Referat Islam

Mai jos puteti citi fragmente din Referat Islam si de asemenea puteti face Download Referat Islam

Citeste fragmente din Referat Islam

Proiect la istorie: Islam, de Remus Prunescu Religia reprezintă un subiect controversat pentru toate timpurile şi toate persoanele. În lume există mai multe credinţe, fiecare pretinzând că este cea adevărată şi luptă pentru ideologia sa. Războiul sfânt purtat de musulmani sau cruciadele reprezintă manifestări ale unor oameni care luptă pentru convingerea sa şi a neamului pe care îl reprezină. Nu de puţine ori toate aceste confruntări au fost soldate cu morţi, în zilele noastre existând atentate puse pe seama lor. Din acest punct de vedere lumea se află într-un permanent război care nu reprezintă “o faptă bună”. Religia reprezintă un cod moral pe care trebuie să-l respecte fiecare apartenent. Însă acesta diferă de la o cultură la alta, dar elementul comun este iubirea şi pacea pe lume. Cât timp anumite religii ies în evidenţă prin nerespectarea acestei legi, nu se va ajunge la o lume mai bună. În ziua de azi imaginea religie se poate spune că s-a degradat, fiind văzută doar sub formă de credinţă şi venerare. Religia înseamnă mult mai mult; religia trebuie să caracterizeze un popor, o societate, să fie artă, viaţă şi respectare pentru acel grup de oameni. În lume există o religie care nu se referă numai la credinţă şi venerare, ci la viaţă – ea guvernează viaţa celor care cred – aceasta este islamul. Islamul – religie mondială: Cuvântul arab “islam” înseamnă “supunere”. Astfel numele religiei se referă la supunerea faţă de Dumnezeu. O persoană care a făcut în acest fel este numită musulman. Teoretic, tot ce trebuie să facă un om să devină musulman este să recite sincer partea scurtă a religiei cunoscută sub denumirea de “shahadah”: “Mărturisesc că nu există alt dumnezeu decât Dumnezeu [Allah] şi că Mahomed este Profetul lui Dumnezeu”. Deşi într-un sens isotric musulmanii datează începuturile religiei lor încă din timpul lui Mahomed, în secolul al 7 d.Ch., într-un sens religios ei văd această religie identică cu monoteismul adevărat pe care profeţii de dinaintea lui Mahomed, precum Abraham (Ibrahim), Moise (Musa) şi Iisus (Isa), l-au răspândit. În Koran (scrisul arab), Abraham este musulman. Urmaşii acestora şi a altor profeţi se crede că au greşit în propovăduire, însă Dumnezeu, în mila Sa, l-a trimis pe Mahomed să cheme din nou omenirea la adevăr. În mod tradiţional, Islamul a fost răspândit de către urmaşii săi în toate domeniile vieţii, nu numai la acelea (credinţa şi venerarea) care sunt văzute drept sfera credinţei de azi. Astfel majoritatea musulmanilor numesc isalmul drept un mod de a trăi decât o religie. Acesta este motivul pentru care, atunci când facem referire la Islam, precizăm de fapt o societate, o cultură sau o civilizaţie, precum şi o religie. În timp ce istoria Creştinismului acoperă doar lucruri legate de religie, istoria Islamului poate cuprinde, de exemplu, dezvoltări politice, literatură, viaţă artistică, migrări de popoare. Aderenţii unei religii pot să difere între ei pe baza a ceea ce constituie esenţa unei religii, ce este mai important sau mai puţin important, ce este credinţă adevărată sau erezie. Studenţii moderni de religie, când încearcă să descrie o religie, pot încerca să ocolească aceasta problemă acceptând definiţiile date de exemplu de Papa în Catolicismul Roman. Asemenea lucru este imposibil pentru cineva care doreşte să discute despre Islam deoarece, de-a lungul timpului nu a existat un centru autoritar al musulmanilor. În acest loc, autoritatea religioasă şi puterea a fost difuzată la un nivel local printre oficialii religioşi care nu formează o adevărată ierarhie sau organizaţie. Un individ primeşte autoritate într-un consens privind cultura şi mila pe care le deţine. Teoretic, cel puţin, majoritatea poziţiilor de autoritate sunt deschise tuturor. În timpurile moderne au existat încercări de a promova ideea că, indivizi anume, au o autoritate specială în Islam. În Islamul Suniţilor, de exemplu, Consiliul de la Universitatea Azhar din Cairo este uneori considerată ca având o autoritate, în timp ce printre şiiţii din Iran o ierarhie a