Referat Drama

Mai jos puteti citi fragmente din Referat Drama si de asemenea puteti face Download Referat Drama

Citeste fragmente din Referat Drama

Drama Omul a cunoscut dintotdeauna metode prin care sa starneasca emotii si sentimente semenilor sai. Din cele mai vechi timpuri el a incercat sa provoace trairi celor ce il inconjoara prin diferite metode, devenite, o data cu perfectionarea, arte. Astfel a aparut probabil mai intai muzica, apoi dansurile, arta grafica, oratoria si incele din urma si literatura. Tehnica de a folosi limbajul pentru a ii face oameni sa vada lucrurile asa cum tu le-ai vazut a existat din cele mai vechi timpuri. Ea a putut fi pusa in practica doar prin raspandirea diverselor forme de comunicare scrisa, la inceput prin simboluri, apoi prin alfabet. Pentru a o putea face accesibila maselor, a fost nevoie de transformarea ei pentru reprezentatii. In modul acesta, dupa cum se presupune, au aparut spectacolele Greciei antice, in care, pentru a putea face accesibile populatiei miturile, legendele, precum si putin din substratul acestora, liderii religiosi au adoptat ideea manifestarilor scenice, sincretice. In forma lor incipienta, acestea se rezumau la schitarea episoadelor din viata marilor zeitati de catre actori purtand masti. Cum aceasta metoda a avut un mare succes, ea a evoluat sub conducerea atenta a intelectualitatii acelei epoci, dezvoltandu-se catre ceea ce a devenit mai tarziu genul dramatic. Stilul diferitilor autori de piese de teatru precum si mesajele pe care acestia doreau sa le transmita au fortat genul dramatic sa se divida in mai multe specii. Una dintre cele mai tinere ramuri ale teatrului este drama. Aparuta pentru prima oara in secolul XVIII ca o imbinare a speciilor tragice si comice, ea evolueaza in epoca Renasterii catre forma moderna, trasata de catre Marlowe si Shakespeare. Definirea ca specie a fost realizata mai intai sub forma burgheza, de catre Diderot si Lessing, in secolul XVIII, apoi sub forma romantica, de catre Hugo, Dumas si Vigny in secolul XIX. Drama are ca personaj principal o personalitate puternica, marcata de idealuri ale umanitatii, ce isi impune viziunea sa asupra personajelor ce o inconjoara. Actiunile pe care personajul le intreprinde sunt demne de admiratie, dar fie datorita raului din societate caruia i se opune, fie datorita conditiilor aspre in care personajul evolueaza, trecerea sa de-alungul firului epic starnind sentimente puternice spectatorului. Operele „Razvan si Vidra” a lui Hasdeu, „Apus de Soare” a lui Delavrancea, „Suflete tari” si „Jocul Ielelor” ale lui Camil Petrescu si „Mesterul Manole” a lui Blaga se incadreaza toate in aceasta specie. Ele prezinta pesonaje de exceptie luptand pentru idealurile lor carora li se opun viciile proprii, prejudecatile societatii, problemele materiale si multe alte piedici impuse de catre autor pentru a le pune la incercare. Prima opera studiata, „Razvan si Vidra”, prezinta viata unui personaj istoric, Stefan al VIII-lea Razvan, domn al Moldovei, interpretata de catre B.P.Hasdeu. Razvan este un tigan cu educatie, capabil de a scrie si de a citi. Inca de la inceputul textului ne sunt aratate calitatile sale morale, el oferindu-i o mare suma de bani unui cersetor. Pentru a se putea folosi de educatia sa, dar si pentru a-l pedepsi pentru un presupus furt, boierul Zbierea il inchide pe nedrept in temnita. Firul actiunii se rupe aici, obligandu-l pe spectator sa presupuna ca Razvan a evadat, intrucat urmatorul act are loc in padure, personajul fiind conducatorul haiducilor din jurul sau. Autorul nu pierde nici un prilej de a ii prezenta personalitatea curata a acestui om remarcabil. Pus in situatia de a ii lua viata boierului ce il intemnitase, Razvan il iarta si ii ofera libertatea, vrand astfel sa ii ofere o lectie de o inalta valoare si sa ii demonstreze ca adevarata calitate a unui om este cumpatarea, opusa razbunarii. Astfel ne este conturat personajul inainte de introducerea in text a elementului ce il va modifica. Platit de un boier, Razvan se angajeaza sa i-o aduca acestuia pe frumoasa Vidra, fiica a neamului Motoc. Femeia, asistand la scena in care boierul este crutat, se indragosteste de milostivul haiduc si i se ofera. Prin faptul ca accepta, Razvan se transforma, incalcand legea haiduceasca si nerespectandu-si angajamentul fata de boierul ce ii ceruse femeia. Nici calitatile Vidrei nu pot fi puse la indoiala, ea demonstrand cumpatare si inteligenta, nici chiar capturata nepierzandu-si cumpatul. Probabil din aceasta cauza ea reprezinta cea mai mare amenintare pentru Razvan deoarece el ii ofera incredere si