădându-l pe Costache Giurgiuveanu, o părăseşte pe Olimpia, de zestrea căreia sperase până atunci să profite, şi se căsătoreşte cu Georgeta, de care se foloseşte în ascensiunea socială. Este interesant de urmărit şi raportul simpatie-antipatie în care se găsesc personajele. Lică Trubadurul este personajul care ne produce probabil cea mai puţină antipatie, deoarece el nu recurge la acţiuni împotriva spiritului său aventurier de vagabond „inofensiv”. El este „bucureşteanul par excellance”, Mitică al lui Caragiale. Fără umorul verbal al eroului caragelian, Lică este totuşi şi el guraliv, picant în expresie, liber în mişcări (are oroare de spaţiile închise), galant, perfect sănătos. Totdeauna spălat, spilcuit, având aerul unui actor la modă Lică este la început un fante de mahala, un şmecher agreabil. Lui Mini, acesta îi părea „un haiduc modern a cărei pădure e oraşul”. Până şi bătrânul Vardali, aristocrat autentic şi fost ministru spune despre Lică „Dar e un tânăr „charmant” şi „tout a fait du monde””. Singurul moment în care personajul provoacă antipatie este la moartea Siei, când ne dorind să-şi afecteze poziţia socială câştigată, el suferă cu moderaţie, renegându-şi astfel fiica. Stănică Raţiu este situat la limita dintre simpatie şi antipatie, trăgând mai mult spre cea de-a doua. Citind până la un punct romanul, acţiunile sale apar într-un oarecare con de simpatie, totuşi la o analiză mai reală el este un tip agresiv, fără nici un scrupul, cu o mare disponibilitate de adaptare şi supravieţuire, inteligent şi escroc, fanfaron şi abject, intrigant şi instabil. Cinic, pune la cale şi urmăreşte clipa prielnică pentru a găsi banii îngropaţi de Costache, terorizându-l pe bătrân cu discuţii despre testament, avere, insinuând clanului Tulea, la fel de interesat, o eventuală posibilitate de dovedire a iresponsabilităţii acestuia. În opoziţia cu Lică şi într-o oarecare măsură şi cu Stănică se află Dinu Păturică. El este construit în scop evident demonstrativ pentru a ilustra o categorie care îi repugnă scriitorului, deci polemic, personajul -tip al ciocoiului- e fundamental negativ, de la început până la sfârşit. El va folosi un evantai larg de mijloace în spolierea stăpânului său: se va instrui în arta ipocriziei şi intrigii „aceste două mari mijloace de parvenire”. Purtarea sa în relaţiile cu servitorii, este nu numai ireproşabilă, dar ştie să se facă „iubit şi adorat de toate slugile”, fiind astfel desăvârşit în arta prefăcătoriei. Dinu Păturică se dovedeşte şi un maestru al disimulării cucerind încrederea deplină a postelnicului Andronache Tuzluc: el îi sărută mâna „cu cea mai mare umilinţă şi făcu să cază din ochii săi de şarpe două lacrimi de acelea ce în aparenţă arată o inimă plină de recunoştinţă, dar în realitate nu sunt decât plânsul crocodilului prin care îşi amăgeşte victima sa”. Pe lângă acestea el este şi corupt, vânzând postul de ispravnic pentru judeţul Teleorman. Toate acestea nu fac decât să-i sporească antipatia. Situaţi dincolo de limita antipatiei, ieşiţi chiar din uman se găsesc Tănase Scatiu şi Gore Pirgu. Tănase Scatiu este un personaj odios, fără nici un scrupul în comportamentul său familial, politic şi ca administrator al moşiei lui Dinu Murguleţ. Câteva scene pun în evidenţă caracterul şi grosolănia sa: aruncarea vizitiului din trăsură într-un moment de furie oarbă; împuşcarea calului de la trăsură într-o criză de furie, cu prilejul vizitei ministrului; cheful de pomină, în camera alăturată celei în care se afla ministrul, când a jucat desculţ. Asemănător lui Scatiu este construit şi Pirgu, însă parcă în cazul lui Pirgu grotescul este mai prezent în însăşi firea lui. Astfel Chimiţă, cum îl numea scriitorul avea „suflet de hengher şi de cioclu”. Folosind invectiva, scriitorul este necruţător: „De mic stricat până la măduvă, giolar, rişcar, slujnicar, înhăitat cu toţi codoşii şi măsluitorii”, îl compară cu Veniamin din Biblie, copil preferat la lui Iacov şi cu un înger „Cherubinul”, dar al caselor de întâlnire. Considerat murdar şi putred, scriitorul îşi exprimă sentimentele sale de silă pentru a fi cercetat „cu de-amănuntul iţele acestei firi uscate şi triste care simţea a atragere bolnavă numai pentru ce e murdar şi putred”. Ieşit în mod clar din afara umanului este Stavrache. Această ieşire este produsă prin însăşi construcţia nuvelei cu cele trei capitole ale sale în care se urmăreşte gradarea nebuniei şi în care se realizează un destin tragic, dominat de ereditate, tensiunea crescând şi sub teroarea coşmarurilor şi a laitmotivului ”Gândeai c-am murit, neică!”