Referat SCOALA ARDELEANA 3

Mai jos puteti citi fragmente din Referat SCOALA ARDELEANA 3 si de asemenea puteti face Download Referat SCOALA ARDELEANA 3

Citeste fragmente din Referat SCOALA ARDELEANA 3

SCOALA ARDELEANA: Cel dintîi nucleu iluminist din cultura româna l-a constituit Scoala Ardeleana, miScarea intelectualitatii din Transilvania de la sf. sec. XVIII-lea Si începutul sec. XIX-lea. Programul politic al Scolii Ardelene este prezentat în memoriul din 1791 intitutlat Supplex libellus valachorum Transilvaniae, trimis împaratului Leopold II, în care se cerea recunoaSterea românilor din Transilvania ca natiune egala în drepturi cu celelalte. Scoala Ardeleana este în primul rînd, o miScare de eliberare nationala Si sociala care a gasit în patrimoniul de gîndire al iluminismului european principii, argumente, idei ce slujeau nazuintele poporului român în acel moment istoric. Din punct de vedere cultural, Scoala Ardeleana a avut un rol important în stimulare studiului istoriei Si limbii române, a dezvoltarii Stiintelor naturii Si învatamîntului. Actiunea politica Si culturala este îndrumata de operele istorice Si filologice ale lui Samuil Micu, Gheorghe Sincai, Petru Maior, Ion Budai-Deleanu. ÃŽn ansamblu activitatea Scolii Ardelene cunoaSte doua directii fundamentale: -Prima are un caracter iluminist, urmarind emanciparea poporului, mai ales taranilor. ÃŽn acest scop s-au înfiintat Scoli în limba româna, s-au scris abecedare, aritmetici, s-au publicat calendare Si carti populare. -Cealalta directie este erudita Si cuprinde tratatele de istorie Si filologie. Cele mai importante lucrari sînt: Istoria Si întîmplarile românilor de Samuil Micu, Hronica românilor Si a mai multor neamuri de Gh. Sincai, Istoria pentru începutul românilor în Dachia de Petru Maior, Elementa linguae daco-romanae siva valachicae . Istoricii Scolii Ardelene au jucat un rol important în acumularea dovezilor pentru sustinerea egalitatii în drepturi a românilor din Transilvania cu celelalte natii din imperiul Habsbugic. Studiile de limba urmaresc sa dovedeasca latinitatea limbii române. ÃŽn aceasta epoca s-a pus problema adoptarii alfabetului latin în locul celui chirilic. ÃŽn ciuda unor idei exagerate (se propunea o ortografie etimologica Si se cerea eliminarea elementelor nelatine din limba) Scoala Ardeleana are meritul de a fi pus bazele cercetarii Siintifice a limbii române. Scoala Ardeleana a creat un climat favorabil literaturii Si a dat prin Ion Budai-Deleanu pe cel dintîi mare poet român de talie europena. Iluminismul Scolii Ardelene reprezinta prima etapa de modernizare a culturii noastre, înscriindu-se în iluminismul european. DIMITRIE CANTEMIR, PERSONALITATE. MULTILATERALA A CULTURII SI LITERATURII ROMÂNE: Dimitrie Cantemir, în cultura noastra, este unul dintre cei mai eruditi umaniSti. Lucrarile lui atesta o bogata documentare în domeniul Stiintelor umaniste Si o mare pasiune pentru cercetare. Cele mai valoroase lucrari ale sale sînt cele cu caracter istoric. Reluînd o tema a cronicarilor moldoveni, lucrarea Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor înfatiSeaza trecutul îndepartat al poporului nostru, originea comuna a tuturor romanilor. ÃŽntreaga opera a lui Cantemir exprima o conceptie superioara despre istorie fata de cea a cronicarilor. ÃŽn timp ce cronicarii explicau fenomenul istoric prin vointa fortei divine, Cantemir interpreteaza istoria dînd atentie cauzalitatii: “Nici un lucru fara pricina sa se faca nu se poate”. El afirma ca “sîntem urmaSii unui popor care a creat o civilizatie Si o cultura clasica”. Descriptio Moldavie este scrisa în 1716 în limba latina, la cererea Academiei din Berlin. Ea cuprinde trei parti: -Prima parte este consacrata descrierii geografice a Moldovei. -ÃŽn a doua parte este infatiSata organizarea politica Si administrativa a tarii, cu referiri detaliate la forma de stat; -ÃŽn partea a treia gasim bogate informatii despre graiul moldovenilor Descrierea Moldovei este o opera strabatuta de o vibranta dragoste de patrie Si are pe alocuri deosebite virtuti literare. Idei filosofice ale marelui carturar pot fi întîlnite cu doesebire în Imaginea Stiintei sacre, Logica, Sistema de religie mahomedane. Toate lucrarile lui Cantemir, fie ca sînt scrise în limba latina sau în româneSte, au un stil erudit, în general retoric. Cu toate acestea valoarea lor documentara ramîne incontestabila. ÃŽn cultura Si literatura noastra el prefigureaza iluminismul. CRONICARII MOLDOVENI: Cei trei cronicari moldoveni au fost: Grigore Ureche, Miron Costin Si Ion Neculce. Prima intentie a cronicarilor a fost aceea a recuperarii trecutului. ÃŽn conceptia cronicarilor, istoria era purtatoarea unor valori educative. Fiecare a scris cîte un letopiset care intra în Letopisetul Tarii Moldovei Grigore Ureche de la 1359 la 1594, Miron Costin de la 1594 la 1661, Ion Neculce de la 1661 la 1743. Scrierea cronicilor este un mare act patriotic prin reflectarea nazuintei generale de eliberare de sub jugul otoman, prin aspiratia de independenta Si suveranitate nationala. Grigore Ureche nareaza fapte din istoria Moldovei de la “descalecatul cel de al doilea”, adica de la DragoS-Voda (1359) pîna la domnia lui Aron-Voda (1594). Este o epoca de mari framîntari, care îl fac pe cronicar sa vorbeasca despre Moldova ca despre “o tara miScatoare Si neaSezata” aflata în “calea raotatilor” pradata Si arsa de tatari Si turci cu rare vremuri de bucurie Si liniSte. Ureche urmareSte sa trezeasca în contemporani sentimentul patriotic Si ideea ca jugul turcesc poate fi înlaturat. Miron Costin continua Letopisetul lui Ureche Si îSi realizeaza lucrarea De neamul moldovenilor, din ce tara au ieSit stramoSii lor care este neterminata. ÃŽn aceasta lucrare povesteSte istoria de la “descalecatul cel dintîi” adica de la cucerirea Daciei de catre romani. ÃŽn Predoslovia la De neamul moldovenilor apare marturisirea dramatica a unui carturar patriot care n-a putut suporta “ocarile” aduse acestui neam “de o seama de scriitori”. Indignarea lui se îndreapta împotriva unor copiSti ai cronicii lui Ureche mai ales împotriva lui Simion Dascalul, “om cu multa neStiinta Si minte putina” care afirmase ca moldovenii ar proveni din tîlharii de la Roma exilati pe teritoriul Daciei. Miron Costin este atît de îndîrjit împotriva acestor “basne” încît textul Predosloviei capata pe alocuri accente pamfletare. Ion Neculce Si-a cules informatiile din izvoare scrise Si ascultate de la oamenii batrîni sau din propriai amintire. El aSeaza în fata Letopisetului sau “o sama de cuvinte” adica un numar de legende despre voievozi, boieri sau tarani. ÃŽn legenda 41 scrie despre Nicolae Milescu Spatarul care a pribegit prin mai multe tari. Neculce scrie cum se vorbea în Moldova vremii sale, stilul sau e bogat în pilde, proverbe Si expresii tipice Si se poate considera ca el are, între cronicar, originalitatea pe care o are Creanga între prozatorii moderni. Testament: A aparut în fruntea volumului “Cuvinte potrivite“ (1927), este o poezie programatica, o arta poetica în care Arghezi îSi exprima