Referat Camil Petrescu - Ultima Noapte De Dragoste Intaia Noapte De Razboi -prezentare Generala3

Mai jos puteti citi fragmente din Referat Camil Petrescu - Ultima Noapte De Dragoste Intaia Noapte De Razboi -prezentare Generala3 si de asemenea puteti face Download Referat Camil Petrescu - Ultima noapte de dragoste intaia noapte de razboi -prezentare generala3

Citeste fragmente din Referat Camil Petrescu - Ultima Noapte De Dragoste Intaia Noapte De Razboi -prezentare Generala3

ULTIMA NOAPTE DE DRAGOSTE, INTAIA NOAPTE DE RAZBOI de Camil Petrescu Camil Petrescu, unul dintre scriitorii nostri moderni, teoretizeaza cel dintai la noi, pe marginea romanului modern, explicandu-si maniera in eseul “Noua structura si opera lui Marcel Proust”. Astfel, scriitorul afirma necesitatea unei alte structuri epice, derivate din sincronizarea literaturii cu filozofia si stiinta. De asemenea, refuza caracterul clasic ca pe o conventie, precum si structura clasica de roman; e primul la noi care analizeaza efectele negative ale autoritatii auctoriale. C. Petrescu scrie proza analitica de factura subiectiva, caracterizata de autenticitate (ilustrarea realitatii prin propria constiinta: “Singura realitate pe care o pot povesti este realitatea constiintei mele, continutul meu psihologic”) si de substantialitate (literatura trebuie sa reflecte esenta concreta a vietii: iubirea, cunoasterea, adevarul etc.) Realist de o cu totul alta factura, reflexiv in comparatie cu M. Sadoveanu (liric), cu L. Rebreanu (obiectiv) si cu H. P. Bengescu (analitic), scriitorul se dezvaluie ca un observator lucid al romanului. Luciditatea este trasatura dominanta a lui C.Petrescu, intelectuali analitici si autointrospectivi, hipersensibili – “luciditatea, nu omoara voluptatea reala, ci o sporeste”. Scriitorul marturiseste: “eu nu pot vorbi onest decat la persoana I”, naratiunea la persoana I (perspectiva actoriala), foloseste timpul subiectiv care aduce in prezent fapte, ganduri, totul fiind subordonat fluxului constiintei, sau memoriei involuntare (discursul nu se desfasoara ordonat, cronologic, guvernat de timpul exterior, ca in proza traditionala, ci frant, corespunzator unui alt timp, cel interior, al momoriei). Alte trasaturi ale romanului camilpetriscian sunt: relativismul (reiese din multitudinea punctelor de vedere in jurul aceluiasi obiect); anticalofismul (impotriva scrisului frumos, limbajului analitic, imagini intelectuale, figurile de stil se rezuma la epitete si comparatii, dar “fara ortografie, fara compozitie, fara stil si chiar fara caligrafie “ – C. Petrescu) La baza romanului “Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi” stau niste exercitii nuvelistice (“Romanul Capitanul Andreescu” si “Proces verbal de dragoste si de razboi”), ce s-au cristalizat in forma definitiva in anul 1930. Tema o constituie drama intelectualului lucid, insetat de iubirea absoluta, dominat de incertitudini, salvandu-se prin constientizarea unei drame mai puternice, a razboiului. Romanul este structurat in doua parti, reflectate si in titlu “Ultima noapte de dragoste” (drama geloziei) si “Intaia noapte de razboi” (drama razboiului). Prima “noapte” este o fictiune, iar a doua reflecta o experienta traita de scriitor, care a fost ofiter in armata romana, in timpul primului razboi mondial. Cele doua parti urmaresc drama lui Stefan Gheorgidiu, in ipostaze diferite: viata si moartea, si se incheaga ca o unitate compozitionala bazata pe introspectie, notatie scurta, precisa, de jurnal. Actiunea incepe intr-o seara din vara anului 1916, cand Gheorgidiu, concentrat de cateva luni, se afla “la Piatra Craiului, in munte”, cu regimentul sau. O discutie la popola ofiterilor ne intampina in romanul lui C. Petrescu, ca si in “Padurea spanzuratilor”. Aceasta discutie este intrerupta de o retrospectiva (cap.al II-lea – al IV-lea), ce constituie un verisabil roman, si in care aflam ce intamplari s-au petrecut in cei doi ani si jumate in care au precedat concentrarea eroului: in ce imprejurari s-a casatorit, despre mostenire, etc. “Dar ultima scrisoare ma cheama <> la Campulung pentru sambata sau cel mai tarziu duminica”. Aceasta este fraza care incheie paranteza epica si-l readuce pe lector la seara discutiei de la popota. Daca retrospectiva a condensat