devotament, considerand-o demna de amandoua. Pe masura ce o asculta, principiile integre ale haiducului dispar, fiind acaparat de setea de putere si tradandu-l in cele din urma pe Voda. Cum Vidra il sfatuieste de fiecare data si cum il incurajeaza in furia sa de a stapani Moldova, putem clar sa-i atribuim ei vina pentru decaderea comportamentala a integrului haiduc. Din acest motiv, Vidra poate fi considerata un personaj simbol, reprezentand in acelasi timp feminitatea dar si rautatea, setea oarba de putere, ce acapareaza si distruge sufletul nobil. Opinia autorul este astfel clar exprimata, invinuind incapatanarea si ignoranta feminina de incalcarea principiilor. Pe langa o puternica prezentare a caracteristicilor personajelor principale, autorul se foloseste si de procedee literare mai putin simbolistice pentru a realiza o lucrare dramatica de valoare. Momentele cheie ale textului sunt prezentate intr-un mod ce pune in valoare caracteristicile fiecaruia, fortand personajele sa-si manifeste sau chiar sa-si expuna pe fata idealurile. Incepand cu primul act, unde confruntarea sa face clar intre bine si rau sub masca lui Razvan si a boierului Zbierea, autorul pune fata in fata gandiri diferite si le ofera ocazia de a se lupta. Scenele critice ale piesei capata astfel un dramatism remarcabil, personajele creeand emotii si trairi puternice spectatorilor. Ei urmaresc cu atentie cum fiecare personaj isi traieste propria drama, atat exterioara cat si interioara, si in acelasi timp observa cum si in ei insisi se reflecta puternic emotiile descrise pe scena. Astfel, momentele in care Razvan il infrunta pe Zbierea, in care el da dovada de omenie, cele in care isi arata devotamentul fata de patrie si chiar si momentele in care se inflacareaza la gandul conducerii Moldovei, toate ii ofera spectatorului o gama larga si bine definita de emotii, completata prin emotia accentuata a devotamentului iubirii. Dragostea pe care Razvan i-o poarta Vidrei adauga dramei si un aspect romantic, completat de personalitatea de aventurier a lui Razvan, perfect adaptata acestui timp de opera. Autorul reuseste astfel sa nu forteze un compromis intre mesajul transmis si calitatea dramatica a operei, imbinand armonios si fara lipsuri trasaturile integritatii si moralitatii umane cu cele ale haiducului traind in lupta impotriva societatii. Considerand toate aceste caracteristici, opera „Razvan si Vidra” este un model perfect de drama romantica, completata de un cadru istoric autentic, usor adaptat. Urmatoarea opera studiata preia cateva din trasaturile studiate anterior, dar modifica complet cadrul desfasurarii si renunta complet la simbolistica in favoarea unei lucrari de o calitate dramatica superioara. Piesa „Suflete tari” scrisa de Camil Petrescu este, cu cateva abateri, o punere in scena a romanului „Rosu si Negru” scris de Stendhal. Modelele de personaje ale lui „Razvan si Vidra” corespund doar partial acestei opere. Piesa ni-l descrie inca de la inceput pe personajul principal, Andrei Pietraru. Lucrand ca bibliotecar al unei familii de mari boieri, el isi ratase cariera promitatoare datorita iubirii nemarturisite fata de chiar fata boierului. Cum nu credea ca aceasta i-ar impartasi sentimentele, dar fiind cu adevarat posedat de dorinta de a o cuceri, el refuza orice ocazie de a capata un post mai bun intr-o institutie si ramane timp de mai multi ani in slujba boierului. Pentru a realiza efectul dramatic, autorul ii atribuie acestui personaj caracteristicile eroului. Indragostit de o fata de boier dar avand conditii materiale precare, el trebuie sa se lupte cu intreaga societate pentru a isi putea implini iubirea. Il vedem inca de la inceput inflacarat, imaginandu-si-o pe Ioana Boiu afectata peste masura de soarta sa. Lupta la care il provoaca pe printul Bazil este practic cristalizarea luptei dramatice dintre personaj si societate, lupta pe care Andrei Pietraru o porneste cu forta mult prea puternica a iubirii neimpartasite. El trebuie sa iasa victorios nu doar din duelul cu printul, ci si din duelul mult mai crud si lipsit de reguli al propriei sale persoane. Autorul il pune astfel sa se zbata in doua lanturi ce il trag neincetat. Primul este cel al responsabilitatii sociale, aflandu-se in slujba tatalui celei pe care o iubeste si in acelasi timp a unuia dintre cei mai influenti oameni ai acelor timpuri. A-si implini dragostea ar insemna zdrobirea atat a puterii ce o exercita, chiar si doar prin dominatia pur economica, Matei Boiu, cat si a regulilor stricte ale societatii, ce nu permit o relatie intre un om marunt, un „servitor”, si o foarte bogata