conceptia sa despre ceea ce trebuie sa contina poezia Si despre rolul poetului în societate. Poezia surprinde de la început prin limbaj, prin neaSteptatele asocieri lexicale. Poezia se adreseaza unui tînar poet din dorinta lui Arghezi ca din totdeauna o carte de poezie sa fie expresia cea mai înalta a vietii poporului, o carte în care arta cuvîntului sa atinga perfectiunea. ÃŽntregul discurs poetic se concentreaza în jurul unui cuvînt cheie: “carte“. Cartea este o treapta, un hrisov Si pentru a ajunge la ea avem nevoie de condei Si calimara. Cartea este Dumnezeu de piatra Si hotar înalt cu doua lumi pe poale Si pentru a ajunge la ea a fost necesara o munca foarte grea cu limbajul comun: “Din graiul lor cu-ndemnuri pentru vite/ Eu am ivit cuvinte potrivite“. Aceasta idee este Si mai evidenta atunci cînd poetul stabileSte o identitate între care Si sudoarea muncii. Pentru a ajunge la carte a trebuit sa se realizeze un salt din planul creatiei materiale în cel al creatiei spirituale: “Ca sa schimbam, acum, întîia oara/ sapa-n condei Si brazda-n calimara/ Batrînii-au adunat, printre plavani/Sudoarea muncii sutelor de ani“. ÃŽn textul poeziei mai apar multe versuri care sublinieaza ideea ca a face o carte înseamna o munca îndelungata facuta cu cazna, framîntata mii de saptamîni: “Din bube, mucegaiuri Si noroi/ Iscat-au frumuseti Si preturi noi“. Poetul Stie ca pentru a realiza o carte nu este necesara numai slova de foc ci Si slova faurita. Din alt punct de vedere în poezie întîlnim o serie de opozitii: graiul cu îndemnul pentru vite cu culmile potrivite, zdrente cu muguri Si coroane, venin cu miere Si cenuSa mortilor cu Dumnezeu de piatra. Cartea trebuie sa razbune durerea “surda Si amara“ a strabunilor robi. Lacustra: Poezia a aparut în volumul “Plumb“ (1916). Sentimentul central al poeziei este tristetea apasatoare pusa în legatura cu dezagregarea materiei sub imperiul apei. La Bacovia apa Si focul prezinta moartea. Compozitional poezia are patru strofe, ultima strofa reia aproape identic prima strofa, doar cu versul doi schimbat. Al doilea vers din ultima strofa poate fi privit ca o prelungire a aceluiaSi vers din prima strofa: “Aud materia plîngînd/ ….. / Tot tresarind, tot aSteptînd“. Planul exterior se leaga de cel interior prin diferite perceptii: auditive, organice Si tactile. Reactiile poetului pornesc din subconStient. Este vorba de un somn asemenea unui coSm care genereaza amenintarea mortii: “Tresar prin somn Si mi se pare/ Ca n-am tras podul de la mal“. Sentimentul de însingurare totala este însotit Si de spaima Si frica. Aceasta spaima venita parca din inconStient este provocata de idea “de a nu fi tras podul de la mal“ sau de senzatia ca de atîta ploaie “pilotii grei se prabuSesc“. Versul “Aud materia plîngînd“ personifica natura. Este vorba de un plîns cosmic care se va transmite Si poetului. Prezenta locuintelor lacustre, simbol al însingurarii, locuinte care apartin unui trecut îndepartat trebuie asociata acelui “gol istoric“ - poetul este rupt atît de prezent cît Si de trecut în imposibilitatea de a evada, de a se apara, ceea ce înseamna o moarte lenta. Plumb: Poezia a aparut în volumul “Plumb“ (1916). Poezia “Plumb“ dovedeSte o deosebita sensibilitate poetica stabilindu-se o perfecta corespondenta între trairile poetului Si lumea exterioara. Realitatea obiectiva influenteaza în acelaSi timp realitatea interioara. Cele doua catrene corespund celor doua planuri ale realitatii: un plan exterior Si un plan interior. Sentimentul iubirii invocat cu disperare este conditionat de natura mediului. Atmosfera întregii poezii este apasatoare Si este realizata prin repetarea cuvîntului “plumb“ care este cuvîntul cheie al poeziei, repetat de trei ori în fiecare strofa, iar în versurile 1 Si 4 apar în rima. Acest metal prin proprietatile sale sugereaza împietrirea, parca chiar Si poetul este împietrit. Cuvîntul “plumb“ este o metafora simbol al carei sens se dezvaluie în momentul în care este folosit ca determinant pe lînga substantivul “amorul“. Sentimentul iubirii este înabuSit, poetul fiind izolat într-un cavou. La începutul celei de-a doua strofe: “Dormea întors amorul meu de plumb“, cuvîntul “întors“ potenteaza misterul poeziei. Ca Si la Blaga, întoarcerea cu fata la apus înseamna moarte. Aripile de plumb sugereaza acel zbor în jos, o cadere surda Si grea. Atmosfera de tristete apasatoare este realizata Si prin cuvinte care sugereaza moartea: sicriu, cavou, mort. Strofele au o structura aproape identica. Poezia are o muzicalitate interioara data Si de folosirea iambului. Verbele sunt la imperfect Si apar cuvinte cu valoare onomatopeica. Nunta Zamfirei: Balada “Nunta Zamfirei“ a fost publicata în anul 1889 în revista “Tribuna“ din Sibiu Si a avut un mare succes. Poezia reprezinta într-o atmosfera de basm ritualul de nunta aSa cum l-a cunoscut poetul din partile Nasautului. Sînt respectate momentele acestui ritual: petitul, raspîndirea veStii despre nunta, sosirea invitatilor, întîlnirea mirelui cu mireasa, cununia Si hora, ospatul Si traditionala urare de a avea urmaSi. La început aflam ca este vorba de fata lui “Sageata împarat“ care era foarte frumoasa: “Si-avea o fata, fata lui/ Icoana-ntr-un latar s-o pui“. Dintr-al printilor Sirag ea l-a ales pe Viorel: “El, cel mai drag! El a venit/ Dintr-un afund de Rasarit,/ Un print frumos Si tinerel,/ Si fata s-a-ndragit de el./ Ca daca tocmai Viorel/ I-a fost menit“. Vestea s-a raspîndit ca vîntul, despre nunta au aflat “o mie de craimi“, “toti craii muntelui rotund“. Au venit nuntaSi din nouazeci de tari: “Sosit era batrînul Grui/ Cu Sandra Si Rusandra lui/ Si TinteS, cel cu trainic rost,/ Cu Lia lui sosit a fost/ Si BardeS cel cu adapost/ Prin munti sîlhui“. La nunta participa Si personaje de basm: “feti voinici Si feti frumoSi, piticul barba cot“. Atmosfera de basm este întretinuta Si de alte sintagme ca de exemplu: “Si principi falnici Si-ndrazneti/ De-al caror buzdugan istet/ Pierit-au zmei din iuduri scoSi!/ De-ai fi vazut jucînd voioSi/ Si feti-voinici Si feti-frumoSi/ Si logofeti“. Poetul pentru a sugera zgomotul pe care îl fac tinerii calareti, a folosit aliteratia: “Prin vulturi vîntul viu vuia“. Alaiul mirelui este însotit de nouazeci de calareti: “Radvan cu mire, cu nanaSi/ Cu socri mari Si cu nuntaSi/ Si nouazeci de fecioraSi“. Portretul fetei este constituit din urmatoarele doua strofe: “Si-atunci de peste larg pridvor/ Din dalb iatac de foiSor/ IeSi Zamfira-n mers istet/ Frumoasa ca un gînd razlet/ Cu trupul nalt, cu parul cret/ Cu pas uSor/ Un trandafir în vai parea/ Mladiul trup i-l încingea/ Un brîu de-argint, dar toatan tot/ Frumoasa cît eu nici nu pot/ O mai frumoasa sa-mi socot/ Cu mintea mea“. Poetul devine participant la nunta Si ne face pe noi cititorii sa ne simtim acolo: “De-ai fi vazu cum au jucat/ Copilele de împarat/ De-ai fi vazut jucînd voioSi/ Si feti-voinici Si feti-frumoSi“. “Nunta Zamfirei“ a fost numit nu întîmplator poem al horei deoarece nimeni în literatura româna nu a descris atît de plastic hora: “Si-n vremea cît s-au cununat/ S-a-ntins