Referat Mihai Sadoveanu - Hanu Ancutei -arta Narativa

Mai jos puteti citi fragmente din Referat Mihai Sadoveanu - Hanu Ancutei -arta Narativa si de asemenea puteti face Download Referat Mihai Sadoveanu - Hanu Ancutei -arta narativa

Citeste fragmente din Referat Mihai Sadoveanu - Hanu Ancutei -arta Narativa

Arta narativa in Hanu Ancutei “Hanul Ancutei ” se evidentiaza prin complexitatea istorisirilor continute in cele noua capitole. Unul din aspectele pe care le putem remarca in aceste povestiri este gradul de implicare al naratorilor. Fiecare istorisire are ca povestitor un alt personaj ce vine in lumina focului si participa la “turnirul narativ”. Cei noua naratori sunt garantia faptului ca “Hanul Ancutei” nu va fi in totalitate nici plin de umor sau de prea multa seriozitate, melancolic sau trist, plin sau lipsit de suspans, fiecare dintre ei punandu-si amprenta pe cate un capitol. Al zecelea, cel mai important, naratorul principal,asigura continuitatea dintre istorisiri,fiind unul dintre ascultatori. Fie ca sunt naratori personaj sau naratori martor, discursul narativ va fi intotdeauna prezent, imbinandu-se cu diegeza, predominanad fiecare in functie de povestitor; la fel putem distinge si reactia ascultatorilor tinand cont de acelasi criteriu, si anume tipul naratorului. Un alt aspect ce poate fi comentat este felul in care acestia isi aleg istorisirile, ramanand ca apoi sa fie stabilite procedeele narative de care acestia s-au folosit.De asemenea putem observa in fiecare capitol o (mai mult sau mai putin) scurta caracterizare a celui ce vine in lumina focului pentru a-si face cunoscuta intamplarea. Cum era si de asteptat, acest volum de povestiri isi are inceputul prin prezentare timpului si spatiului. Naratorul principal, aflandu-se la han, ne ofera o privira de ansamblu asupra acestuia: “hanul acela al Ancutei nu era han-era cetate”. Mihail Sadoveanu stie cum sa pastreze interesul cititorilor, acesta fiind si unul din motivele pentru care nu pune un prea mare accent asupra descrierii hanului in acest prim capitol. Initiatorul “turnirului naratoric” este comisul Ionita. Complexitatea istorisirii este redusa fara a diminua insa din farmecul acesteia. Razesul se dovedeste a fi un narator personaj. Alegand postura de personaj principal, el are posibilitatea de a crea un discurs cat mai elaborat, lasand diegeza in inferioritate. In ceea ce priveste reactia ascultatorilor, nu este specificat nimic deosebit, insa din interesul celorlati de a asculta si o a doua intamplare povestita de comis, putem deduce o impresie pozitiva lasata de acesta in fata “publicului”. Faptul ca mos Leonte priveste spre calul sau cu o tenta ironica, reprezinta cauza pentru care comisul Ionita a ales sa “apere onoarea calului sau” . Pentru a capta interesul ascultatorilor, el foloseste ca prim procedeu naratoric o imbinare a prezentarii si a reprezentarii. Acest procedeu, impreuna cu postura de narator creditabil pe care o adopta, reuseste sa ocoleasca momentele de monotonie sau plictiseala ce ar fi putut sa apara pe parcurs. Caracterizarea comisului Ionita este realizata inca de la intarea acestuia in “scena”. Putem afla ca este un razes de la Daraganesti, din tinutul Sucevei, ca este un om destul de batran. Cu o vasta experienta de viata, cochet, cu o puternica incredere de sine, ducand chiar spre laudarosenie. Cu toate acestea, pe sub zambetul sau se poate observa si o melancolie ce reuseste cu succes sa o ascunda de cele mai multe ori.Capitolul “Iapa lui Voda” are cel mai greu rol din acest volum si anume sa initieze urmatoarele opt povestiri, sa capteze atentia si curiozitatea cititorului. Autorul asigura aceste lucruri prin fraza de incheiere a acestui capitol: “S-acuma sa mai primim vin in ulcele si sa incep alta istorie pe care demult vroiam sa v-o spun.”