fata de boier. Femeia nu ii dadea nici un semn clar ca ar avea vre-un sentiment pentru el, deci riscul de a face el primul pas l-ar fi putut plati in mizeria traiului si in saracie sufleteasca. Al doilea lant, cel mai puternic, il impiedica pe bibliotecar sa scape de dragostea pentru Ioana. Precum chiar el marturiseste, se simte legat mult prea puternic de ea, fiecare zi in care nu o intalneste fiindu-i un cosmar. Psihologic vorbind, autorul initial al firului epic si-a creeat personajul cu multa atentie, ambele impulsuri ale personajului masculin fiind generate de aceeasi sursa, diferenta incredibil de mare dintre nivelul social al celor doua personaje viitori iubiti. Astfel, bibliotecarul este atras de ceea ce considera ca nu poate avea, dar cu cat isi constientizeaza mai mult inposibilitatea satisfacerii iubirii, cu atat mai mult o hraneste. Singurele cai de scapare din aceasta situatie sunt fie sinuciderea, fie infrangerea prejudecatilor societatii si implinirea iubirii, fie cea mai buna metoda, explicarea motivului psihologic al pasiunii si inlaturarea lui. Aici autorul evita folosirea acestei variante prin prezentarea foarte clara a limitarilor intuitiei relationale a personajului inca de la inceputul piesei prin acea scena jucata fantezist in imaginatia lui Andrei Pietraru. Iesirea aleasa a fost cea mai curajoasa, pentru a ii accentua si mai puternic trasaturile de erou. Umilul si timidul bibliotecar renunta la acest comportament de suprafata si devine stapan pe toate fortele sale, facandu-si curaj sa-i marturiseasca unei fiice de boier iubirea sa. Acest curaj este probabil obtinut din amestecul psihologic al unor emotii foarte puternice si bine individualizate, iubirea, disperarea si frica de moarte. Jurandu-si ca pana la miezul noptii fie sa o cucereasca pe boierita, fie sa se sinucida, bietul bibliotecar isi gaseste singur curaj. Cu totul altul este caracterul pe care il manifesta dupa acest act disperat. El rezista atacurilor crude ale unei femei foarte puternice, isi pastreaza controlul si chiar reuseste sa-si explice elocvent sentimentele. In acest moment se explica si motivatia admiratiei Ioanei pentru fiica de boier ce s-a oferit unui haiduc, cuprinsa de dragoste, act dezbatut in piesa anterioara, si ce explica psihologic usurinta cu care boierita trece si ea peste prejudecatile societatii. In acelasi timp, din conversatia avuta in acea noapte cu femeia visurilor sale, Andrei Pietraru este nevoit sa isi dea seama ca s-a inselat considerand-o perfecta. Acest soc pe care il are in momentul in care isi vede idealul feminin ruinat in fata sa este caracteristic operelor epice ale lui Petrescu, fiind prezent atat in „Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi” dar mai ales in „Patul lui Procust”. Cuprins de un avant de curaj, Andrei Pietraru reuseste sa-si implineasca visul, iar sustinut mai apoi de dragostea femeii, il invinge pe print si rezista in fata boierului. Sfarsitul este perfect pentru o opera dramatica, eroul, dupa ce trece cu succes prin toate „probele” si isi deseneaza cat mai clar personalitatea impecabila, se sacrifica pentru a asigura succesul si durabilitatea victoriilor sale, ca un adevarat martir ce invinge Raul si rapune si ultima piedica a trupului. Dar cum simbolismul textului a fost si el sacrificat in favoarea dramatismului cerut de public, Camil Petrescu a modificat sfarsitul operei pentru a se adapta nevoilor unei societati ce doreste emotii puternice dar si un final optimist... Celalata lucrare scrisa de Camil Petrescu este mai puternica in ceea ce priveste mesajul transmis. Titlul de „Jocul Ielelor”, atribuit unei piese realiste, sugereaza clar simbolismul ce se vrea cautat printre randuri. Pentru a il putea intelege este nevoie sa cunoastem legenda Ielelor. Prezente in folclorul romanesc sub aceasta denumire, ele sunt considerate fapturi fantastice feminine de o frumusete extraordinara ce danseaza goale prin paduri. Orice calator singuratic ce le vede jocul este mutilat de catre rautatea ce se ascunde in spatele infatisarii lor ireale. O interpretare ceva mai larga a acestei idei ar conduce la un echivalent grecesc folosit de catre Platon si preluat si modificat de catre Goethe al acestei legende, mumele, dar in care fetelor le este luat rolul de mutilatoare si adaugat cel de pastratoare al ideilor pure, al conceptelor, si de a caror existenta nu se poate apropia nici un muritor fara a plati cu viata. Daca echivalenta este corecta sau nu, nu are prea mare importanta in judecarea acestui text intrucat autorul ne sugereaza clar ca ceea ce nauceste si distruge personajul este setea