poporul adunat/ Sa joace-n drum dupa tilinci/ Feciori, la zece fete, cinci/ Cu zdrînganei la opinci/ Ca-n port de sat/ Trei paSi la stînga liniSor/ Si alti trei paSi la dreapta lor/ Se prind de mîini Si se desprind/ S-aduna cerc Si iar se-ntind/ Si bat pamîntul tropotind/ ÃŽn tact uSor”. ÃŽn aceasta atmosfera de feerie generala s-a prins în joc chiar Si piticul barba cot. Pentru a sugera atmosfera de veselie generala poetul a introdus Si un proverb: “Sînt grei batrînii de pornit/ Dar de-i porneSti, sînt grei de oprit”. Apus de soare: Scrisa în 1909, opera dramatica “Apus de soare“ este prima dintr-o trilogie care mai cuprinde “Viforul“ Si “Luceafarul“, opere inspirate din istoria Moldovei de la începutul secolului al XVI-lea. “Apus de soare“ îl evoca pe Stefan cel Mare, “Viforul“ pe Stefanita voda iar “Luceafaru“ pe Petru RareS. Stefan est plin de tandrete deoarece aduce complimente fetelor: “Parca sunteti niSte flori de lunca“. ÃŽn interiorul lui Stefan se desfaSoara un conflict psihologic dintre faptul ca el vrea sa lase Moldova în mîini bune Si conStiinta apropiatului sfîrSit. Stefan traieSte drama batrînetii Si a bolii. Vîrta Si încercarile la care a fost pus Stefan de-a lungul anilor, i-au slabit puterile fizice. Spiritul îi este tot atît de tare dar trupul nu-l mai ajuta. Ca om Stefan este supus batrînetii. La întrebarea doamnei Maria: “Ce te doare, pacatele mele?“, Stefan raspunde: “Nimic pe domnul Moldovei … Ce e durerea?“. Din fragmentul “ … ma frigea privirea lui“ reiese maretia Si autoritatea domnitorului. Stefan este Si disimulant: “Casca, se face ca doarme, apoi începe sa vorbeasca în vis“ Si atunci Ona afla ca este fata lui. Pe Ulea îl ucise groaza ca l-a vazut pe Stefan înainte de lovitura fatala: “murise înainte de-al izbi“. La tiganci: Mircea Eliade recunoStea „înca din adolescenta mi-a placut sa scriu nuvele, povestiri Si chiar nuvele fantastice”. Aceasta înclinare spre fabulos se va accentua în urma vastelor sale lecturi Si a numeroaselor calatorii. El va fi atras mereu de spatiul românesc Si de oraSul BucureSti: „pentru mine BucureStiul este centrul unei mitologii inepuizabile”. Si în nuvela „La tiganci” actiunea se petrece în BucureSti avîndu-l ca protagonist pe profesorul de muzica Gavrilescu. Nuvela ilustreaza o alegorie a mortii sau a drumului spre moarte. Intinerariul spiritual al eroului se desfaSoara în opt secvente care alcatuiesc nuvela construita cu echilibru Si armonie clasica. Alterneaza planul real cu cel ireal. Secventa I (expozitiunea) prezita eroul în tramvai, este vorba de Gavirescu care se întorcea acasa de la lectiile de pian date domniSoarei Otilia. ÃŽn tramvai se discuta despre bordeiul tigancilor, de existenta caruia se prefac ca se scandalizeaza barbatii. Pentru profesor acesta este un palat cu gradini Si nuci pe care el îl vede de trei ori pe saptamîna. ÃŽSi aduce aminte ca a uitat servieta la meditatie Si coboara repede ca sa ia tramvaiul în sens invers. ÃŽn aceasta prima secventa autorul introduce cîteva leitmotive: caldura mare, biletul, confesiunea, colonelul Lavrence, bordeiul (spatiul misterios), Elsa. ASteptînd tramvaiul este atras hipnotic de mirosul amarui al frunzelor de nuc Si de nefireasca racoare încî fara sa-Si dea seama s-a aflat în fata portii. Secventele II, III Si IV ale naratiunii dezvolta intriga marcata de patrunderea lui Gavrilescu la tiganci. DesfaSurarea actiunii se face prin nararea întîmplarilor eroului în acest spatiu, visul lui. Intrînd la tiganci este întîmpinat de baba care-i cere „trei sute” ca sa îl lase la bordei, sa-Si aleaga o fata. Se întîlneSte cu trei fete, trebuind sa identifice pe cea de a treia dar nu reuSeSte. Pica într-un vis Si apoi se trezeSte cu gîndul ca trebuie sa-Si recupereze servieta Si se duce la tramvai. Acest nucleu contine mai multe mituri mereu aprofundate în lucrarile lui Eliade. Bordeiul trebuie privit ca un mit al labirintului, un simbol al trecerii dinspre viata spre moarte. Este un spatiu al initierii în ritualurile mortii. Trecerea prin bordei este o trecere „dincolo”. Cele trei fete amintesc de ursitori, ele îl supun pa Gavrilescu unor încercari pe care el nu le poate trece, danseaza în jurul lui, îi cer sa o ghiceasca pe tiganca dar el le scapa mereu. Personajul aluneca mereu spre trecut vorbindu-le despre episoadele cu Hildegard Si Elsa. El nu reuSeSte sa ghiceasca tiganca nici dupa ultima încercare. Trebuie sa interpretam acest lucru în sensul ca profanul rateaza intrarea lui în domeniul sacrului. Apare o noua tentativa de intrare în real prin muzica. Secventa IV descrie visul lui Gavrilescu. Eroul viseaza ca încearca sa ghiceasca fetele, se pierde în camere ciudate cu tavane scunde Si neregulate, cu peretii uSor ondulati, cu paravane tot mai misterioase, cu coridoare pe care rataceSte mereu în sens invers, cu obiecte ce-l terorizeaza. Visul se termina cu o scena a luptei lui cu o draperie simbolica. Visul are mai multe semnificatii. La început el apare ca o aspiratie a eroului sprea o alta realitate alaturi de Hildegard. Apoi în secventa IV visul devine simbolul coSmarului traversarii materiei de catre spirit a vietii spre moarte însotita de spaime Si sufocari. Draperia îi aparea ca un giurgiu Si-l îngrozea ca jocul straniu al fetelor. Jocul ielelor propune lui Gavrilescu drept proba ghicitul, simbol al riturilor de initiere în taina mortii, o vama luata sufletului ca o ultima Sansa de despartire a conditiei umane. Cifra trei Si multiplu de trei este un alt mit al nuvelei care puncteaza momente semnificative. Secventa V ne apropie de punctul culminant al nuvelei prezentîndu-nil pe Gavrilescu în încerecarea de a-Si recupera servieta cu partituri. ÃŽn strada preoteselor nr. 18 nu mai cunoaSte pe nimeni, în locul doamnei Voitinovici gaseSte pe doamna Georgescu, iar despre Otilia alfa ca plecase acum 8 ani dupa ce se casatorise cu inventatorul Frîncu. Se întoarce spre casa Si în tramvai revin aceleaSi obsesii (portofelul, caldura, etc.). Secventa VI (punctul culminant) se petrece acasa unde surprizele continua. Elsa, sotia lui, plecase în Germania la familia ei în urma cu 12 ani, cam de cînd aflase ca el a murit. Murise Si madam Trandafir Si foarte dezamagit se hotareSte sa se întoarca la tiganci. Secventa VII descrie drumul de acasa la tiganci. Calatoria lui se realizeaza într-o atmosfera fantastica, noaptea cu un personaj misterios pe care Gavrilescu îl simte un visator, o fire de artist. Acesta ca un mesager al mortii îl ajuta pe profesor sa ajunga „dincolo” trecînd prin locuri impuse de traditie cum este biserica. Secventa VIII începînd cu intrarea definitiva a eroului la tiganci unde nimic nu se schimbase. Baba îl aSteapa, îl recunoaSte, îi ia vama, îi arata din prag casa cea mare rostind niSte cuvinte oraculare: „vezi sa nu te rataceSti”, „sa te tii drept pe coridor Si sa numeri Sapte uSi Si cînd ajungi la a Saptea sa bati de trei ori Si sa spui: eu sunt, m-a trimis baba”. Sleit de puteri trece prin coridor Si se încurca iar, o gaseSte pe Hildegard care îl aSteptese ca sa-l conduca pe ultimul drum Si îi spune „vino cu mine”. Pornesc spre padure alunecînd dinspre veghe spre vis, spre moarte du-Si de birjarul enigmatic Si de porunca lui Hildegard: „Ia-o spre padure, pe drumul ala mai lung Si mîna încet. Nu ne grabim.”