. Cel de-al doilea narator ce-si va istorisi povestea va fi si el protagonistul acesteia. Calugarul Gherman incepe acest capitol, “Haralambie” ,prin a spune cateva cuvinte despre destinul sau. In continuare acesta pare a povesti o intamplare la care o fost martor, pentru ca in finalul ei sa dezvaluie faptul ca personajul principal era chiar tatal sau. Aceaasta este cauza pentru care calugarul poate fi considerat si un narator personaj, intrucat istorisirea se doveste a fi chiar povestea vietii lui.Fiind calugar, obisnuinta cu oamenii si cu discutiile este minima, urmarea este ca povestea lui se bazeaza in pricipal pe istorie, pe faptele ce se succed intr-o ordine firesca, discursul naratologic fiind aici in inferioritate. Lipsa de comunicare din atatia ani insa nu influenteaza efectul asupra ascultatorilor. Naratorul principal spune la inceputul celui de-al treilea capitol: “adevar marturisesc in fata lui Dumnezeu ca istorisirea cuviosiei sale parintelui Gherman mi-a zbarlit parul sub cusma.”. Intarind spusele acestuia mos Leonte adauga: “va spun drept ca numai o data, de cand sunt, mi-am mai simtit asa inima, ca potarnichea in cangile soimului”; la fel si comisul: “razesul s-a aratat mirat de povestirea monahului s-a tacut de uimire o vreme.”. Calugarul si-a ales povestirea cea mai de pret, si-a povestit propriul destin, a spus ce avea pe inima. Procedeele narative nu lipsesc nici din istorisirea acestuia: pentru prima oara putem observa ca procedeu folosirea gradatiei si a paralelismului. Gradatia se observa prin simpla citire a textului, faptele au o variatie ascendenta usor de observat, facand ca finalul tragic sa aiba un efect si mai mare asupra ascultatorilor. Paralelismul se realizeaza intre scenele in care sunt prezente ca personaje tufecci-basa Gheorghe si Voda. Elementele comune din cele doua scene sunt spatiul si personajele, elementul distinct: motivul infatisarii lui Gheorghe la Voda. Prezentarea in acest capitol este evidentiata in prima parte cand Gherman povesteste care ii este destinul si de asemenea in ultima parte unde moartea lui Haralambie este prezentata prin fraze scurte si dinamice. Insa nici reprezentarea nu este neglijata lipsind astfel textul de monotonie. Din caracterizarea naratorului putem afla despre calugarul Gherman ca era pentru prima oara cand coboara din munte de la Durau pentru a se indrepta spre Sfanta Mitropolie si a se inchina la biserica marelui mucenic Haralambie. Continuand seria istorisirilor cu final nefericit, mos Leonte este provocat si convins de catre Ancuta sa povesteasca cum a fost cand a vazut balaurul, de aici tragandu-se si numele acestui capitol: “Balaurul” . Zodierul are in aceasta intamplare o contributie minima, de aceea am putea spune ca isi asuma rolul de narator martor si doar intr-o foarte mica masura si de personaj. In ceea ce priveste istorisirea, mos Leonte da o mai mare importanta diegezei si faptelor, decat discursului naratologic. Fiind binecunoscuta iscusinta zodierului la vorbe, reactia ascultatorilor poate fi anticipata, atentia lor a fost concentrata complet asupra lui. Emotia si nerabdarea comisului fiind chiar exprimata:”asemenea dihanie mie inca nu mi s-a aratat…marturisi el si glasul parca-I era slabit si fara curaj. Spune repede mos Leonte, caci avem vreme destula” . Felul in care a ales aceasta istorisire nu ii apartine, intrucat Ancuta este cea care il roaga sa povesteasca aceasta intamplare, dar in principal se incearca o depasire a tragismului capitolului anterior. Procedeele narative , respectiv prezentarea si reprezentarea, si aici sunt alternate cu maiestrie, momentele gen aparitia balaurului fiind prezentate intr-un mod unic. De asemenea se poate observa o usoara gradatie in scena petrecuta la han, fiind desigur, ca si in cazul precedent, una ascendenta. Caracterizarea ni-l infatiseaza pe Mos Leonte ca fiind un “taran de pe la noi de pe Moldova, ras si cu mustata alba, plin la obraz, voinic si c-o leaca de pantece”. Zodier fiind este de asteptat ca povestitul sa fie una din calitatile acestuia, lucru ce este confirmat in acest capitol. Neculai Isac ajunge la han in momentul in care mos Leonte isi termina istorisirea. Faptul ca va fi randul capitanului de mazali sa continuie