de ideal, dorinta de dreptate pura. Gelu Ruscanu este proprietarul unui ziar cu nume vadit simbolic, „Dreptatea sociala”. Inca de la inceput, personajul ne este prezentat ca puternic marcat de personalitatea tatalui sau, considerandu-l pe acesta un model de viata si dorind sa ii copieze caracterul. O caracteristica pe care o putem observa si in acest roman si si in cel studiat inainte este desfasurarea firului epic si caracterizarea personajelor folosind notiuni elementare de psiholgie. In timp ce in celalalta piesa, Andrei Pietraru era supus de dorinta de a avea imposibilul, in aceasta personajul este marcat de o alta descoperire a analizei psihologice, modelarea caracterului copilului inainte si uneori si in timpul adolescentei pentru a se apropia cat mai mult de cel al parintelui de acelasi sex cu el. Folosindu-se de aceste cunostiinte, Camil Petrescu a putut dezvolta un personaj ce, desi putin incredibil datorita pasiunii cu care actioneaza, se comporta in intreaga piesa conform unor reguli bine stabilite si rezista fara probleme unei analize. Momentul creat de autor pentru a ii putea dezvolta si in acelasi timp prezenta caracterul personajului astfel format a fost si el bine gandit. Gelu Ruscanu intra in posesia unei scrisori din care afla ca Sinesti, personaj prezent si in piesa anterioara dar aflat acum in pozitia de ministru al justitiei. In scrisoare este prezentat cum ministrul, in urma cu cativa ani, omorase o femeie in varsta pentru a ii lua averea, tema prezentata si in „Crima si pedeapsa”. Ironic, diferenta este ca in aceasta piesa personajul nu numai ca nu are remuscari si ca nu incearca sa isi indrepte fapta, dar il si ameninta la randul sau pe acuzator... Pentru a face ceea ce se cuvine, dar mai ales deoarece nu putea concepe ca un criminal sa se afle in postul de ministru al justitiei, Gelu Ruscanu cere demisia in schimbul nepublicarii scrisorii. Vazut si in cealalta opera ca personaj ciudat, cu un aspect fizic usor inspaimantator, portretul lui Saru-Sinesti nu este atat de usor de conturat. Refuzand sa isi dea demisia, el ii aduce, prin intermediul matusii lui Ruscanu, o veste ce ar fi trebuit sa il faca sa se razgandeasca pe proprietarul „Dreptatii sociale” si ce ii stirbeste imaginea ideala pe care si-o facuse despre tatal sau. Ruscanu afla ca, pe vremea in care ministrul lucra ca secretar al lui tatalui sau, Grigore Ruscanu, acesta ar fi folosit o mare suma de bani ai statului pentru a isi plati propria sa datorie de la jocul de carti. Aceasta intorsura a firului epic a mai fost folosita de Camil Petrescu pentru a distruge idealurile feminine prezente in conceptiile copilaresti ale personajelor sale masculine. Diferenta este de data aceasta data de inlocuirea idolului feminin printr-un idol parintesc. In rest, toate caractersiticile se pastreaza, drama ce ar fi fost creata din socul pe care il suferea personajul in fata idealului sau fiind de data aceasta amplificata de conceptia pe care Gelu Ruscanu si-o impune, vrand sa accepte doar realitati perfecte si sa lupte impotriva nedreptatii dar fiind nevoit sa vada o abatere chiar in propria sa familie. Lovit pana in cetrul conceptiilor sale si cu modelul sau de viata ruinandu-se, Ruscanu este foarte puternic zguduit. Motivul pentru care Sinesti are ceva de castigat din aceasta decadere a idealului tatalui sau este si mai socant pentru ziarist, el afland ca actualul inamic si asasin il imprumutase pe tatal sau cu suma necesara completarii fondurilor pentru a putea trece neobservata fapta sa. Cum Grigore Ruscanu murise la scurta vreme dupa aceasta intamplare, datoria cazuse pe umerii matusii. Cu toate ca socul il zguduie foarte puternic, Gelu Ruscanu ramane neinduplecat si declara ca in interval de o zi va publica scrisoarea. Vazandu-se fara alternative, Sinesti ii face personal o vizita. In acest episod nu avem doar confruntarea dintre cei doi, ci si o batalie a conceptiilor, a ideilor despre viata. Vestea ce i-o aduce ministrul ii va distruge complet orice urma de speranta de victorie in aceasta lupta. Gelu Ruscanu afla ca moartea tatalui sau, presupus accident de vanatoare, fusese de fapt o sinucidere din dragoste. Dezamagit deoarece iubita sa nu ii impartasea dragostea, Grigore Ruscanu s-a sinucis chiar cu pistolul primit de la ea, intr-un act foarte tragic dar si usor comic, pistolul fiind trimis de catre femeie ca raspuns la o scrisoare de dragoste ce punea in balanta dragostea si sinuciderea... Fiindu-i spulberate si ultimele ramasite ale imaginii tatalui sau, Gelu Ruscanu se vede, intr-un la fel ca si eroul piesei anterior discutate, in fata unei