. Deznodamîntul nuvelei nu aduce ieSirea din ambiguitate. Eroul se explica echivoc „se întîmpla ceva cu mine Si nu Stiu ce, daca nu te-aS fi auzit vorbind cu birjarul aS crede ca visez.”. Fata îl consoleaza la fel de echivoc „toti visam, aSa începe, ca într-un vis.”. Nuvela într-o alta interpretare poate sugera aventura artistului case aspira sa-Si depaSeasca conditia sa profesionala Si sociala a omului care poate atinge absolutul, eternul. Si atunci bordeiul poate fi privit ca Olimpul, o cetate a cunoaSterii. Conditia materiala precara îl împiedica sa-Si depaSeasca conditia, în lupta sa ar trebui sa fie tînar dar el este batrîn, ar trebui sa fie curajos dar lui îi e frica mereu, i-ar trebui o dragoste protectoare dar toti care l-au iubit au disparut. Din aceasta perspectiva nuvela prezinta drama artistului ratat. FLOARE ALBASTRA: Poezia apare în revista Convorbiri literare la 1 aprilie 1873. Este printre primele poezii publicate în revista Convorbiri literare.ÃŽnainte de aceasta poezie era publicata "Venere si Madona", "Epigonii", "Mortua est". Poezia are ca motiv "floarea albastra", un motiv romantic, care apare Si în alte literaturi, în literatura germana Novalis într-un poem romantic, unde floarea albastra se metamorfozeaza în femeie luînd chipul iubitei Si tulburînd inima eroului. Motivul "florii albastre" mai apare Si la Leopardi, iar la Eminescu floarea albastra reprezinta viata. Albastrul simbolizeaza infinitul, departarile marii Si a cerului, iar floarea simbolizeaza fiinta care pastreaza dorintele, pe care le dezvaluie cu vraja. Poezia este conceputa din doua parti corespunzatoare a doua tipuri de idei, de cunoaStere: în primele trei strofe cunoaSterea filosofica absoluta, iar în partea a doua (5-13) cunoaSterea terestra prin intermediul dragostei. Cele doua parti ale poeziei sunt legate de o strofa, cea de a patra, care contine reflectiile poetului Si contine în ea începutul ideii din ultima strofa. Poezia este alcatuita sub forma de monolog întrerupt de dialog.ÃŽn primele trei strofe poetul contureaza domeniul cunoaSterii filosofice. De la elementele genezei "întunecata mare" pîna la un întreg unvers de cultura reprezentat de "cîmpiile Asire", "piramidele învechite". ÃŽn aceste trei strofe iubita defapt aduce un reproS iubitului care ni se sugeraza ca sa izolat în universul fericit dar strîmt al lumii pamînteSti. Este o ipostaza a poetului în care se repeta ideea sugerata de prezenta chiar în primul vers, a adverbului "iar". De aici Si îndemnul din ultimele vesuri ale strofei a treia: "Nu cauta în departare/ Fericirea ta, iubite!". Strofa a patra e strofa de tranzitie, de legatura între cele doua ipostaze ale cunoaSterii. Strofa aduce consimtamîntul de moment al poetului la dulcea chemare a iubitei. Sînt surprinse înca din aceasta strofa gesturi tandre, calde, ocrotitoare: "Dulce netezindu-mi parul", gestul care se presupune ca vor fi urmate Si altele daca poetul va coborî din cerurile nalte. Adjectivul devenit substantiv diminutivat "mititica" sugereaza pe de o parte dragostea fata de fiinta iubita dar Si distanta enorma între gîndurile Si preocuparile înalte ale poetului, în comparatie cu lumea terestra.La reproSul iubitei, poetul raspunde cu o tacere, care deschide drum meditatiei din ultima strofa, mai ales din versul: "TotuSi este trist în lume". ÃŽn partea a doua a poeziei avem celalta cunoaStere, cea terestra cunoaStere prin intermediul iubitei dragoste la care este chemat iubitul de catre iubita. Daca în "Dorinta" Si în "Sara pe deal" întregul ritual al dragostei era din perspectiva barbatului, în "Floare albastra" iubita este vicleana, ademenitoare promitîndu-i iubitului o lume de bucurii Si de farmec. Cadrul natural, unde este chemat iubitul este cadrul cu verdeata, cu izvoare ce plîng în vale sau stînci înalte Si prapastii marete.La aceste se mai adauga Si ochiul de padure înconjurat de trestie Si încarcat de foi de mure. Gesturile iubitei sînt Sagalnice, în timp ce iubitul îi va spune "poveSti Si minciuni", ea, iubita va încerca pe un fir de romanita dragostea lui. Chemarea este tentanta, pentru ca iubita este ca în "Dorinta" frumoasa; de "soarelui caldura" fata va fi "roSie ca marul" în timp ce cu parul ei de aur îi va astupa gura. Aceasta invitatie sigur ca este urmata de sarutari date sub palarie pentru ca sa nu fie vazuti de nimeni. La ivirea lunii printre crengi înlantuiti în gît cei doi îndragostiti vor porni în sat spre vale, dîndu-Si pe sarutari pe cale. Ajungerea la al portii prag va fi urmata de vorbe în întunecime, dupa care urmeaza inevitabila despartire. Dupa ce ea dispare în timp ce iubitul copleSit de navala sentimentului ramîne ca un stîlp în luna. Cele trei epitete "ce frumoasa, ce nebuna, dulce floare" cuprinse în versuri exclamative exprima intensitatea sentimentului, defapt epitetul "dulce" apare în mai multe situatii: "dulce floare, dulce minune".ÃŽSi schimba sensul Si valoarea grmaticala "Dulce netezindu-mi parul" apropie pe iubiti prin gest; "Dulci ca florile ascunse" sugereaza puritatea. Pentru ca în final sa apara în "dulce minune" epitet cu valoare de simbol de data aceasta care sugereaza ca apropierea de fiinta iubita este egala cu miracolul, astfel încît epitetul devine metafora. Ultima strofa aduce ideea despartirii, a stingerii dragostei, iar repetitia "floare albastra" subliniaza intensitatea trairii generata de contrastul dintre iluzie Si realitate accentuata de acel "totuSi". GLOSSA: Glosa scris cu dublu -s- în italiana, germana, latina dar cu unul în franceza a însemnat procedeul de a explica de obicei printr-un singur cuvînt pe marginea unui text un pasaj obscur, o proportie sau un alt cuvînt. De aici s-a ajuns la o poezie cu forma fixa care alaturi de sonet Si rondel este cea mai pretentioasa dintre ele. Din punct de vedere compozitional “Glossa” se compune dintr-un numar de strofe egal cu numarul versurilor din prima strofa în care se pune problematica poeziei, Si ultima strofa care este o strofa concluzie Si în care sînt reluate versurile primei strofe în ordine inversa. ÃŽncepînd cu strofa a II-a fiecare strofa comenteaza cîte un vers din prima strofa care este reluat ca vers final al strofei ca o concluzie. Este o poezie cu caracter filosofic, o poezie gnomica exprimînd adevaruri ale cunoaSterii, ale moralului într-o forma poetica concentrata, sententioasa. Este publicat pentru prima data în 1883 îngrijit de Titu Maiorescu, a fost definitivata în 1882 dupa ce poetul o supune unor prefaceri succesive începînd cu anul 1884 paralel cu Scrisorile Si Luceafarul. Astfel s-au cristalizat trei tipuri de Glossa: doua cu cîte noua strofe Si una cu zece strofe. Titu Maiorescu o prefera pe cea cu zece strofe pentru echilibrul Si simetria desavîrSita a compozitiei. Glossa transpune liric principii filosofice cunoscuta înca în filosofia vechilor greci sau romani, cum