mai bine de doi ani din viata eroului, capitolul care incheie prima parte cuprinde ceva mai putin de doua zile: sambata si duminica. Sunt doua zile foate bogate in evenimente (drumul la Campulung, cearta, panda, intoarcerea fortata la unitate) chinuitoare pentru Ghiorgidiu, care cauta dovezi ale infidelitatii sotiei, avand nevoie de certitudine. Daca joi seara, in timpul scenei de la popota, il simtim in pragul nebuniei, duminica seara, la cateva ore dupa declansarea razboiului, Gheorgidiu este absorbit de marele eveniment. De acum problemele sufletesti nu vor mai ocupa decat un colt al tabloului. Prin urmare, subiectul romanului se organizeaza in jurul dramei de constiinta a personajului, generata de incertitudinea in iubire. Stefan Gheorgidiu este un intelectual cu aspiratii si sentimente unice, care-l situeaza, inca de la inceput, intr-un alt plan opus majoritatii. Traieste intr-o lume propice, are o ordine a sa interioara, iar nepotrivirea dintre aceasta ordine si cea a lumii exterioare, precum si imposibilitatea de a trai in conformitate cu ideea, fac din el un inadaptat. Student sarac, traind din greu impreuna cu familia sa, avand rude bogate, dar pe care le dispretuieste, Gheorgidiu se dedica studiuluui filozofiei cu aceiasi pasiune cu care avea sa iubeasca “o colega de universitate”, blonda “cu ochi mari albastrii, vii ca niste intrebari de clestar”. Spre surprinderea tuturor, Gheorgidiu devine mostenitorul unchiului Tache, care ii lasa o avere considerabila, incredintata spre administrarea celuilalt unchi, Nae Gheorgidiu, in schimbul unei rente lunare. Eroul este acum eliberat de grijile materiale si se poate dedica in exclusivitate studiului filozofiei. Dar pentru a-i face pe plac Elei, sotia sa, Gheorgidiu va patrunde in societatea mondena care, observa eroul “trezise in femeia mea porniri care dormitau latent”. Ela este atrasa de viata mondena, de excursiile in grup, de moda, de dans si-si obliga sotul sa o urmeze in aceasta lume. Asa incepe drama erotica a sotului, care analizeaza lucid gesturile sale, dar si pe cele ale celorlalti, pentru ca noua situatie materiala facilitateaza instrainarea celor doi. Stefan Gheorgidiu este un inadaptat superior, care raporteaza dragostea, ca si propria sa existenta, la absolut. Lumea lui este cea a speculatiei filozofice si a idealului absolut, iar drama personajului este declansata de iluzia ca a descoperit femeia ideala, care il iubeste cu pasiune si care este interesata si de filozofie ori de stiintele spirituale. Femeia aceasta este pentru Gheorgihiu unica: “…nu exista pentru mine decat femaia aceasta, cu rochia de culoarea caisei…”. Unicitatea o inalta pe Ela la nivelul arhetipului feminin, dar, treptat, ea va cadea in prozaic. Isi urmeaza sotul la seminarii nu pentru ca are inclinatii pentru speculatiile filozofice, ci pentru ca acesta sa nu flirteze cu colegele. Gheorgidiu observa si analizeaza comportarea sotiei sale in societate, precum si atractia ei pentru un oarecare Gregoriade, cu care crede ca Ela il inseala; femeia se dovedeste o fiinta mediocra, incercand sa-l traga si pe Gheorgihiu in prozaic. Drama eroului este mai degraba, drama setei de certitudine, decat drama geloziei. Viata a devenit pentru el “o tortura continua”, fiecare moment (vizitele la Anisoara, excursia la Odobesti, etc.) fiind inregistrat prin ecoul lui in constiinta personajului chinuit de incertitudine. Il framanta faptu ca s-a inselat, ca nu a putut intui de la inceput adevarul constatat ulterior cu o uimire dureroasa: “…eu descopeream acum treptat, sub o madona crezuta autentica, originalul: “un peisaj si un cap strain si vulgar”. Intelectual lucid, Gheorgidiu isi va dimensiona corect drama numai in urma celeilalte experiente ,, coplesitoare”, a frontului. La intrarea Romaniei in primul razboi mondial, eroul este mobilizat si participa la luptele din zona Rucar-Bran si de pe Valea Prahovei. Asadar, a doua parte a romanului ilustreaza drama razboiului; personajul analizeaza si compara drama razboiului cu drama sentimentala datorita careia era capabil sa dezerteze de pe front. In final se desparte de Ela, lasandu-i intreaga avere si tot trecutul. Partea a doaua este construita dupa jurnalul de campanie al autorului, iar “aceste pagini constituie tot ce s-a scris