alegeri. Diferenta este ca in cealalta situatie, Andrei Pietraru avea de ales intre sinucidere, implinirea curajoasa a iubirii sau controlul prin introspectie al propriilor sale impulsuri. Gelu Ruscanu nu avea si varianta de implinire, fiindu-i oferite doar sinuciderea sau renuntarea la valorile ce il reprezentau. Sinuciderea fusese ales si de Pietraru la sfarsitul piesei, asa ca evident si aceasta drama avea sa se termine tragic. Nemai fiind implicat acelasi sentiment de iubire atat de disputat in „Suflete tari”, Camil Petrescu nu a mai fost rugat sa schimbe finalul piesei, spectatorii putand de aceasta data accepta moartea unui personaj ce si-a declarat ca mare pasiune setea de ideal. Am ales sa tratez opera „Apus de soare” dupa aceste opere datorita diferentei mari dintre personajele principale ale lor si Stefan cel Mare. In timp ce in celelalte opere eroii erau caracterizati si de trasaturile lor nu atat de frumoase, in aceasta opera Delavrancea umanizeaza o legenda atat de valoroasa a Romaniei fara a o arunca in noroiul influentelor societatii. Personajul atat de cunoscut de intreaga natiune romana si probabil unul dintre cei mai mari conducatori ai acesteia, Stefan cel Mare este eroul majoritatii legendelor romane. Problema cu care s-a confruntat Delavrancea inainte de a decide sa trateze o astfel de personalitate a fost modul in care il va cobori de la rangul de „zeitate” pana la cel de om, dar in acelasi timp pastrandu-l deasupra mizeriei umanitatii. Metoda gasita a fost una fericita, el alegand a renunta la orice trasatura negativa a caracterului dar totusi umanizandu-l prin trairi si trasaturi nu doar eroice, ci chiar blande. Piesa incepe printr-o caracterizare realizata de catre slujnicele cetatii Suceava. Ele il privesc ca pe un personaj ireal, ajuns la proportii mitologice, cu toate trasaturile dominate de cele mai nobile idealuri umane. Pentru a evita doar acest punct de vedere, autorul a introdus in text si cateva personaje ce intretin relatii tipice. Sotia sa, in bunatatea ce o defineste, este prima din aceasta lista. Ingrijorarea ei are rolul cautat de autor. Datorita unei rani foarte puternice la picior, Stefan avea probleme la calarit si suferea puternic. Cum tratamentele acelori vremuri nu cunosteau prea multe remedii, domnitorul era in pericol de moarte de la o posibila infectie. Intorcandu-se din lupta, el ii mai calmeaza ingrijorarea sotiei sale. Problemele cu care se confrunta domnitorul nu se rezumau la cele de ordin medical. Urmasul tronului Moldovei trebuia sa fie stabilit inainte de a fi prea tarziu, asigurand stabilitatea tarii pentru care el se luptase atat. In spatele planurilor sale, cativa conspiratori vor sa-si aduca ei propriul lor domnitor ce le-ar aduce lor castiguri. Stefan banuia aceasta tradare, iar banuielile ii sunt confirmate de catre o fata ce lucra la curte, Oana. Aceasta, lucrand, aude intr-o zi o discutie dintre trei boieri ce planuiau ca dupa moartea domnitorului, sa preia conducerea. Loiala domnitorului si Tarii Moldovei, ea il instiinteaza. Cu ocazia unor intruniri ale curtii, domnitorul nu ezita sa arate ca a aflat de acel ceva ce se petrece pe la spatele sau, ironizandu-i pe tradatori si facandu-i si pe ceilalti curteni sa inteleaga. Tot la aceste adunari ne este oferita si o alta latura a personalitatii sale, pe langa cea de conducator. In timp ce slujbasii ii comunicau diferite stiri venite din intreaga Moldova ce necesitau decizia sa, el cantareste fiecare judecata intr-un mod uman, iertandu-i pe unii datorita ajutorului pe care il adusesera tarii. Plecand a doua oara, el castiga fiecare batalie, dar in urma unui accident in timp ce calarea, rana de la picior se agraveaza foare mult, provocandu-i dureri foarte mari. Intors la Suceava, el este tratat in continuare ca un supraom, medicii insisi necrezand ca ar putea vreodata sa moara. Foarte bolnav, il pune pe tron pe Bogdan si ingenungheaza in fata acestuia, intr-o scena foarte bine realizata. Chiar si bolnav, el ramane la fel de impunator. Zacand in pat, Oana vine intr-o zi sa ii aduca apa. Fata ii marturiseste ca Rares a cerut-o de sotie, dar ca ea il iubeste ca pe un frate. Cum cei doi nu stiu ca sunt frati, domnitorul adopta o modalitate interesanta de a o face sa-si dea seama de aceasta. Se preface ca adoarme in timp ce fata era inca in camera si murmura in somn suficient de mult cat s-o faca sa inteleaga adevarul. Probabil acest moment este cel in care mitul se intrupeaza cel mai adanc in om, Stefan dand dovada de o sensibilitate si o intelegere a relatiilor umane, totusi fara a cobori de pe piedestalul parca sfintit pe care