sînt Parmenide, Zenon, Seneca... Motivul lumii ca teatru este preluat de la Epictet Si Marcus Aurelius dar motivul este prezent Si în literatura evului mediu la Ronsar Si Shakespeare. La Eminescu, motivul este filtrat prin filosofia lui Schopenhauer. Un cugetator tradus în limba româna 1750 dupa un intermediar francez. Ideea lumii de teatru Si conceptul Schopenhaurian al prezentului etern se regasesc Si în alte poezii Eminesciene ca ÃŽmparat Si Proletar Si Luceafarul. Prima strofa a poeziei este strofa tema care pune problema; într-un prezent etern viata este un cerc strîmt în care oamenii se învîrt, o zbatere fara rost pentru ca viata e dominata de egoism, minciuna, sete de putere, astfel ca singura solutie a omului superior fiind nepasarea, detaSarea rece. O succesiune de propozitii principale redau spectacolul unic Si monoton al vietii în care frica Si speranta nu-Si au rostul. Substantivul -vreme nearticulat exprima imaginea unei succesiuni monotone, egale a clipelor. ÃŽncepînd cu strofa a II-a fiecare vers din prima strofa este comentat. Raspunsul la chemarea Si îndemnurile clipei este încercarea de a fi imposibil sceptic, singura forma de aparare omeneasca. Imaginea trecerii ireversibile a timpului dînd impresia unui proces apare în versuri ca: “multe trec pe dinainte”, “clipa ce se schimba pentru masca fericirii”. La aceste se adauga subiectele propozitiilor exprimate prin pronume nehotarîte “toate” Si pronume relative “ce” pentru a sublinia ideea de genialitate. ÃŽndemnul din strofa a III-a este la luciditate: “Recea cumpan-a gîndirii” trebuie sa stea dreapta pentru a discerne binele de rau, pentru a descoperi masca fericirii “ce o clipa tine poate”. Cu ajutorul mintii al inteligentei numai reuSeSti sa-ti dai seama de adevarul “ca toate-s vechi Si noua toate”. ÃŽn strofa a patra apare ideea lumii ca teatru. Viata întinde capcane, te momeSte cu lucruri zgomotoase, cu miScari înSelatoare cu forme actoriceSti de imprsionare “joace unul Si pe patru”, “Si de plînge, de se cearta”. Reactia fiintei superioare este de retragere “tu pe alaturi te strecoara”, privitor ca la teatru pentru ca numai astfel vei putea alege “ce e rau Si ce e bine”. De pe pozitia spectatorului neutru care întelege timpul ca pe un prezent etern poetul analizeaza cu o ironie de mare profunzime viata contemporana. Odata introdus motivul lumii ca teatru prezent înca din literatura Si filosofia antica hindusa, apoi în literatura medievala Si preluat de Eminescu de la cugetatorul suedez, motivul va reveni Si în strofa a Sasea Si a opta constituinduse cu regula etica a neamestecului omului superior în tumultul vietii înSelatoare producatoare de suferinta. Strofa a cincea valorifica ideea Schopenhauriana a prezentului etern idee pe care le regasim Si în alte creatii. Astfel constata poetul ca viitorul Si trecutul sînt a filei doua fete. Tot ce a fost ori o sa fie în prezent le avem pe toate, dar acest prezent trebuie pastrat, meditat la zadarnicia luptei. Viata este o succesiune de scene în esenta aceleaSi “alte maSti aceiaSi piesa/ alte guri aceeaSi gama”. De mii de ani lumea e vesela Si trista amagita atît de des de spectaculul lumii, de aceea “nu spera Si nu ai teama”, deci se recomanda nepasarea Si detaSarea. Cu ultimul vers al strofei a Sasea se deschide codul de reguli de conduita. Pe un ton satiric Si sceptic se prezinta argumente convingatoare care sa determine starea de detaSare, de discernere a raului de bine. Omul superior nu trebuie sa se prinda tovaraS miSeilor Si natarailor pentru ca totul este trecator; Stiindule masura acesta n-are ce cauta cu sfaturile lui. Se recomanda tacerea cînd ceilalti vorbesc de rau “de te ating sa feri în laturi...Tu ramîi la toate rece”. Ultima strofa în sens invers versurile primei strofe, astfel încît codul de reguli e mult mai evident. Ultimul vers al primei strofe devine primul Si capata valoare emblematica Si rol de cuvînt, de comportament în societate. Din punct de vedere stilistic se remarca preferinta poetului pentru cuvintele din fondul lexical principial pentru formele populare pentru ca totul sa fie cît mai accesibil. Poezia este construita pe antiteza rau-bine, trecut-viitor, vechi-nou, etern-efemer, toate avînd drept scop sa reliefeze complicatiile vietii. LUCEAFARUL: Despre felul cum s-a nascut marele poem romantic, capodopera a creatiei lui Eminescu a lasat marturie însuSi poetul. Din marturia sa reiese ca pornind de la o sursa, de la un izvor popular poemul a trecut printr-un îndelungat proces de creatie. Dupa ceea ce spune rezulta ca principala sursa de inspiratie a fost un basm popular românesc cules Si punlicat într-un memorial de calatorie, aparut la Berlin în 1861 de catre germanul Kunisch. Basmul se intitula Fata din gradina de aur. ÃŽn acelaSi memorial de calatorie Kunisch a mai publicat un basm care asemenea a fost cunoscut de Eminescu, a preluat ceva Si din aceasta, dar sursa principala ramîne “Fata din gradina de aur”. ÃŽn basmul publicat de Kunisch este vorba despre o frumoasa fata de împarat pe care tatal ei o închide într-un castel înconjurat de o gradina de aur pentru a nu fi vazuta de ochii unui muritor. De fata de împarat se îndragosteSte un zmeu, dar fata speriata de nemurirea lui îl refuza. Zmeul insista iar fata îi cere acestuia sa fie muritor de rînd ca Si ea. Pentru ai dovedi dragostea zmeul se duce la creator sa-l dezlege de nemurire, dar acesta î-l refuza. ÃŽntors pe pamînt zmaeul vede ca fata se îndragosteSte întretimp de un frumos flacau, din fecior de împarat care reuSeSte s-o rapeasca. Furios zmeul îi desparte pe cei doi aruncînd peste fata o stînca iar pe el îl lasa sa moara de durere într-o vale fabuloasa a amintirii. Eminescu valorifica acest basm în perioada berlineza într-un poem cu titlul Fata în gradina de aur, dar în poemul creat autorul modifica unele lucruri Si mai ales finalul. Razbunarea zmeului din basm i se pare prea dura, nepotrivita cu superoritatea unei fiinte nemuritoare; astfel ca în poem zmeul n-o mai omoara pe fata ci rosteSte cu amaraciune un blestem: "un chin s-aveti: de-a nu muri odata". Dupa 1880 acest poem ramas în manuscris va fi prelucrat în cinci variante Si transformat într-un cîntec liric în care povestea mai veche trnsformata Si aceasta devine pretextul alegoric al unei meditatii romantice, filosofice asupra geniului, dar Si asupra conditiei omului ca fiinta sfîSiata de contradictii. ÃŽn noua creatie izvoarele folcloorice se întîlnesc cu cele filosofice, mitologice, culturale Si chiar autobiografice. ÃŽn forma în care noi o cunoaStem astazi poemul a aparut în 1883 în Almanahul Societatii Cultural-literare “România Juna” din Viena. ÃŽn acelaSi an poemul va fi inclus apoi în volumul îngrijit de Titu Maiorescu intitulat Poezii. Compozitia Si structura poemului: Faptul ca la originea poeziei se afla un basm ne duce la concluzia ca Si noua creatie ar trebui sa fie o compozitie epica. Din basm poemul a pastrat doar schema epica, cadrul. Formula de la început tine tot de epic. Prezenta unui narator care povesteSte la persoana a 3-a existenta