. Grotescul personajului reiese din analiza minuţioasă a reacţiilor sale fiziologice în momentul întâlnirii cu Iancu: gura îi era întredeschisă, dar fără să poată vorbi, ochii holbaţi, iar mâinile încleştate şi din închipuita luptă cu preotul când reuşise să-şi înfigă degetele în muşchii grumazului adversarului, rupându-i încheietura cerbicii. În final vom urmări realizarea personajelor din punct de vedere literar. Astfel Stavrache este un personaj de tip naturalist. El nu mai ţine seama de factorii primordiali ai personalităţii umane, cum ar fi raţiunea, voinţa, capacitatea de a reacţiona în sens moral, fiind redus la datele sale biologice. Temperamentul său este rezultatul presiunii mediului social, a obsesiei întoarcerii fratelui său. Caragiale este considerat de Tudor Vianu un adevărat „poet al naturii”, din acest motiv reţinem în realizarea lui Stavrache şi legătura dintre reacţiile sale fiziologice şi natură, acestea fiind în deplină concordanţă. Realizarea celorlalte personaje, fie se apropie de balzacianism (Gore Pirgu), fie este chiar balzaciană (Tănase Scatiu, Dinu Păturică, Stănică Raţiu), fie este o depăşire a balzacianismului (Lică Trubadurul). Gore Pirgu este construit într-un stil semioccidental şi semibalcanic specific Bucureştiului de la începutul secolului al XX-lea, el fiind un reprezentat fidel al mediului bucureştean pe care îl cultivă cu predilecţie. O caracteristică în caracterizarea sa este limbajul utilizat de prozator, acesta fiind alcătuit din expresii crude şi termeni, neologistici „Simţurile sale ce arătau respingere tocmai de ce e vetust şi pur, nu se mai deşteptau decât la beţie şi atunci îi trebuiau femei schiloade, ştirbe, cocoşate sau borţoase şi mai ales peste măsură de grase şi trupeşe, huidume şi namile rupând cântarul în Sfântul Gheorghe, geamale, baldâre, balcâze…”. Personaje balzaciene sunt Tănase Scatiu, Dinu Păturică şi Stănică Raţiu. Caracterizarea lor este făcută în contextul fragmentului, dar şi printr-o artă a gestului şi a detaliului fizic. Întâlnim astfel fizionomia descrisă a lui Păturică „nasul drept şi cu vârful cam ridicat în sus”, ceea ce este pentru scriitor indiciul sigur al unei trăsături morale de esenţă, ce-i defineşte eroul. De asemenea acţiunile lui Scatiu şi Raţiu care nu fac altceva decât să contribuie la definitivarea imaginii personajului. Spre deosebire de Dinu Păturică şi Tănase Scatiu care îndeplinesc condiţia de personaj balzacian şi prin faptul că au o singură trăsătură puternică, aceea de a parveni, Stănică Raţiu ca psihologie depăşeşte proza balzaciană. El are „geniu”, volubilitatea, grosolănia, trivialitatea, spiritul demagog şi versatil, dorinţa de a se lua în serios, iluzionându-se chiar, în acest sens, fac din el un spirit complicat, încurcând planul afectelor. Lică Trubadurul depăşeşte condiţia eroului balzacian. A vedea în el un Dinu Păturică modern e prea puţin, pentru că personajele Hortensiei Papadat-Bengescu nu sunt tipuri ci marionete aparţinând unui univers pur estetic, dominat de grotesc. Suntem într-un bâlci al deşertăciunilor sociale şi morale, unde masca este mai importantă decât chipul adevărat. În concluzie putem spune că tipul arivistului ilustrat în literatura română se caracterizează printr-o ambiţie nemăsurată, că se foloseşte de căsătorie în ascensiunea sa socială şi că recurge de cele mai multe ori la acţiuni extreme în drumul său de parvenire. BIBLIOGRAFIE -selectivă- *** Nuvele şi Povestiri, I. L. Caragiale, Editura Tineretului, Bucureşti,1966 *** Ciocoii vechi şi noi, Nicolae Filimon, Editura Tineretului, Bucureşti, 1966 *** Enigma Otiliei, George Călinescu, Editura pentru literatură, Bucureşti,1969 *** Viaţa la Ţară şi Tănase Scatiu, Duiliu Zamfirescu, Editura de stat pentru literatură şi artă, Bucureşti, 1956 *** Concert din muzică de Bach, Hortensia Papadat-Bengescu, Editura Tineretului, Bucureşti, 1967 *** Craii de Curtea-Veche, Mateiu I. Caragiale, Editura Tineretului, Bucureşti, 1968 *** Dicţionar de personaje literare, Constanţa Bărboi, Silvestru Boatcă, Marieta Popescu, Editura Criss-Cezar, Bucureşti, 1997 *** Analize Literare, Dumitriţa Stoica, Gh. Lăzărescu, Editura Silvana, Bucureşti, 1993 *** Limba şi literatura română, Constanţa Bărboi, Silvestru Boatcă, Marieta Popescu, Editura Recif, Bucureşti, 1993 쥁