se afla. Urmatoarea scena face exact opusul, adaugand la imensitatea atat de pura a caracterului domnitorului. O ultima speranta de a ii curata rana ce se infecteaza era de a o arde cu un fier inrosit in foc, procedeu primitiv si evident incredibil de dureros. Nu inainte de a cere iertare Domnului pentru infrangerile pe care le-a suferit in fata necredinciosilor, turcilor, si de a pune toate victoriile doar pe seama poporului Moldovei, el asteapta curajos medicii. Refuza sa fie legat sau ametit, declarand ca Iisus este modelul sau, asa cum El a patimit pe Cruce, asa poate sa indure si el. Cu fierul inrosit inca in rana, el aude din multimea adunata in sala tronului strigate ce il cereau ca domn pe Stefanita, nu pe Bogdan. Cu o forta extraordinara, se ridica din pat cu rana deschisa si proaspat arsa, isi ia sabia, coboara in sala tronului unde il omoara pe tradator si se intoarce pentru a-si da ultima suflare facand semnul sfintei Cruci. Portretul atat de impunator al acestei personalitati nu a putut fi incheiat decat in acest mod extraordinar. Delavrancea a reusit cu siguranta sa caracterizeze exemplar o mare legenda a romanilor. Personajul este arhetipul eroului, incomparabil cu cel al operelor lui Camil Petrescu sau cu cel al lui Hasdeu. Dramatismul si sentimentul de maretie inspirat de prezenta unei legende vii este de neegalat in aceasta capodopera a literaturii romane. Urmatoarea piesa studiata se diferentiaza de celelalte prin subiectul tratat si prin simbolistica deosebit de profunda a textului. Lucian Blaga este unul dintre cei mai apreciati filozofi romani, oricare dintre operele sale fiind puternic impregnata de convingerile sale ideologice. In incercarea de a isi lasa amprenta asupra literaturii si in acelasi timp de a face cunostiintele sale accesibile nu doar celor capabili de a intelege filozofia sa esoterica, el a decis sa adapteze o legenda populara ce avea potential simbolistic, incluzand in ea si propriile sale idei. Legenda mesterului Manole prezinta incercarile unui constructor de biserici de a ridica manastirea Curtea de Arges pe un pamant blestemat. Pentru a ridica blestemul a fost necesara sacrificarea unei vieti, tocmai cea a sotiei lui Manole. Drama realizata de Blaga nu s-a abatut aproape de loc de la legenda. Spre deosebire de celelalte opere analizate pana acum, in care mesajul transmis era usor de dedus din actiune si din caracterul personajelor, „Mesterul Manole” isi arata adevarata valoare doar sub o atenta privire. Nu am inclus aici decat ceea ce observatia mea probabil slab formata a putut intelege, considerand folosirea roadelor unor oameni mai invatati ca incorecta in fata acestei opere ce se vrea descifrata, nu sparta. Piesa incepe cu stradaniile zadarnice ale lui Manole de a corecta greseala pe care o banuieste in calculele arhitectonice. Oricum ar proceda, biserica se tot prabuseste, inghitita de pamantul ce aparent pare suficient de solid. Cu toate calculele facute si considerand pamantul mai instabil, Manole nu reuseste sa descopere care ar putea fi problema. Incepe o conversatie cu calugarul Bogumil, in speranta ca acesta ii va aduce vre-un sfat. Autorul il inzestreaza pe calugar cu tot ceea ce el considera atat dogmatic, cat si curat intuitiv, incercand sa aduca la armonie acesti doi termeni ce uneori se contrazic. „Biserica din care cerul se va apara de pamant ca dintr-o cetate” ne arata clar ca pamantul este vazut ca opunandu-se Binelui. Acest lucru capata alta semnificatie daca punem alaturi si figura domnitorului. Acesta alesese tocmai acest loc pentru ridicarea locasului de inchinaciune. Interpretata destul de usor, acest paragraf vrea sa prezinte Necesitatea, modul in care Dumnezeu a ales sa faca din nimic Lumea, sa amestece elementele telurice, murdare, cu cele ale Cerescului. Doar din aceasta perspectiva piesa capata o semnificatie. Urmatoarea frantura de filozofie esoterica ne este oferita de propozitia „Sa infrangem inca o data slabiciunea carnii in acest taram al lumii fara scapare”, ce vine in sprijinul interpretarii anterioare, Necesitatea fiind de a introduce in ceea ce este carnal, pamantesc, Elementul Divin. Rolul celui ce va prelua aceasta sarcina este jucat de Manole. Drama textului este legata incredibil de profund de interpretare. Asa cum calugarul Bogumil intuieste, este necesar sacrificiul unei fiinte vii pentru ca biserica sa reziste. Amestecarea caramizilor de pamant cu pamantul nu va da nastere la ceva viu, ceva demn de viata. Practic, doar munca inteligenta nu este suficienta pentru a creea viata. Aceasta dilema elementara nu doar filozofica, ci mai nou si