personajelor, constructia gradata a subiectului, marele numar de vorbe specifice povestirii precum Si prezenta dialogului cu formule specifice de adresare, toate acestea dau poemului un caracter epico-dramatic. Si totuSi poemul Luceafarul este o creatie lirica. Schema epica este doar cadrul iar întîmplarile Si personajele sînt defapt simboluri lirice, metafore prin care se sugereaza idei filosofice, atitudini morale, stari sufleteSti Si o anumita viziune poetica. Aceasta interferenta de genuri este caracteristica romantismului Si dau poemului mare profunzime. Ceea ce priveSte compozitia poemului se constata existenta a patru tablouri: 1) Dragostea dintre fata de împarat Si Luceafar; 2) Idila dintre Catalin Si Catalina; 3) Calatoria Luceafarului spre Demiurg pentru a cere dezlegare de nemurire. Reîntoarcerea Luceafarului la locul lui pe cer Si constatarea ca fata de împarat nu s-a putut rupe din cercul ei strîmt. Din punct de vedere structural exista doua planuri, cel terestru uman Si planul cosmic universal. ÃŽn primul tablou cele doua planuri se întîlnesc prin dragoste. ÃŽn tabloul al doilea avem doar planul terestru. ÃŽn tabloul al treilea este prezent doar planul cosmic. ÃŽn tabloul al patrulea avem din nou prezente cele doua planuri. COMENTARIU: Poemul Luceafarul este un poem romantic pe tema destinului omului de geniu. Poemul se desfaSoara pe un vag fir epic într-o suita de metafore Si simboluri prin care se sugereaza idei filosofice. Este deci în egala masura un poem de dragoste Si un poem filosofic. Primul tablou ne prezinta o fantastica poveste de iubire între doua fiinte apartinînd unor lumi diferite. Contemplînd de la fereastra dinspre mare a castelului Luceafarul de seara se îndragosteSte de o preafrumoasa fata de împarat. Fata la rîndul ei este cuprinsa de acelaSi sentiment. ÃŽn conceptia fetei Luceafarul este un spirit, pentru chemarea caruia trebuie o formula magica de descîntec. Descifrînd alegoria, putem spune ca sensul ei este ca pamînteanul aspira catre absolut.ÃŽn timp ce spiritul aspira simte nevoia concretului. Pentru al putea chema lînga ea fata foloseSte descîntecul: "Cobori în jos Luceafar blînd ..." . Fiintele supranaturale au posibilitatea de a metamorfoza. ÃŽntocmai ca în basm, Luceafarul, la chemarea fetei se arunca în mare Si preschimbat într-un tînar palid, cu parul de aur Si ochi scînteietori, purtînd un gulgiu vînat, încununat cu trestii apare în fata fetei ca un înger, ca un zeu. O invita pe fata în palatele lui de pe fundul oceanului unde toata lumea s-o asculte pe ea. Metamorfoza Luceafarului pune la contributie mituri cosmogonice, asfel la prima întrupare Luceafarul are parintii cerul Si marea: "Iar cerul este tatal meu/ Si muma mea e marea". Zeii sînt nemuritori Si Luceafarul metamorfozat în Neptun este "un mort frumos cu ochii vii" deoarece nemurirea este pentru muritorii de rînd o forma a mortii. De aceea fata de împarat are o senzatie de frig. "Caci eu sunt vie, tu eSti mort/ Si ochiul tau ma-n gheata." Peste cîteva nopti fata chema din nou pe Luceafar, acesta o asculta Si din vaile haosului avînd ca tata soarele Si mama marea apare din nou în fata fetei. Acum vine învesmîntat în negru Si purtînd pe vitele negre de par o coroana ce pare ca arde: "Ochii mari Si minunati îi lucesc himeric/ Ca doua patimi fara sati". ÃŽnfatiSarea este acum demonica, pentru ca s-a nascut din soare Si noapte: dupa Hesiod noaptea este zeita umbrelor, fiica haosului, mama tuturor zeitelor. De data aceasta tînarul demonic îi fagaduieSte miresii sale cununi de stele Si ofera cerul pe care sa rasara mai stralucitoare decît celelalte. Dar Si de data aceasta fata îi refuza apropierea Si simte senzatia de calduri. Alegoria este ca fata este încapabila sa iasa din conditia ei pentru a convietui cu Luceafarul îi cere acestuia sa devina muritor ca Si ea. La aceasta cerere Luceafarul raspunde afirmativ din cuvintele sale reieSind sacrificiul suprem pe care e gata sa-l faca “în schimb pe o sarutare” pentru a dovedi fetei ca o iubeSte. De aceea e hotarît sa se nasca din pacat Si sa fie dezlegat de nemurire. Cel de-al doilea tablou se desfaSoara în plan terestru, în plan uman, este idila dintre Catalin Si Catalina, idila care simbolizeaza repeziciunea cu care se stabileSte legatura sentimentala între reprezentantii lumii inferioare. Avem aici o atmosfera intima, familiara. Acum eroina nu mai este preafrumoasa fata de împarat, ea devine Catalina, ceea ce simbolizeaza faptul ca acum este o fata ca oricare alta cu un nume comun, care se poate îndragosti rapid de un baiat oarecare. Catalin este viclean copil de casa, un paj din prejma împaratesei, baiat din flori dar îndraznet cu ochii. Urmarind-o pa Catalina socoteSte ca e momentul sa-Si încerce norocul Si prinzînd-o într-un ungher îi serveSte Catalinei o adevarata lectie de dragoste. Se observa în scena de dragoste un limbaj obiSnuit, comun, popular adecvat unei scene de dragoste obiSnuite trecatoare aventuroase. Catalina la început este mai retrasa, mai retinuta Si marturiseSte lui Catalin dragostea pentru Luceafar. Dar Catalin gaseSte remediul: “Hai Si-om fugi în lume” Si astfel Catalina va pierde visul de luceferi. Partea a treia a poemului cuprinde calatoria Luceafarului prin spatiul cosmic Si convorbirea cu Demiurgul. Sîntem din nou în planul cosmic cu o atmosfera glaciala Si cu un limbaj sententios gnomic (exprimarea este apropiata de maxime Si proverbe). Demiurgul este rugat sa-l ierte de nemurire sa-l faca muritor de rînd. ÃŽn acest tablou Eminescu se dovedeSte ca Si în Scrisoarea I unul dintre cei mai interesati autori de cosmogonii Si un extraordinar poet al fenomenelor fizice. Pentru un zbor atît de îndraznet Luceafarului îi creSte aripa la dimensiuni uriaSe. Din cauza vitezei colosale cu care zbura miScarea lui pare un fulger ne-ntrerupt, ratacitor printe stele. Haosul este o notiune abstracta, nepalpabila însemnînd confuzia generala a elementelor înainte de creatie. Pentru a le face palpabile Eminescu îi atribuie haosului însuSirile unei vai din care necontenit izvorasc lumini ce se amesteca se învalmaSesc ca niSte mari amenintatoare. Zona în care se afla Demiurgul e infinitul, neantul stapînit de groaza propriului vid adînc ca visul uitarii. ÃŽn dialogul cu Demiurgul, Luceafarul însetat de viata obisnuita, de stingere este numit Hyperion. ÃŽntocmai ca fata de împarat în idila cu Catalin este numita Catalina Si Luceafarul, în momentul cînd vrea sa devina muritor este înzestrat cu nume. ÃŽn discutia dintre cei doi, Demiurgul îi propune, ca pentru a renunta la gîndul sau de a deveni muritor, trei lucruri: sa-l faca cîntaret încît sa asculte toata lumea de cîntecul lui, conducator de oSti sau întelept. Demiurgul este dispus sa-i dea “pamîntu-n lung Si marea-n larg / Dar moartea nu se poate”. Luceafarul este o parte a universului, celui “tot” pe care o reprezenta Demiurgul, iar al rupe din acest sistem ar însemna distrugerea echilibrului universal. Si atunci ca un ultim argument, Demiurgul îl îndeamna pe Hyperion sa priveasca spre pamîntul ratacitor sa vada ce-l aSteapta. Al patrulea tablou ne duce din nou în planul terestru dar Si în cel universal cosmic. Hyperion devenit din nou Luceafar se întoarce pe cer Si îSi revarsa din nou razele asupra Pamîntului. ÃŽn acest tablou avem un foarte frumos pastel terestru care contrasteaza cu pastelul cosmic din partea a 3-a. Luceafarul descopera pe cararile din crînguri sub Siruri lungi de tei doi tineri îndragostiti care Sedeau singuri. Fata îl vede Si îl cheama sa-i lumineze norocul. Oamenii sînt fiinte trecatoare. Ei au doar stele cu noroc în timp ce Luceafarul nu cunoaSte moarte. Mîhnit de cele ce vede, Luceafarul nu mai cade din înaltul la chemarea fetei ci se retrage în singuratatea lui constatînd cu amaraciune: "Ce-ti pasa tie chip de lut/ Daco-i fi eu sau altul?