turnirul este de la sine inteles. Rolul celui de-al patrulea narator este foarte bine stabilit si anume de a schimba sirul povestirilor. Acesta va istorisi o intampalre pe care a patit-o chiar el, dar de data aceasta(si pentru prima oara) va fi una de dragoste. Poate acesta este si motivul pentru care “Fantana dintre plopi” are un impact atat de mare asupra ascultatorilor, sau poate doar prin natura ei este o poveste foarte emotionanta. In orice caz, cert este ca Neculai Isac este un narator personaj. Diegeza nu lipseste nici din acest capitol, dar este si normal la o poveste de iubire sa predomine discursul narativ. Acest nou tip de istorisire ii uimeste pe toti, lasand sa se vada reactiile lor pe fata fiecaruia. In fata unei asemenea povesti tragice “am ramas tacuti si mahniti”aflam de la naratorul principal, “numai comisul Ionita mormai ceva si se uita cu fudulie in juru-i.”. In finalul acestui capitol o urma de melancolie s-a asternut, o pauza de revenire a fost necesara si o reaprindere a focului. Neculai alege aceasta istorisire la cererea naratorului principal ce este tot din Moldova, iar vestea acestei povesti s-a raspandit in tot tinutul, insa o sansa ca aceasta, sa o auzi de la insusi personajul principal, nu putea fi ratata. Reprezentarea folosita in acest capitol se poate spune ca este vitala. Dialogul dintre cei doi indragostiti fiind obligatoriu sa fie reprodus. Acest lucru nu inseamna ca prezentare lipseste, nicidecum, procedeele narative sunt imbinate in cel mai fericit mod. Naratorul este capitan de mazali din tinutul Tutovei, Balabanesti. Din caracterizarea sa putem sa aflam ca avea”obrazul smad, mustacioara tunsa si barba rotunjita nas vulturesc si sprancene intunecate arata inca frumuseta si barbatie”. Ocupatia nu ii influenteaza in nici un felul in care povesteste, dar se poate observa ca este un om obisnuit cu vorba si ca nu este pentru prima oara cand spune aceasta intamplare. Cuprins de atmosfera generata de Neculai Isac, Ienache coropcarul istoriseste si el tot o poveste tragica de iubire, dar de data aceasta cu un final fericit(cel putin pentru cei doi indragostiti…). “Cealalta Ancuta” este povestita din perspeciva unui martor, desi contributia coropcarului il transforma si fara sa vrea sa recunoasca intr-un personaj. Faptul ca a fost prezent la momentele cheie ale intamplarii reprezinta un motiv pentru care Ienache pune mai mult accent pe faptele ce s-au petrecut. In acest capitol reactia ascultatorilor nu este precizata in nici un fel. Naratorul isi asuma scoaterea din acel moment de cumpana in care nimeni nu avea curajul sa rupa tacerea dupa povestirea lui Neculai. El pastreaza tema, a iubirii, pentru ca trecerea sa nu fie prea brusca. Toate acestea ar putea constitui rationamenul pentru care a ales aceasta intamplare. In acest capitol apare pentru prima oara ca procedeu narativ naratorul necreditabil,cauza plasarii coropcarului in jurul lui Toderita Catana in momentele cele mai importante fiind pusa pe seama omisiunii de informatii. Prezentare este cea care predomina in acest caz, dialogul este prezent numai in fragmentul in care Ienache si Toderita merg pe acelasi drum. “Cealalta Ancuta” este constituita dintr-o povestire ampla; capitolul, spre deosebire de toate celelalte, nu contine caracterizarea naratorului. “Judet al sarmanilor” isi aduce si el aportul la gradul de unicitate al intregului volum. Constandin Motoc se diferentiaza de ceilalti naratori prin faptul ca desi incerca sa spuna intamplarea din perspectiva unui narator colportor , coincidentele ne fac sa credem ca este defapt personajul principal al acestei istorisiri. Printre coincidente se pot numara: atat ciobanul cat si personajul sunt de la Rarau, amandoi au ucenicit la ciobani; la acestea se adauga modul afectat in care povesteste ciobanul, faptul ca nu are experienta intr-ale povestitului, iar istorisirea unei fapte spuse de un prieten este mult mai usor de realizat si nu in ultimul rand recunoasterea faptului ca a omorat un om I-ar fi pus in pericol