stiintifica, este atat de scurt si frumos rezolvata de puritatea calugarului. Dar Manole incearca sa aduca Viata fara Sacrificiu. In acest moment soseste si Mira, intr-o haina alba, lunga. Prezentata de la inceput ca un suflet curat, pur, ea isi va juca mereu rolul cu un aer de copilarie, inocenta. Incearca sa-l iscodeasca pe Manole in legatura cu planurile sale, dar nu obtine nimic. Femeia incearca sa glumeasca, intrebandu-l pe cine iubeste mai mult, pe ea sau biserica. Raspunsul lui Manole, cu toate ca este suficient pentru ea, este de o mare valoare. El le pune in balanta, si in acest moment realizeaza ca singura solutie pentru ca pamantul sa fie salvat este sa-l invie. Un rol interesant il are aici Gaman, un personaj aparent suferind de usoare tulburari psihice, ce continua sa vocifereze neinteligibil in somn. El reprezinta salbaticul, Natura cruda. Rolul sau il observam cel mai clar in momentul in care sotia mesterului se aseaza deasupra omului ce inca doarme si se declara biserica, reusind sa nu cada. Mesterii ce pazeau zidurile in constructie se intorc iar Mira paraseste incaperea. Vestea adusa de ei ii se va parea deja evidenta mesterului deznadajduit. De simbolismul celor noua mesteri nu pot sa fiu sigur. O interpretare ar fi a-i pune in corespondenta cu cele zece porunci, iar astfel am considera pe cel de-al saselea mester ca fiind porunca „sa nu ucizi”. In aceasta interpretare, rolul lui Manole este cel al celei de-a zecea porunci, rezumata „sa nu poftesti la bunul altuia”, ce nu ii ofera nici o semnificatie. Alta interpretare ar fi corelarea cu cele zece Sephiroth-uri prin care lumea a fost creata de catre Dumnezeu, conform misticii Kabbalei. In schimb astfel al saselea Sephiroth este Splendoarea, aflat in mijlocul Arborelui Vietii, dar ce nu are legatura cu rolul jucat de mesterul cu acelasi numar din piesa. Al zecelea Sephiroth este Regalitatea-Regatul-Lumea ce are legatura stransa cu Misiunea lui Manole. Amandoua interpretarile au corelatii si inconcordante, dar vad mai potrivita interpretarea conform Kabbalei. Celor patru mesteri ale caror ocupatii anterioare le cunoastem le putem atribui si lor o semnificatie, dar din pacate destul de simplista, doar daca ii consideram trepte de evolutie. Ciobanul traieste inconjurat de Natura, o struneste, se foloseste de ea. Hotul si pescarul doar o folosesc, iar calugarul a trecut deasupra ei. Aceasta interpretare este destul de simplista si presupun ca exista o alta mai potrivita. Cei noua mesteri impreuna cu Manole se privesc deznadajduiti unul pe altul. Ideea ce se zbatea in mintea maestrului o inteleg toti, si toti se tem de ea dar o si aproba. Luand cuvantul, el intelege ca aceasta este singura cale. Convin toti sa depuna un juramant ca sotia celui ce va veni primul dimineata sa fie zidita de vie in peretele manastirii. Cel de-al saselea, dupa ce ezita, se intoarce si depune si el juramantul. A doua zi dimineata toti asteapta infricosati ca cea dintai sotie sa vina. Al saselea mester joaca singurul rol individualizat aici, acuzandu-l pe Manole ca si-a instiintat sotia in legatura cu pericolul, iar mai apoi facand publice rugaciunile fiecaruia dintre mesteri prin care sperau sa nu vina sotia lor prima. Manole, vazand-o de la distanta pe sotia sa, se roaga ca, rand pe rand, toate puterile Naturii s-o intoarca din drum, dar nici una nu reuseste, evident din doua motive: primul, vointa mesterului era mult mai slaba decat Vointa suprema, iar al doilea, sotia sa era una cu Natura, fiind pura si in acelasi timp vie, deci nu ar fi putut fi ranita de catre propria ei Natura. Mira, sosind, citeste fara dificultate fetele sumbre ale mesterilor. Banuieste ca au zidit deja pe cineva in zid sau ca au prins pe cineva si doresc sa-l zideasca, dar este linistita de fiecare data de catre Manole. Convinsa de Manole ca totul e doar un joc, sotia se aseaza de bunavoie in zid si accepta sa fie zidita, cu conditia ca dupa ce iese sa i se ofere inapoi sandalele, sa nu calce pe piatra si sa se loveasca. Copilaria si naivitatea cu care femeia accepta moartea nu pot fi puse pe seama unui accept tacit al sacrificiului ci doar prin increderea deplina pe care i-o acorda sotului ei. Ea nu isi imagineaza ce se va intampla. Biserica capata prin ea un suflet, lucrarea nu mai este doar pamant, ci contine si un suflet pur, Elementul Viu. Astfel umanitatea a fost creata prin contopirea Sufletului cu pamantescul, Sufletul zbatandu-se mereu in incercarea de a evada si de a se intoarce la forma sa neintinata. Sufletul Lumii, perechea Regalitatii daca ar fi sa adoptam simbolistica kabbalica, a conlucrat impreuna cu acesta si cu inca noua mesteri pentru realizarea unei Lumi in care Sufletul sa coboare dar si in care sa i se ofere sansa de a se elibera. „Daca lacas de slava nu va fi, sa ramana cel putin semn de amenintare ridicat de oameni impotriva puterilor.”