mai subtil, mai frumos despre razboi, in literatura noastra…” sustinea G. Calinescu. Tehnicii introspectiei psihilogice ii i-a loc acum cea a jurnalului construit din fapte, impresii, reflectii, urmarind sa lumineze “viata interioara a insului”. Pentru care razboiul este “drama personalitatii”. Izvorate dintr-o experienta directa, paginile despre razboi urmaresc sa inregistreze adevarata drama a celor de pe front, lozincile patriotarde la moda, adica o alta realitate in care “La atac nu se pornea cu discursuri si soldatii nu chiuiau de bucurie cand primeau ordin de lupta”. Stefan Gheorgidiu ramane acelasi intelectual lucid, onest, care se confruntat cu realitatea frontului, nu ramane un simplu observator al acesteia, ci traieste intens o experienta consumata in intregul ei. Spaima innebunitoare in fata mortii, degradarea fizica si psihica, depersonalizarea, anularea constiintei, reprezinta adevarata fata a razboiului, pe care C. Petrescu il deruitizeaza. Si Stefan Gheorgidiu este coplesi de teama, cuprins de panica; buzele-i ard, intrebarile chinuitoare: “picura in suflet”, dar nu fuge, dorind sa traiasca plenar fiecare moment: “…n-as vrea sa existe pe lume o experienta definitiva… de la care sa lipsesc, mai exact, sa lipseasca ea din intregul meu suflet.” In raport cu ce i se intampla pe front, drama sa erotica ii apare infima; acum sufletul se zbate in incertitudinea momentului urmator, incapabil de a fi prevazut. Razboiul e marea incercare a vietii lui Gheorgidiu, e marea experienta (“Exploziile se succed organizat. Unele le aud la cativa pasi, altele in mine”; “Nu pot gandi nimic…”). Aceasta este experienta care il face pe Gheorgidiu sa priveasca zambind scrisoarea anonima, prin care era instiintat ca Ela il inseala. Si cu intelegere superioara a vietii rosteste apoi: “I-am scris ca ii las absolut tot ce e in casa, de la obiectele de pret la carti…de la lucruri personale, la amintiri. Adica tot trecutul.” Asadar, in plan moral personajul nu este infrant; experienta razboiului l-a ajutat sa redimensioneze drama erotica. Clasificarea s-a produs si in el, exista inca dorinta de a mai incerca atingerea idealului: “M-am inselat o data, as mai putea inca, incerca din nou…” TEHNICI NARATIVE - naratiunea la persoana I (perspectiva actoriala) imprima textului un caracter subiectiv; - faptele trecute si prezente sunt subordonate memoriei involuntare → perspectivismul - introspectiva → monolog interior - acronia – suprapunerea planului discursului cu cel al actoriei → Gheorgidiu = personaj mediator - analepsa (rememorarea accidentala a unui eveniment anterior fata de povestirea initiala) - antiteza - gradatia - in prima parte, planul iubirii si conflictul interior – gradate ascedent - in a doua parte, planul razboiului si conflictul exterior sunt gradate ascendent, iar planul iubirii descendent (climax, anticlimax) CARACTERIZAREA PERSONAJULUI C. Petrescu, “un autentic spirit modern” (E. Simion), se afirma, deopotriva, ca dramaturg, ce promoveaza “teatrul de idei”, ca eseist, inclinat spre speculatia filozofica si estetica, dar si ca poet si publicist ori ca romancier. Scriitorul teoretizeaza, cel dintai la noi, pe marginea romanului modern si-si explica maniera in eseul “Noua structura si opera lui Marcel Proust”. Refuza caracterul clasic, ca pe o conventie si constructia clasica de roman; e primul scriitor de la noi care analizeaza efectele negative ale autoritatii auctoriale si care afirma necesitatea unei alte structuri epice, derivate din sincronizarea literaturii cu filozofia si stiinta. Astfel, scriitorul neaga posibilitatea cunoasterii realitatii exterioare, convins ca H. Bergson: “Nu putem cunoaste nimic abolut decat rasfragandu-ne in noi insine, decat intorcand privirea asupra propriului nostru continut sufletesc.” Dar romancierul nu este strain nici de principiul din gandirea filozofica a lui Husserl, care neaga recunoasterea stiintifica, retinand din realitate esenta ideala prin “intuitia esentei”. Marturisind ca “eu nu pot vorbii onest decat la persoana I”, scriitorul sporeste drama emotionala, creand o legatura puternica intre narator si lectori, mai ales ca autorul imprumuta eroului ceva din propria-i personalitate. Romanul este alcatuit din doua parti ce urmaresc drama lui Stefan