Referat Octavian Goga.rtf

Mai jos puteti citi fragmente din Referat Octavian Goga.rtf si de asemenea puteti face Download Referat Octavian Goga.rtf

Citeste fragmente din Referat Octavian Goga.rtf

Octavian Goga Pagina 1 OCTAVIAN GOGA - univers poetic - După debutul în “Tribuna”(1897), opera poetică a lui Octavian Goga a fost strânsă în patru volume apărute în timpul vieţii sale (Poezii, 1905; Ne cheamă pământul, 1909; Din umbra zidurilor, 1913; Cântece fără ţară, 1916), la care se adaugă Din larg, 1939, publicat în anul următor morţii poetului. În aceste volume poetul valorifică în acelaşi timp tradiţia liricii eminesciene şi a celei coşbuciene, manifestând totodată trăsăturile unei personalităţi puternic marcate de împrejurările vieţii personale şi ale existenţei poporului român în provincia subjugată de imperiul austro-ungar, fără a rămâne însă străin nici de tendinţele evoluţiei generale a poeziei româneşti la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul celui de al XX-lea, adică de orientare simbolistă. Volumul care l-a impus pe O. Goga rămâne primul (care, de altfel, în urma unui raport mai mult decât favorabil al lui T. Maiorescu, a primit şi premiul Năsturel-Herescu al Academiei Române în 1906). În acest volum se manifestă în modul cel mai evident originalitatea poetului O. Goga, contribuţia sa particulară la închegarea peisajului poeziei româneşti. E o carte scrisă cu patos, care începe cu un text programatic (Rugăciune), afirmând dorinţa de angajare totală a autorului în destinele neamului său şi care defineşte nu numai aria tematică ce îl individualizează, ci şi principalele mijloace expresive care vor face aceste texte ale lui O. Goga de neconfundat în contextul poetic al vremii. Poetul ne apare aici ca un elegiac energic, în al cărui vocabular imagistic jalea şi furtuna par a fi simbolurile cele mai frecvente şi definitorii. Sentimentul exilului joacă şi el un rol important. Exil al neamului mai întâi, care are, din moşi-strămoşi, “un vis neîmplinit” (Noi), acela de a fi, alături de ceilalţi fraţi, stăpân pe pământul natal; înstrăinarea pe propriile meleaguri este resimţită atât de dureros, încât poetul reflectează chiar la o revărsare a stihiilor ce ar putea muta “în altă ţară”, “ţărâna trupurilor” celor care, în viaţă fiind, au fost sortiţi numai suferinţei (Oltul). Este vorba, pe de altă parte, şi de un exil al poetului ca individ, totuşi reprezentativ: rupt din mediul său firesc, cel al satului, aceste nu-şi mai găseşte nicăieri un loc cu adevărat la său. Părinţii au rămas undeva departe, sfâşiaţi şi ei de dor şi de tristeţe (Bătrâni, Părăsiţi), lucrurile care i-au vegheat copilăria se destramă (Casa noastră, Reîntors); în vizitele, rare şi vremelnice, pe care le face în sat simte că a devenit un străin şi un necunoscut (Zadarnic, Pribeag). Creaţia poetică este în acest fel şi o activitate compensatorie. Ea îi permite autorului să îşi închipuie existenţa pe care ar fi dus-o dacă nu intervenea ruptura determinată de necesitatea plecării la învăţătură (Dorinţa), o existenţă deloc idilică (Apostolul, Dascălul, Dăscăliţa şi, din nou Noi), dar care ar fi avut avantajul organicităţii şi al continuităţii, s-ar fi întemeiat pe tradiţie şi pe solidaritate. Satul prezent în poezia lui O. Goga este unul al trudei şi, de multe ori, aş sărăciei (Aşteptare, A murit…), al dramelor pasionale consumate în mare parte în tăcere (La stână), dar şi al comunicării cu natura (Sara, Pe înserate, Dimineaţa, În codru) şi al comuniunii între oameni, care, probabil, nu în mod întâmplător se manifestă mai ales în ocaziile ceremoniale şi se concretizează în cântec (Cântece, Lăutarul, La groapa lui Laie). Aşa sărac cum este, cu oameni modeşti care trudesc din greu, satul apare în poezia