Referat Lucian Blaga - Mesterul Manole -comentariu2

Mai jos puteti citi fragmente din Referat Lucian Blaga - Mesterul Manole -comentariu2 si de asemenea puteti face Download Referat Lucian Blaga - Mesterul Manole -comentariu2

Citeste fragmente din Referat Lucian Blaga - Mesterul Manole -comentariu2

Lucian Blaga: Meºterul Manole Ca ºi poezia, dramaturgia lui Blaga atestã strânse legãturi cu miºcarea modernistã. Chiar înseºi denumirile pe care le dã unora din piesele sale sunt mãrturie directã a înrâuririi expresioniste: mister pãgân (Zamolxe); joc dramatic (Ivanca); pantomimã (Învierea). În teatrul lui Blaga, ca ºi în teatrul expresionist, personajele nu sunt decât simboluri pentru forþele stihiale ale vieþii. În consecinþã, la baza conflictului dramatic vor sta contradicþiile dintre aceste forþe, care acþioneazã în spatele personajelor, ºi nu motive psihologice sau sociale, determinabile istoriceºte. Drama Meºterul Manole a fost publicatã la Sibiu în 1927. Peste doi ani în 1929, la 6 aprilie, piesa vedea ºi lumina rampei, în premierã absolutã, pe scena Teatrului Naþional din Bucureºti. Piesa se sprijinã pe cunoscuta legendã a Mãnãstirii Argeºului, iar autorul altoieºte pe sensul metaforic al baladei populare ideea cã tot ce e cu adevãrat durabil se obþine prin jertfe. Cunoscuta temã a jertfei zidirii este cunoscutã la toate popoarele din sud-estul Europei, dar balada româneascã este unanim recunoscutã ca fiind cea mai aleasã întruchipare artisticã. Înnoirea ºi înnobilarea acestui mit strãvechi prin valorile nemuritoare dobândite de îndrãzneala, tenacitatea ºi jertfa generaþiilor mai noi este strâns legatã de bogãþia, strãlucirea ºi unicitatea arhitectonicã a mãnãstirii de pe Argeº. Lucian Blaga comprimã datele oferite de partea introductivã a baladei ºi expoziþiunea dramei începe cu motivul surpãrii zidurilor. Derutat ºi aproape descurajat de acest fenomen de nepãtruns, Manole mãsoarã ºi socoteºte în odaia sa de lucru, în prezenþa stareþului Bogumil ºi a unui personaj ciudat Gãman, care doarme întins pe duºumea un somn agitat, bântuit de vedenii terifiante, ce-l fac uneori sã tresarã ºi sã se comporte în neºtire. Stareþul Bogumil are pentru situaþia desperatã în care se aflã constructorii o singurã soluþie - jertfa. Pentru Manole, jertfa unei fiinþe umane este iraþionalã ºi el continuã sã se frãmânte în nehotãrâre. Conflictul dramei începe în momentul în care intrã în scenã Mira, soþia lui Manole. Mira cunoaºte frãmântarea interioarã a soþului sãu ºi a înþeles sfatul stareþului Bogumil. Între cei doi soþi are loc un schimb de replici, la care contribuie ºi Gãman în visurile sale, din care Manole înþelege cã sfatul stareþului Bogumil nu e lipsit de tâlc, dar în acelaºi timp îºi dã seama ºi de puternica dragoste ce-i leagã pe cei doi soþi. Acum conflictul e clar ºi definitiv instalat; el e de naturã interioarã, izvorât din înfruntarea luciditãþii meºterului care construieºte încã multe altare, cu necesitatea, care pentru Manole e iraþionalã, de a sacrifica un om, ºi nu pe oricine, ci pe propria-i soþie. Elementele conflictului sunt, aºadar, pe de o parte, devoranta pasiune pentru construcþie, pe de alta, intensa dragoste pentru viaþã, pentru frumuseþea ºi puritatea ei, toate întruchipate de Mira. Manole este obligat de jocul sorþii sã aleagã între bisericã - simbol al Vocaþiei creatoare - ºi Mira - simbol al vieþii, al dragostei, al puritãþii omeneºti: biserica ºi Mira sunt cele douã "jumãtãþi" ale personalitãþii eroului. Fãrã una din ele, meºterul e anulat ca om. Constatãm deci un echilibru perfect al forþelor conflictului, ºi de aici caracterul tragic al acestuia. Blaga va insista asupra acestor frãmântãri interioare, fãcând din personajul sãu un erou de tragedie anticã, acolo unde balada rezolvã aparent simplu - mai mult prin sugestie - un conflict stârnit de clarificarea în vis a cauzei prãbuºirii zidurilor. Conflictul piesei lui Blaga e tragic pentru cã e fãrã ieºire. Ieºirea din conflict nu poate avea loc decât prin moartea eroului, o moarte necesarã, fãrã