/ Traind în cercul vostru strîmt/ Norocul va petrece/ Ci eu în lumea mea ma simt/ Nemuritor Si rece". Despre sensurile poemului Luceafarul au vorbit multi critici, dar cea mai buna interpretare a poemului o da însuSi Eminescu. Poetul facea o însemnare pe marginea unui manuscris aratînd ca “în descrierea unui voiaj în Tarile Române germanul K (Kunish) povesteSte legenda Luceafarului. Aceasta este povestea. Iar întelesul alegoric ce i-am dat este, ca, daca geniul nu cunoaSte nici moarte Si numele lui scapa de noaptea uitarii, pe de alta parte aici pe pamînt nici capabil de a ferici pe cineva, nici capabil de a fi fericit. El n-are moarte, dar n-are nici noroc." Din acest punct de vedere Luceafarul este o alegorie pe tema romantica a locului geniului în lume. Astfel înseamna ca povestea, personajele Si relatiile dintre ele nu sînt decît o suita de personificari, metafore Si simboluri care sugereaza idei, conceptii, atitudini ieSite dintr-o meditatie asupra geniului vazut ca fiinta nefericita Si solitara opus prin structura omului comun. Aceasta viziune romantica asupra geniului este puternic influentata de filosofia lui Schopenhauer. O interpretare a poemului Luceafarul socoteSte aceasta creatie ca un poem al “vocilor” poetului sau un poem al maStilor în sensul ca poetul se proiecteaza în diferite ipostaze lirice. Astfel Eminescu s-a imaginat pe sine în primul rînd în Luceafarul sau Hyperion, geniul care cauta suprema clipa de fericire fara sa fie înteles Si ramînînd la locul sau separat de societatea din jur. Eminescu s-a imaginat însa Si în chipul lui Catalin. Pamînteanul obiSnuit care traieSte din prima clipa a dragostei. Dar Eminescu s-a imaginat chiar în chipul Catalinei, muritorul de rînd care aspira spre absolut. El s-a imaginat Si sub chipul Demiurgului, exprimînd astfel aspiratia spre personalitatea universala, cel care rosteSte teribilul nu se poate conStient fiind de incompatibilitatea celor doua lumi. ÃŽn concluzie putem spune ca sub aspiratia unei poveSti de dragoste Luceafarul este defapt o sinteza a liricii lui Eminescu, a vocilor poetice din opera sa pentru ca gasim aici nu numai ecouri din poezia de dragoste Si natura dar avem ecouri Si din poezia de înalta cugetare filosofica din poezia pe teme cosmogonice (Scrisoarea I, ÃŽmparat Si proletar). Presupusele personaje devin simboluri mitice ale contradictiilor din sufletul poetului care se simte ca orice creator de geniu slab Si puternic, muritor Si nemuritor, om Si zeu. REALIZAREA ARTISTICA: Poemul Luceafarul este cea mai valoroasa creatie Eminesciana, nu numai din punctul de vedere a continutului de idei ci Si în perfectiunea formei. Limbajul poetic, sintaxa poetica Si naturaletea desavîrSita fac din poem un exemplu stralucit de realizare artistica a unei creatii. Dintre principalele trasaturi ale stilului poemului: a) limpezimea clasica - poetul a cautat de fiecare data cuvîntul care sa exprime cel mai bine adevarul într-o forma cît mai simpla. Este bine cunoscut procesul de scuturare a podoabelor stilistice din prima strofa în care o califica pe fata de împarat “o preafrumoasa fata”. Pîna sa ajunga la acest superlativ de origine populara, Eminescu a eliminat o serie de epitete Si metafore din botanica, din zoologie sau minerala. Pe parcursul poemului a foosit cît mai putine epitete pentru a nu încarca textul cu elemente descriptive. ÃŽn marea lor majoritate adjectivele folosite sînt de origine latine, unele fiind formate cu prefixul „ne”; b) a doua trasatura este exprimarea aforistica. Aceasta este o exprimare care contine multe maxime Si sentinte, preapte morale formulate într-un mod memorabil. Cele mai multe exprimari gnomice le gasim în tabloul al treilea, în discutia înalta dintre Hyperion Si Demiurg. c) puritatea limbajului - se refera la faptul ca Eminescu foloseSte cei mai multi termeni din fondul principal de cuvinte, termeni de origine latina pe care îi integreaza în expresii Si constructii populare. Accepta foarte putine neologisme. Efectul care se obtine este ca exprimarea e pura româneasca naturala pe întelesul tuturor; d) muzicalitatea - realizata pe doua cai prin folosirea subtila a cuvintelor cu sonoritate deosebita Si prin schema prozoica - strofe de cîte patru versuri cu 7-8 silabe Si ritm iambic. FoloseSte alternativ rimele masculine Si cele feminine care sugereaza o continua înaltare Si cadere în concordanta cu ideea de baza a poemului. REVEDERE: Dintre poeziile puternic influentate de folcloor poezia Revedere publicata în revista Convorbiri literare la 1 octombrie 1879 este prima poezie în metru popular trohaic a lui Eminescu. Poezia a fost scrisa cu cîtiva ani înainte de a fi publicata. Modelul ramîne Vasile Alecsandri din poezia Doina, dar Eminescu adînceSte aceasta tematica populara prin forta poetica, prin viziunea filosofica Si tehnica versificatiei. Pornind deci de la un model popular Eminescu creaza în poezia Revedere o elegie pe tema perisabilitatii omului, a efemeritatii omului (conditia trecatoare) în comparatie cu trainicia, cu eternitatea naturii. Revedere este cu alte cuvinte un cîntec melancolic despre fragilitatea omului în fata timpului. Punctul de plecare este doina populara dar Eminescu rescrie totul din perspectiva poetului romantic impresionat de spectacolul naturii veSnice care-l face sa se simta marunt Si trecator. ÃŽn acest fel poezia capata un substrat filosofic, care nu este de origine folcloorica. La o analiza atenta a poeziei se pot deosebi atît elemente de origine populara cît Si elemente de origine culta. De origine populara sînt: a) motivul codrului ca fiinta mitica în folcloor codrul e frate cu românul, crai întelept, sau chiar împarat.