învăţaţilor acestei religii a fost dezvoltată şi recunoscută de stat. Chiar şi în acest mod, nici o persoană nu a reuşit să se proclame şeful peste toţi musulmanii, şi astfel de cerereri sunt întotdeauna contestate. Islamul este o religie care oferă independenţă celui care este musulman. Nu este supus nimănui în afară de Dumnezeu. Ideea de supunere faţă de o instituţie, sau o persoană nu este acceptată şi respinsă imediat. Astfel întreaga religie islamică se creează pe baza fiecarui cetăţean. Astfel nu este posibil să se facă referiri generale despre ce este sau nu este Islamul, fără ca acesta să fie deschis indivizilor sau grupurilor cu diferite puncte de vedere asupra religiei. În general, trebuie evitaţi termeni ca “ortodoxie” sau “erezie” . Apariţia şi expansiunea timpurie a Islamului: Tradiţia precizează că apariţia Islamului stă sub rolul lui Mahomed, care a locuit în Arabia de Vest la începutul secolului al VII-lea d.Ch. Mahomed a întreprins o serie de revelaţii verbale de la Dumnezeu. Printre alte lucruri, aceste revelaţii făceau referire la unicitatea lui Dumnezeu, chemau omenirea să-L venereze, şi promiteau că Dumnezeu va recompensa sau pedepsi bărbaţii în funcţie de modul cum se poartă în lume. Mahomed urma să fie numit mesagerul lui Dumnezeu printre oamenii cu care locuia, majoriatea având o religie politeistă. După o perioadă în care a fost respins în casa natală din Mecca, Mahomed a fost în stare să înfiinţeze o comunitate în care el să fie capul, în oraşul care urma să se numească Medina. După moartea sa în 632, câteva triburi arabe şi un număr de oraşe l-au acceptat pe Mahomed şi au trecut la Islam. După moartea sa, califatul a fost înfiinţat pentru a continua munca lui Mahomed şi pentru a fi capul comunităţii, deşi profeţia, în forma de revelaţie verbală de la Dumnezeu, a încetat odată cu Mahomed. Cu puţin după moartea sa, procesul de a aduna toate revelaţiile pe care le-a primit de-a lungul vieţii sale, a început. Tradiţia nu este unanimă, dar este acceptat faptul că această muncă a fost completată de Uthman (calif 644-656) şi ca în timpul vieţii sale revelaţiile au fost puse împreună pentru a forma Koranul. Cele mai importante credinţe, instituţii şî practici rituale îşi au originea în timpul lui Mahomed, şi în mod frecvent sunt înţelese ca rezultatul unei revelaţii divine. Uneori, un pasaj din Koran, este văzut drept sursa de justificare a unui ritual sau credinţe. Nu toate dintre ele pot fi asociate Koranului şi deseori ele sunt văzute ca făcând parte din practicile profetului Mahomed. Din momentul când a devenit profet, multe din ce a făcut şi zis sunt înţelese nu ca decizii proprii dar ca un rezultat al ghidării divine. Astfel, practica lui Mahomed, care a fost cunoscută sub numele de Sunna, serveşte ca exemplu şi sursă de ghidare pentru musulmanii care cred în Koran, în special suniţii. Sub califaţii care au guvernat comunitatea urmaşă lui Mahomed, a început o campanie de expansiune teritorială, mai întâi în Arabia şi mai apoi mai încolo de graniţele ei. Prin 650, Egiptul, Siria, Irakul şi părţile vestice ale Persiei au fost cucerite de forţele arabe care au înţeles conducerea califatului din Medina. În anul 660 califatul a căzut sub dinastia Umayad care îşi avea originea în Siria. Sub umayazi un al doilea val de expansiune a avut loc. Până la înlăturarea acestei dinastii, erau controlate teritorii din Spania, Maroc în Vest până în Afganistan şi Asia Centrală şi de Est. Şcoala modernă are tendinţa să arate că naşterea şi expansiunea Islamului este un proces mai treptat şi mai complex decât conform tradiţiei. Accentuând întârzierea apariţiei legilor musulmane din timpul istoriei timpurii a Islamului (există puţin ce poate fi datat înainte de anul 800), a apărut posibilitatea că legile tradiţionale ar trebui înţelese ca viziuni mai târzii. A fost sugerat faptul că perioada când Islamul se dezvolta în afara graniţelor, urmând cucerirea arabilor a părţii central-estice, este foarte important. S-a accentuat faptul că (din surse ale tradiţiei), teritoriile cucerite de arabi au crescut sub controlul califatului, dar răspândirea Islamului la nivel personal este mult mai încet. Cuceritorii nu I-au forţat pe oameni