îndoialã, iar nu o sinucidere, cum am fi tentaþi, poate, sã credem, sau o moarte accidentalã, ca în baladã. Întreaga desfãºurare a acþiunii relevã condiþia tragicã a creatorului de valori durabile, aflat în luptã cu propriul sãu destin. Iar dincolo de aceastã semnificaþie, mitul conferã momentului înþelesuri nebãnuite. Metafora femeie-bisericã, devenitã transparentã prin însãºi desfãºurarea acþiunii, trimite cu gândul la vocaþia zãmislirii, în care biserica e simbol al plãsmuirii, unei valori estetice eterne, aºa cum femeia reprezintã simbolul eternitãþii prin neclintitul ei destin de a perpetua, nãscând, Omul. Din acest punct de vedere în concepþia lui Blaga Mira nu este un personaj cu o identitate socialã ºi temporalã precisã, e un simbol, ºi în acelaºi timp, un purtãtor de cuvânt al autorului, care o datã cu desfãºurarea întâmplãrilor descifreazã ºi semnificaþiile lor. În acelaºi fel trebuie vãzut ºi Gãman, personaj stihial el însuºi ºi simbol, totodatã, al forþelor iraþionale dezlãnþuite împotriva raþionalului. Manole, deºi simbol ºi el ca mai toate celelalte personaje, evolueazã totuºi ca un caracter cu o puternicã ºi problematicã personalitate, cu o individualitate distinctã, trãindu-ºi intens ºi neabãtut destinul sãu de martir al frumosului etern. Dar întâmplãrile se precipitã. Zidurile cad din nou ºi meºterii lui Manole sunt tentaþi tot mai mult de ideea abandonãrii lucrãrii. ªI, ca ºi cum noul eºec nu era de ajuns, din partea lui Vodã un sol aduce un ultimatum. Mistuit de arderea patimii sale creatoare ºi urmãrit de ideea jertfei, Manole fãgãduieºte spre uluirea zidarilor o nouã încercare. Cu rãspunsul dat de Manole lui Vodã acþiunea se apropie de punctul culminant. Dar complexitatea compoziþionalã a dramei izvorãºte din complexitatea personajului ei principal. În permanenþã Manole evolueazã pe douã planuri fundamentale aflate într-o strânsã condiþionare reciprocã: unul psihologic ºi unul al faptelor. În ordine psihologicã, acþiunea ei, ºi o datã cu ea, personajul atinge punctul maxim al încordãrii în momentul hotãrârii de a jertfi (când Manole spune solului cã "biserica se va ridica", hotãrârea e definitivã); în ordinea faptelor, punctul culminant e marcat de zidirea Mirei în temeliile bisericii. Solul pleacã ºi Manole trebuie sã desluºeascã zidarilor tâlcul fãgãduielii lui. Unii vor sã-l pãrãseascã, dar marele meºter le strecoarã în suflet sentimentul unui destin implacabil care cere o jertfã. Hotãrârea e pecetluitã prin jurãmânt. Dupã trei zile de aºteptare înfriguratã, în care meºterii se istovesc în tot felul de bãnuieli de încãlcare a jurãmântului, ale unuia, împotriva celuilalt ºi ale tuturor împotriva lui Manole, apare Mira. Se face un nou pas spre împlinirea unui destin. Mira însã vine pentru a preîntâmpina un omor pe care-l face rãspunzãtor pe stareþul Bogumil. Trecând prin chinuri mai presus de puterea unui om, Manole încearcã sã evite jertfirea Mirei, dar zidarii sãi îl constrâng cu virtutea jurãmântului fãcut. Acolo deci unde balada încerca evitarea zidirii Anei prin invocarea forþelor naturii, Blaga îºi pune eroul în confruntare directã cu propriii sãi colaboratori pentru a releva fineþea mecanismelor sufleteºti antrenate în trãirea de cãtre marele meºter a propriului sãu destin. În baladã natura era un personaj oarecum exterior într-o întâmplare oarecare; nevoile teatrului modern obligã pe poet la întruchiparea forþelor naturii în oameni. Dramatismul va fi mai intens, datã fiind confruntarea directã dintre ei. Manole împlineºte destinul, cãci patima de a zãmisli frumosul e neîndurãtoare. În psihologia frãmântatã a lui Manole, momentul hotãrârii de a jertfi, reprezintã în ordinea luptei omului cu natura, la scarã istoricã, momentul transfigurat artistic al neutralizãrii opoziþiei dintre naturã ºi culturã. Manole e aici, prin sacrificiul fãcut, un erou civilizator, care dã oamenilor o nouã valoare, etern-durabilã, aºa cum Prometeu, tot prin sacrificiu, le dãduse focul. Blaga nu pãrãseºte nici o clipã condiþia omului. Zidarii trãiesc