integritatea juridica. Avand aceleasi motive ca si calugarul(nu este obisnuit cu vorba), el alege tot ca modalitate principala diegeza, istoria fiind mai importanta decat discursul. Atitudinea ascultatorilor fata de cioban a fost diferita de cele pana in acel moment: “nici nu-l bagasem in seama pana atunci; dar el toata vremea statuse acolo cu noi, si tacuse. Tacuse si-si vazuse de vin, si abia acuma-I venise gustul de vorba si chef”, “imi venea a rade ascultandu-l cum zice subtire, si ma veseleam, caci nu-mi era sila de omul cu chef”, “dintre noi toti numai Ionita comisul il privea intr-o parte cu oasrecare nerabdare si dispret”. Desi I-au ascultat povestea cu interes, la inceputul capitolului sapte naratorul principal isi manifesta dorinta de a auzi mai de graba istorisirea comisului. Motivul pentru care acesta alege istorisire se leaga tot de faptul ca se presupune a fi propria poveste pe care astepta de mult timp sa o imprtaseasca cuiva. Din aceiasi cauza, printre procedeele narative se numara si aspectul naratorului necreditabil, ce nu dezvaluie tot ce stie despre intamplarile relatate, el nu divulga anumite fapte sau detalii. Utilizeaza deasemenea prezentarea, momentele reprezentate fiind minime. Caracterizarea este una ce ar putea apartine oricarui cioban, fie el de la Rarau(in cazul nostru) sau nu:”numai dupa cum aducea picioarele, rar, cosind cu ele parca, s-ar fi putut cunoaste ca-I cioban. Se vedea insa asta si dupa gluga[…]Purta toiag nalt pe care-l tinea de sus. Si ochii mititei, abia-I vedeam pe sub streasina fruntii si a sprancenelor. Avea plete crete unse cu unt, iar barba-I era rasa cu custura de coasa.” Daca pana acum am avut doua serii de intamplari (luate trei cate trei), acum vine iar randul sa schimbam tematica povestirilor. Damian Cristisor va istorisi in acest capitol ce si cate a vazut el la nemti. Rolul de narator personaj, in cazul sau, este foarte bine delimitat pentru ca el este cel ce a intalnit in drumul sau atatea curiozitati, pe care le va expune in acest capitol, ”Negustor lipscan”. Ca mod de prezentare foloseste in pricipal digeza, dar rolul esential il are dialogul cu ascultatorii pe tot parcursul istorisirii. De aici si reactiile lor sunt din celel mai diferite, unii fiind nemultumiti de schimbarile ce se produc, altii sunt uimiti. Intreg capitolul se bazeza pe schimbul de idei intre ascultatori. Motivul pentru care Damian alege aceasta modalitate este chiar ocupatia acestuia. La randul lui, negustorul este provocat sa povestesca din intamplarile si lucrurile pe care le-a vazut in drumul sau. In afara de modalitatea in care este spusa istorisirea, un alt lucru inedit este si modul in care este realizata caracterizarea. Mos Leonte isi face meseria de zodier si ii ghiceste naratorului: “omul care vorbeste si rade din cea dintai clipa cand te-a vazut, nu are intru sine nici viclenie, nici ascunzisi si mai ales, daca Dumnezeu l-a lasat sa se nasca in zodia leului si sub stapanirea plnetei soarelui….”. Faptul ca este negustor si stie sa se tocmeasca cu oamenii si le-ntelege vorba nu face decat sa sporesca iscusinta povestirii. Incadrandu-se intr-o oarecare masura in noul stil naratologic, “Orb sarac” continua “turnirul”.Si in acest caz calitatea de narator personaj este la fel de bine definita intrucat acesta povesteste drumul sau de initiere. Rapsodul Constantin foloseste cu predominanta discursul narativ, in istorisirea sa. Acest lucru starneste din parte ascultatorilor reactii din cele mai diferite: “la aceste vorbe s-a petrecut un lucru la care noi nu ne asteptam, oricati razesi, negustori, carausi si oameni de rand ne aflam acolo. Comisul Ionita a strigat ca pofteste cantec.[…] ea lua mana, o intoarse si o saruta”. Motivul pentru care a ales aceasta poveste este pentru ca in acest fel era singurul mod in care I-ar fi fost permis sa ramana la han. El a inceput prin a canta o balada si apoi a istorisit, rasplata fiindu-I pe masura. Luand in considerare procedeele narative rapsodul este considerat a fi un narator creditabil, fapt ce este confirmat si de Ancuta: “Am ascultat si de la mama intamplarea asta.”