Gheorgidiu, in ipostaze esentiale. Stefan Gheorgidiu este un intelectual cu aspiratii si sentimente unice, care-l situeaza intr-un alt plan, opus planului majoritatii. Este un personaj rotund, complex, o natura reflexiva, ce-si dezvaluie viata sufleteasca si pe calea analizei lucide sau prin confesiune. Viata exterioara a personajului este determinata de ordinea interiara a acestuia, iar neconcordanta dintre lumea interiara si ordinea lumii exteriare face imposibil modul de a trai in conformitate cu ideea. Aspiratia spre adevar, spre puritate si perfectiune ii particularizeaza structura sufleteasca, il transforma intr-un inadaptat ce refuza relativitatea logicii. Student sarac, traind din greu impreuna cu familia sa, avand rude bogate, dar pe care le dispretuieste, Gheorgidiu se dedica studiuluui filozofiei cu aceiasi pasiune cu care avea sa iubeasca “o colega de universitate”, blonda “cu ochi mari albastrii, vii ca niste intrebari de clestar”. Dupa ce tinerii se vor casatorii, vor primii o avere care le va deschide celor doi intrarea spre lumea mondena. Din acest moment insa, viata devine pentru erou “o tortura continua”, pentru ca Ela se schimba; se instraineaza, incepe “sa se ocupe cu superioritate” de tinuta sotului ei. Toate gesturile femeii, apropieriile de domnul G., vizitele la Anisoara, excursia la Odobesti sunt inregistrate prin ecourile lor in constiinta personajului chinuit de incertitudine. Chinuit “launtric “, ca sa para vesel, eroul clocoteste de durere si de furie, simtind ca este de prisos, ridicol si deplasat, in timp ce alti barbati “manifestau ingaduinta, rabdare, siguranta” in situatii asemanatoare. Din acest moment predomina ca modalitate de caracterizare directa, monologul interior (ca forma de autoanaliza): “Mi-era pielea uscata, capul dur si gol…” Dupa cum singur marturiseste, Gheorgidiu nu a fost “nici o secunda gelos”, ci a suferit din iubire. Pe Ela a iubit-o cu pasiune, topind in ea idealul feminin, aspiratia catre puritate si perfectiune, iar ceea ce-l framanta este nu atat certitudinea in care se zbate, ci faptul ca s-a inselat, ca nu a putut intui de la inceput adevarul constatat ulterior cu o “uimire dureroasa”. Asadar, eroul, aflat pe front, s-a angajat in fluxul memoriei, iar memoria sa a reintrat in maniera proustiana (intamplari trecute), care l-au determinat sa se introspecteze si sa se analizeze lucid. Stefan Ghiorghidiu nu a putut sa construiasca o relatie durabila cu Ela si nici cu cei din jur, pentru ca doar el apartine lumii pure, a ideilor, in care compromisul nu exista. A doua parte a romanului completeaza experienta vietii eroului cu cea a razboiului, fiind construita dupa jurnalul de front al scriitorului. Acum, tehnicii introspectiei psihologice ii ia locul cea a jurnalului construit din fapte, impresii, reflectii, prin care se lumineaza “viata interioara a insului” - drama erotica va fi dimensionata corect numa dupa experienta dramatica a frontului. Stefan Ghiorghidiu ramane acelas intelectual lucid, onest; confruntat cu realitatea cruda a razboiului, eroul nu ramane un simplu observator, ci isi noteaza constatarile, il implica si pe cititor in launtrul dramei colective si individuale, fara nici o mistificare. Razboiul este demitizat si inseamna pentru personaj spaima cumplita in fata mortii, degradare fizica, dar mai ales psihica, distrugerea ordinii interioare a individului. Drama lui Gheorghidiu este drama tuturor celor aflati pe front, care asteapta neincrezatori “soarele de maine…”. Armamentul lipseste, ordinele contradictorii produc panica omenirii, care si-a pierdut atributele umanitatii, marsaluiesc greu, torturati de ideea ca urmatoarea confruntare ar putea fi ultima. Pana la depersonalizare, si pana la anularea personalitatii nu mai e decat un pas. Eroul traieste “o experienta definitiva” care il ajuta sa redimensioneze corect drama sa erotica, nesemnificativ acum cand sufletul se zbate in incertitudinea momentului urmator, ce nu poate fi prevazut. Spirit lucid, dorind sa se cunoasca in toate ipostazele si sa isi verifice eul, Gheorghidiu intelege ca “numai acolo in fata mortii si a cerului inalt poti cunoaste oamenii”. ž ® ‰ ° ± h| h Ambii vor sfarsii in infrangere, dar ideile lor pastreaza nostalgia atitudinii”. (Constantin Ciopraga) 쥁@