din plin febra constructivã a celorlalþi, dar obsesia vaierului care rãzbate din zid ºi comportarea Mirei în ultimele ei clipe de viaþã îl robesc tot mai mult. Tot mai puternicã devine conºtiinþa cã pentru el, ca individ, sacrificiul nu mai înseamnã izbândã, ci secãtuirea tuturor puterilor sufleteºti. Bolnav de iubirea lui pentru Mira, muncit de inutilitatea sacrificãrii celei mai de preþ fiinþe, care-i aparþinea trup ºi suflet, în gestul suprem al renunþãrii nemaigãsind iarãºi nici un sens, Manole se rãzvrãteºte împotriva propriei sale fapte ºi a celui care i-o ceruse ºi vrea sã spargã zidul pentru a-ºi elibera iubita. Dar zidarii îl opresc: biserica pe care o concepuse, opera pentru care sacrificase totul nu mai aparþine autorului ei, ci eternitãþii. G. Cãlinescu gãseºte în aceastã scenã esenþa clasicã a interpretãrii "pe care o dã L. Blaga mitului Meºterului Manole... Meºterul vrea sã dãrâme biserica, dar norodul îl dã la o parte. Mulþimea nu vrea sã ºtie de autor, el nu recunoaºte decât opera". Finalul dramei din nou se disociazã de baladã. În baladã, dupã terminarea bisericii, marele meºter declara, cã vrea sã construiascã "Altã monastire,/ Pentru pomenire,/ Mult mai luminoasã/ ªi mult mai frumoasã!". În dramã, insistenþa autorului se concentreazã asupra condiþiei dramatice a creatorului, de unde gestul de rãzvrãtire împotriva propriei lui opere. Biserica rãmâne dreaptã Ea are acum zugrãveli, clopote ºi cãrþi. Domnitorul vine cu alai sã vadã minunea ºi sã se bucure de strãlucirea ei. Boierii ºi cãlugãrii însã îl acuzã pe Manole de crimã ºi socotesc biserica lui "întâiul lãcaº al lui Anticrist". Acest conflict în aparenþã secundar nu este, de fapt, altceva decât exteriorizarea unor contradicþii existente în sufletul lui Manole, încã de la începutul dramei. El se ºi manifestã de altfel prin dezacordul dintre marele meºter ºi stareþul Bogumil ºi prin ezitãrile lui Manole de a se hotãrî asupra jertfei. Izvorul acestei contradicþii se aflã în incompatibilitatea mitului precreºtin al jertfei cu religia creºtinã, care nu acceptã ideea uciderii. Se clarificã astfel sensurile mitice pe care le aduce în dramã Bogumil, cãlugãr atemporal, altfel decât cãlugãrii care cer osândirea lui Manole pentru crimã. Dar osânda nu mai ajunge la marele meºter. El ºi-a depãºit condiþia, cucerind eternitatea ºi atingând absolutul prin creaþia sa zãmislitã din suferinþã. Judecarea lui Manole prin raportarea la cea ce tocmai isprãvise nu mai e posibilã. El nu mai aparþine clipei, nici mãcar timpului istoric, ci pur ºi simplu timpului. Nu întâmplãtor Blaga îºi localizeazã drama pe Argeº în jos, dar într-un timp mitic românesc, adicã într-un timp iniþial, fãrã determinare precisã, în care se încheagã, prin expresia miturilor, situaþiile arhetipale, etern repetabile, ale unui popor, în speþã poporului român. Mulþimea însãºi care-l apãsã pe Manole împotriva cãlugãrilor ºi boierilor, sanctificã esenþa miticã a eroului: "Noi strigãm, boierii urlã, noi apãrãm, cãlugãrii osândesc - toþi suntem jos, Manole singur e sus, singur deasupra noastrã, deasupra bisericii!" La propriu ºi la figurat, cãci Manole se urcã în adevãr în turlã, trage clopotul, dupã care se aruncã în gol. Propria lui moarte, eternã ca orice moarte, îi eternizeazã opera. Astfel amândoi, autor ºi operã, ating absolutul. Deºi Manole este cel ce filtreazã întreaga putere ºi forþã a jertfei, zidarii nu rãmân nici ei strãini de suferinþã se de ideea cã au dat minunii clãdite de ei tot ce aveau mai bun, inclusiv liniºtea ºi echilibrul sufletesc. Ei au înveºnicit capodoperã lor cu propriile lor suflete. Dupã cum ºtim balada se încheie cu moartea tuturor constructorilor, semnificaþie nu numai a sacrificiului total, dar ºi a rãzbunãrii voievodului egoist care vrea sã fie singurul ctitor al unei asemenea capodopere. Blaga lasã în viaþã pe meºteri ca pe niºte dovezi vii ºi concrete ale adevãrului cã marile izbânzi ale omului vor cere neîntrerupt noi ºi mari sacrificii umane. În esenþa lor, fiecare dintre zidari e un Meºter Manole. Ü¥hà