lui Goga drept singurul loc autentic, un adevărat cosmos, în care omul se poate realiza deplin, chiar dacă nespectaculos. Oraşul - a cărui imagine apare în mod direct mai ales în volumele următoare, Ne cheamă pământul şi, mai ales, Din umbra zidurilor - e, înainte de toate, un spaţiu haotic şi străin până la a deveni de-a dreptul duşmănos (Paris, Ziua, Notre Dame ş.a.). Singurele momente de înseninare, puternic colorată totuşi de melancolia conştiinţei ireversibilului, sunt posibile doar atunci când solii satului îşi fac, pentru scurte momente, apariţia, aducând cu ei amintirea (Mi-a bătut un moş la poartă…), sau când puterea verbului poetic reînvie scene, locuri şi chipuri din copilărie (În munţi, Cantorul Cimpoi, Moş Crăciun) ori evocă trecutul, dureros, dar şi glorios, al neamului (Strămoşii, Eu ştiu un basm…). Peste toate însă “copilăria-şi plânge / Comoara ei pierdută-n pribegie” (Lăcaş străbun; vezi şi Prima lux), ceea ce face din Goga un poet tragic; e ca şi cum intuiţia poetică din tinereţe ar prevesti insatisfacţiile şi chiar dramele ce urmau a fi trăite de autor la maturitate şi bătrâneţe. În aceste împrejurări imaginea pe care şi-o face Goga despre locul şi menirea poetului reia, cu nuanţele determinate de trecerea timpului, mesianismul romantic, afirmat deja de paşoptişti: rolul intelectualului nu se reduce la calitatea de conducător al poporului, ci se împlineşte prin dorinţa de a da glas suferinţelor şi năzuinţelor acestuia: “El totul vede, toate le ascultă…/ Unde-i plânsoare zărilor mai multă / El îşi roteşte aripile sale” (Poezie, în volumul Ne cheamă pământul). Originalitatea poeziei lui O. Goga, mai accentuată în primele două volume, îşi trage sevele înainte de toate din contactul cu tradiţia şi cu folclorul. Nu într-un mod direct vizibil şi superficial, însă: Goga nu “folclorizează”, ci absoarbe în propria viziune etică şi filozofia folclorică, nu imită, ci continuă pe înaintaşii din secolul al XIX-lea şi se situează în istorie prin intuirea şi exprimarea marilor ei fenomene şi tendinţe, iar nu prin citarea de personalităţi şi evenimente concrete. Adecvarea la “curentul vremii”, simbolismul, e mai puţin organică şi profundă, de aceea valoare poetică a ultimelor trei volume e inferioară primelor două. În ceea ce priveşte volumul Cântece fără ţară, acesta, în ciuda mizei tematice întru totul explicabile şi meritorii, e prea înfeudat (= subordonat) actualităţii, deci efemerului. Cele mai izbutite poezii din ultimele volume reiau, de fapt, teme şi motive concretizate deja în primele două: copilăria pierdută, nostalgia satului patriarhal, comuniunea cu natura sălbatică, continuitatea în durere şi luptă a generaţiilor. Alături de ele, motivele tipic simboliste (oraşul tentacular, marea, iubirea şi natura ce se veştejesc ş.a.) dau naştere unor poezii mult mai palide şi mai puţin emoţionante. Realizată în cea mai mare parte în primele decenii ale secolului nostru şi întemeiată şi pe o bogată cultură literară universală, poezia lui O. Goga se distinge şi prin varietatea formelor prozodice: preocupat (ca şi Gr. Alexandrescu în secolul trecut) mai mult de expresivitatea şi de adecvarea la gând şi sentiment decât “frumuseţea” expresiei, Goga schimbă cu uşurinţă octava de 8/9 silabe cu versul lung (de 14-16-18 silabe), dar ştie să se replieze şi exigenţelor formelor tradiţionale (sonetul) sau inventate de el însuşi (ca în Cântece, V, din volumul Poezii, sau Crâşmarul ori Cântece, I, din volumul Ne cheamă pământul). Atât prin ideile şi sentimentele cărora le dă glas, cât şi prin soluţiile expresive, Goga este, deci, unul dintre poeţii reprezentativi ai literaturii române de la începutul secolului, o verigă în lanţul ce uneşte pe Coşbuc cu Blaga, dar şi pe Eminescu cu Arghezi.