ÃŽn aceasta ultima ipostaza de împarat apare Si Eminescu. b) dialogul cu natura reprezentata de codru. c) în al treilea rînd este familiaritatea silului. d) unele locutiuni de tipul: "mie-mi curge Dunarea". e) ritmul trohaic, masura de 7-8 silabe Si rima împerecheata sînt de asemenea de origine populara. De origine culta sînt: a) accentuarea ideii de perenitate (trainicie) a codrului, a naturii; b) accentuarea Si amplificarea opozitiei dintre om Si natura; c) rafinamentul expresiei; d) viziunea romantica asupra conditiei umane; e) sentimentul elegiac. Din punct de vedere al compozitiei poezia este compusa sub forma de dialog între doi "parteneri" de discutie, care apartin la doua planuri distincte al omului Si al codrului. Planurile sînt în opozitie, marcata de cele doua întrebari Si de cele doua raspunsuri,care-i transforma pe interlocutori în simboluri ale unor relitati diferite: omul conditia trecatoare iar codrul eternitatea. Poezia se deschide cu planul omului mai scurt, mai concis, interogativ personificîndu-l Si luîndu-l ca interlocutor poetul se adreseaza pe un ton familiar, cald, apropiat codrului. Folosind diminutivele: codrutule, dragutule poetul vorbeSte cu codrul asemeni unei persoane apropiate întrebîndu-l ce mai face de cînd nu l-a vazut pentru ca a trecut mult timp decînd s-a departat de el Si în acest timp “multa lume am umblat”. ÃŽn raspunsul codrului, care este afirmativ constatam o serie de elemente care sugereaza permanenta, continuitate în natura.Din raspunsul codrului personificat aflam de existenta lui indiferent de anotimpuri. Rotatia anotimpurilor se petrece an de an iar codrul ramîne acelaSi. Raspunsul debuteaza cu o forma populara: “Eu fac ce fac de mult” dupa care urmeaza imaginea codrului iarna cu crengile descuiate de frumze Si chiar cu crengi rupte, care cad Si acopera apele cu ierni care troienesc cararile gonind cîntarile. AcelaSi codru întinereSte odata cu venirea primaverii Si a verii anotimp în care codrul iar rasuna de cîntecul doinei cîntat de femeile ce duc apa de la izvoarele din codru. Cea de a doua interventie a poetului este mai degraba o constatare decît o întrebare. Poetul constata ca în ciuda vremii care vine Si trece codrul mereu întinereSte. Poetul este bucuros de revederea cu codrul, dar bucuria sa este umbrita de melancolia data de contrastul dintre propria lui înfatiSare Si natura veSnic tînara. ÃŽn raspunsul codrului acesta enumera cîteva dintre elementele cu caracter de eternitate sugerînd prin aceasta statornicia naturii. Indiferent ca vremea e rea sau buna natura este aceeaSi. Numai omu-i schimbator, în timp ce natura cu marea, rîurile, pustiurile, luna, Si soarele, izvoarele Si codrul ramîne neschimbata, eterna. SARA PE DEAL: Poemul se incadreaza în prima etapa a poeziei de iubire Si de natura. A fost publicata în 1885 în revista “Convorbiri literare”. O varianta dateaza din 1871 iar alta din 1872, se pot regasi fragmente din “Sara pe deal” în romanul “Geniu pustiu” Si nuvela “La curtea cuconului Vasile Creanga”. “Sara pe deal” nu este nici pastel nici idila ci este un poem eminescian specific în care temele naturii Si iubirii fuzioneaza, Si în care se creaza imaginea paradisul adolescentilor în care aspiratia spre iubire este pura, poetul crezînd în idealurile iubirii. Compozitia se realizeaza prin alternarea a doua planuri: spatiul natural Si cel sufletesc. Spatiul natural este larg dimensionat, un spatiu în care pluteSte melancolic cu jale cîntul buciumului ca un ecou a starii sufleteSti a poetului îndragostit. Elementele de peisaj constituite de imagini auditive Si vizuale unele intensitati abia perceptive redau tacerea necuprinsului de la satul din vale pîna la turmele care urca dealul Si apoi pîna la bolta senina a cerului, pîna la infinit unde stelele se nasc spre bolta senina, în momentul înserarii Si a intrarii în noapte. ÃŽnca din primul vers se observa o contopire a spatiului natural cu cel sufletesc sugerat de sunetul melancolic al buciumului pe fondul unui ritm metric original alcatuit din 12 silabe. ÃŽn al doilea vers contopirea spatiului poetic cu cel sufletesc este amplificata prin adaugarea aliteratiei precum Si de imaginea creata în care se împletesc elemente terestre cu cele cosmice” turmele-l urc, stelele scapara în cale”. ÃŽn versul 3 elementul sonor este prezent prin prelungirea aliteratiei “se” dar Si prin imaginea murmurului dulce al apei în fîntîne. Remarcam splendida personifcare “apele plîng clar izvorînd din fîntîne” este imaginea primordiala a izvorului. Tacerea necuprinsului creata prin armonie muzicala e o tacere care este perceputa cu sufletul. ÃŽn al patrulea vers apare imaginea copacului sacru al iubirii ”salcîmul“ devenit loc protector al întîlnirii celor doi unde iubita toropita de dragoste aSteapta acest moment “ochii tai mari cauta-n frunza cea rara”. ÃŽncepînd cu strofa a doua tabloul de natura devine evocator infatiSînd miScarea lenta a lunii pe cer “sfînta Si clara”, nourii într-o scurgere halucinanta proiecteaza casele parca în luna, oamenii cu coasa în spinare se întorc de la cîmp, cumpenele fîntînilor scîrtîie în vînt, nici unul din aceste detalii nu individualizeaza tabloul dar nici nu se poate spune ca tabloul este abstract. Aceste detalii zugravesc imagini eterne aSa cum l-a cunoscut poetul în IpoteStiul cu turme, cu deal Si vale în care murmura fluierele, culorile ce domina peisajul sînt astompate, lipsesc caci lumina este putina domina jocul de umbra Si lumina. Sunetele sînt estompate dar melodioase. Muzicalitatea se realizeaza prin prezenta buciumului, a scîrtîitului domol al cumpenelor, a murmurilor fluierelor, a sunetelor ritmice de toaca culminînd cu glasul clopotului ceea ce creaza o vibratie ampla “Clopot vechi umple de glasul lui sara”. Spatiul natural s-a dizolvat total Si este înlocuit de spatiul sufletesc “Sufletul meu arde-n iubire ca para”; acest vers face trecerea la momentul urmator, sentimentul sufletesc este abia schitat prin nerabdare dar izbucneSte în finalul poeziei unde poetul creaza visul de iubire, imaginea pura a iubirii în care apare perechea sub salcîm unde ore întregi îSi va Sopti vorbe de iubire Si îSi va face gestul culminant ce face iubirea pura. “Ne-om razima capetele unul de altul”; versifica sarutul, în final intervine uSor retorica întrebare “Astfel de noapte bogata cine pe ea n-ar da viata lui toata” poetul exprima ideea ca este gata sa-Si dea viata pentru acest gest de suprema puritate a iubirii. Chipul iubitei este imaterial abia definit fiind un simbol al iubirii însuSi. Este o iubita ideala spre a carei iubire aspira poetul în versurile “sub un salcîm draga ma aStepti tu pe mine”, “Pieptul de dor, fruntea de gînduri ti-e plina” simbolizeaza acea pasionata Si gingaSa plenitudine a iubirii. SCRISOAREA III: Eminescu a scris un ciclu de 5 scrisori fiind niSte satire. Tematica acestor scrisori are în centru motivul geniului. Scrisoarea I dezbate problema geniului savant, Scrisoarea II dezbate problema geniului artist, Scrisoarea III dezbate soarta geniului conducator de popoare. Scrisoarea III abordeaza tema patriotismului Si a geniului conducator de popoare. Geneza este legata de perioada de ziarist la “Timpul”. Punctul de plecare l-a constituit entuziasmul colectivitatii române în momentul independentei de stat din 1877. Eroismul ostaSilor români miSca în Eminescu adînci simtaminte inspirîndu-i cel mai valoros poem dedicat patriotismului. Compozitia se realizeaza pe principiul antitezei romantice trecut-prezent. Poemul are doua parti: -în prima parte se celebreaza iubirea de patrie Si de neam; - partea a doua este o satira adusa prezentului decazut. Ca tehnica Eminescu foloseSte tehnica savanta a proportiilor. ÃÅ