. Caracterizarea ii este realizata chiar in momentul aparitiei sale la han: “orbul era si el imbracat ca muntenii, cu palarioara neagra si strai alb, iar cojocelul il tinea numai pe umeri[…]lumina ii batea obrazul necluntut impresurat de barba alba”. Faptul ca este rapsod nu poate fi decat considerat un atu din punct de vedere narativ. Ultimul capitol si cel mai complex de altfel, poarta numele de “Istorisirea Zahariei fantanarul”. Tinand cont de faptul ca in aceasta ultima parte intamplarea este povestita mai mult de lita Salomia, se poate spune ca titlul capitolului este usor ironic. Desi contributia ei este una substantiala in istorisire, naratorul personaj este considerat Zaharia fantanarul. Din acest punct de vedere capitolul atinge cel mai inalt grad in erarhizarea povestirilor. Modul in care sunt expuse intamplarile este inedit si surptinde pe toata lumea fiind ceva neasteptat, dar in acelasi timp oferind un sfarsit spectaculos volumului. Se poate spune ca diegeza se combina cu discursul narativ; tinand cont de modul in care este expusa intamplarea, faptele sunt la fel de importante ca felul in care sunt prezentate. In ceea ce priveste reactia ascultatorilor , cei doi reusesc sa starneasca curiozitatea lor, cum nici o alta istorisire nu a facut-o: “ei si pe urma?”- este o sintaxa folosita de mai multe ori, din care reiese suspansul creat si interesul celorlalti pentru ceea ce s-a intamplat. Istorisirea a fost aleasa de lita Salomia, care nu a fost deacord cu succesul povestirii rapsodului. Drept urmare aceasta a garantat ascultatorilor ca Zaharia va povesti mai cu mestesug decat rapsodul. In acest ultim capitol predomina reprezentare ca o foma a procedeelor narative, fiind singura modalitate in care cei doi puteu povesti impreuna. O caracterizare a fantanarului nu ne este prezentata, insa cea a litei da: “baba purta broboada de stergar alb, catrinta si sumaies scurt.” Faptul ca matusa Salomia a cutreuerat prin lume si a poposit de multe ori la han si a auzit multe povestiri, ii confera o oarecare dezinvoltura, tinand cont si ca ea era singura femeie din cercul naratorilor. Odata cu incheiarea cuvantarii litei, ia sfarsit si turnirul, focul se stinse, “am ramas insa dupa aceea loviti ca de o grea munca si abia ne puteam misca, umbland dupa cotloane ferite si locuri de odihna”. Acesta este sfarsitul volumului. Incheind aici comentariul asupra celor noua naratori, nu mai ramane decat unul singur si anume cel principal. El este prezent la han de la inceput pana la sfarsit prezentand hanul, hangita, povestirile si naratorii. Spuneam ca acesta asigura continuitatea istorisirilor. Daca in primul capitol nu intervine decat pentru a face o scurta caracterizare a comisului, implicarea sa este intr-o gradatie ascendenta, ajungand ca in final sa discute chiar cu naratorii. In “Haralambie” el povesteste cele intamplate din exteriorul cercului, ca un simplu ascultator din afara; in al treilea capitol, el este cel ce il provoaca pe Neculai Isac sa-si spuna istorisirea. Ceea ce surprinde este faptul ca in “Cealalta Ancuta” naratorul nu isi face simtita prezenta. Insa pe tot parcursul volumului, naratorul principal isi manifesta dorinta de a asculta si a doua istorisire a comisului. In afara de aceasta, el isi mai arata un interes deosebit fata de povestea rapsodului, dar in acelasi timp o sustine pe lita Salomia cand acesta vrea sa povestesca intamplarea fantanarului. Prin intermediul naratorului, ce are posibilitatea sa lege cele noua intamplari, ni se fac cunoscute si noua aceste capodopere narative. “ <> (1928), considerata <> (Nicolae Manolescu), este un volum de povestiri unificate de rama narativa a hanului, ca loc al povestirii, si a toamnei imbelsugate, ca timp privilegiat al povestirii.”. Volumul constitue un exemplu de arta narativa, de impletire a mai multor stiluri intr-acelasi spatiu ambivalent si intr-un timp fara secunde, ore, zile. PAGE PAGE 1 쥁@