. Sufletul aflat in biserica este cel al Naturii pure. Eliberarea sa nu poate fi simbolizata in text decat prin curatarea sufletele enoriasilor ce ar pasi pragul manastirii. Manole a fost cel ce a pus ultima caramida la zidirea propriei sale perechi, si singurul ce a lucrat la inconjurarea ei. O ultima sfortare a sa in incercarea de a o readuce la viata este zadarnica si disperata, ea fiind Aflata deja in biserica. „Luminile au fost intaile lui cuvinte. Mira, cel din urma.”. Dupa terminarea bisericii urmeaza al doilea moment important al firului epic. Femei din toata tara veneau sa vada biserica, se minunau de ea si plecau mai departe parca schimbate. Vizita lui Voda trebuia sa urmeze, dar Manole era complet absent mental, „si trupul e undeva jos, si capul in alta parte”. Un personaj are o deosebita importanta din cei ce il insotesc pe Voda, baiatul de curte. Acesta este intrebat daca este multumit de constructia bisericii, la care el raspunde prin laude la adresa lui Manole. Intre timp, boierii il sfatuiesc pe Voda sa nu mai permita construirea unei biserici la fel de impunatoare si sa-l omoare pe Manole. Voda nu este de acord, dar oricum nu mai conteaza. Mesterul trage clopotele bisericii, apoi se urca pe acoperis de unde sare si cade mort. Intreaga scena este si ea patrunsa adanc de simbolism. Se incepe prin rolul jucat de Voda, ca superior al tuturor si deci ca Divinitate Suprema, Dumnezeu. El il are la dreapta sa pe Fiu, caruia ii arata lucrarea. Daca si boierii ce cer moartea mesterului au o semnificatie asta nu pot sa-mi dau seama, dar banuiesc ca este legata de prima porunca, ei vrand sa se asigure de unicitatea Lucrarii. Manole trage clopotele, cheama Inceputul ce va folosi o Lume, biserica realizata in sapte zile. Prin sacrificiul sau, el aduce Eternul Masculin in lucrare, aduce omul in Lume alaturi de Natura. Caderea sa este simbolizarea caderii din Rai, prin care el isi va pierde sufletul pentru a-l contopi cu cel al Lumii si prin care isi va distruge ultima bariera, trupul de care se despartise partial inca din timpul Lucrarii. Filozofia, criptica sau explicita, aparent fara legatura raspandita prin text motiveaza fiecare din actiunile mesterului. Rolul ei este insa mult prea complex pentru a putea fi discutat aici, si in nici un caz un consider acest lucru necesar. E posibil ca interpretarea mea sa contina diverse detalii ce nu sunt folositoare pentru cei ce le iau gata descoperite, dar cum sunt sigur ca cel ce va citi acest text le cunoste deja, in mare parte nu am considerat necesar sa le omit. Pentru a nu ma face sa regret ca am introdus si acele elemente ar fi necesar ca lucrarea sa fie citita doar de cel caruia i-am incredintat-o, amanunt ce nu cred ca va fi dificil. Am tratat doar aspectul filozofic al piesei, imbinarea lui cu cei de suprafata atata timp cat am reusit sa il inteleg chiar si doar partial pe acesta ar fi fost o abatere serioasa de la comentarea piesei. Piesa „Mesterul Manole” este cu siguranta remarcabila, deosebita, atat datorita realizarii ei de exceptie, dar mai ales datorita calitatilor manifestate ale autorului ce a conceput-o. Jucata ca piesa de teatru, ea ramane deschisa si pentru publicul larg tocmai datorita maiestriei cu care a fost realizata, starnind fara indoiala emotii puternice spectatorului impresionat de suferinta mesterului, de dramatismul zidirii si de sfarsitul tragic. Toate operele studiate in acest an prezinta diferite viziuni ale modului in care specia drama ar trebui tratata. „Razvan si Vidra” si cele doua opere ale lui Petrescu pun accentul pe trairile interioare ale personajelor si pe lupta directa cu societatea, prejudecatile si trairile interioare. Razvan moare in lupta, in timp ce eroii moderni mor prin sinucidere sau le este nesigura supravietuirea. „Apus de Soare” se diferentiaza prin personajul central mult mai puternic si aflat mult deasupra celor din jurul sau. „Mesterul Manole” se aseamana cu piesa scrisa de Delavrancea prin imensitatea eroului, dar cum natura acestuia este complet diferita iar firul epic este radical diferit, asemanarile se opresc aici. Toate piesele prezentate sunt de o valoare deosebita, fie doar prin talentul cu care au fost realizate, prin sugestivitatea limbajului folosit, fie prin actiunea plina de dramatism, fie prin mesajul profund transmis. Puiu Catalin Clasa a XI-a A PAGE PAGE 11 쥁