să devină musulmani şi, probabil, că nici nu intenţionau să facă aşa ceva. Acceptarea Islamului ca religie de către popoarele nonarabe sub conducerea califatului a fost un proces încet, neterminat, motivat de lucruri neînţelese în totalitate. Este de asemenea mai bine cunoscut faptul că aceste popoare nearabe, acceptând treptat Islamul (şi devenind arabi în acelaşi timp), au avut de a face cu apariţia Islamului aşa cum îl cunoaştem. Principalele credinţe: Musulmanii cred într-un dumnezeu şi anume Allah; în Mahomed, care este un profet trimis de Dumnezeu omenirii, şi mai cred în Koran care este o colecţie de revelaţii făcute de Dumnezeu lui Mahomed. Koranul conţine cuvintele lui Dumnezeu într-un sens literar şi se mai numeşte Vorba lui Dumnezeu (kalam Allah). Majoritatea musulmanilor acceptă că Mahomed este ultimul dintr-o serie de profeţi trimişi de Allah şi că nimeni nu i-a mai urmat. Fraza din Koran, “pecetea profeţilor”, este înţeleasă în acest sens. Unii musulmani au recunoscut şi pe alţi profeţi care au trăit după Mahomed, însă statul lor de musulmani a fost contestat de întreaga comunitate. Conceptul de profet în Islam este asemănător ideii dezvoltate în Creştinism. Cuvântul arab “nabi” este legat de Hebrew Nebi, cel mai folosit cuvânt pentru “profet” în Vechiul Testament. Profet semnifică o persoană căreia I-a fost trimis un mesaj de la Dumnezeu pentru a-l transmite întregii omeniri sau unui grup specific. În credinţa musulmanilor, este credibil faptul că le-a fost încredinţate unor profeţi timpurii anumite credinţe la fel cum şi Mohamed a deţinut oranul, şi în esenţă aceste scrieri erau asemănătoare. Moise a venit cu placa celor zece porunci, Iisus cu evangheliile. Conform acestora există o singură evanghelie şi aceasta este pusă pe seama lui Iisus. Aceasta nu este asmănătoare celor patru evanghelii din Noul Testament. În Koran şi în alte scrieri Iisus este numir Mesia şi Cuvântul lui Dumnezeu. El a fost în mod miraculos născut de Fecioara Maria. Islamul respinge faptul că El este Fiul lui Dumnezeu şi că a murit pe Cruce. În locul altcineva a murit şi Dumnezeu l-a ridicat pe Iisus în Ceruri langă El. În lumea fizică, Dumnezeu a creat de asemenea îngeri şi spirite. Îngerii au diferite roluri. Ei locuiesc pe această lume şi pot influenţa viaţa oamenilor în diferite moduri. Unii sunt buni şi capabili să obţină salvarea, alţii sunt răi şi sunt cunoscuţi sub numele de satane. Diavolul, cunoscut sub numele de Satan sau Iblis, este de fapt un înger neascultător. Lui I s-a permis de către Dumnezeu să înseminţeze răul în oameni. Lumea se va sfârşi şi Islamul are o bogată tradiţie despre apocalitptică. Înainte ca lumea să se termine, o formă a lui Mesia va apărea pentru a inaugura o perioadă scurtă în care lumea va fi umplută cu dreptate. Această idee este specifică şiiţilor dar nu lipseşte nici de la suniţi. După moarte fiecare fiinţă umană va fi judecată şi va fi fie salvată, fie condamnată pentru ceea ce-a făcut. Legea islamică – Shari’ah – Legea lui Dumnezeu: Cuvântul arab “shari’ah” se referă, într-un context islamic, câteodată la Islam ca la u nsistem total de religie, dar, mai frecvent, la legile care guvernează comportamentul individului şi a comunităţii. Descoperirea şi expresia legii a fost o îndatorire a oamenilor, de obicei numită fiqh şi purtată mai departe de un jurist (faqih). Shari’ahul poate fi atribuit numai lui Dumnezeu, Profetului sau comunităţii. Shari’ahul evocă loialitate şi dedicare faţă de Islam. Grupurile de rezistenţă şi opoziţie folosesc de asemnea termenul pentru a exprima un ideal a unui sistem bun şi pentru a sublina lacunele unui sistem folosit. Primele expresii ale legii islamice au fost descoperite în testele atribuite unor învăţaţi din secolele al VIII-lea şi al IX-lea. Cele mai importante nume sunt Abu Hanifa, Malik, Shafi’i şi Ahmad Ibn Hanbal. Aceştia sunt cei patru fondatori ai comunităţii Suniţilor, fiecare fiind întemeietorul unei şcoli judiciare (madhab). Aceste şcoli, împreună cu legea tradiţională a Shi’ahului, reprezintă cele cinci tradiţii majore din Islam. După credinţa musulmană, profetul Mahomed, prin virtute şi ideal, a fost model pentru această comunitate (Suniţi). Când a murit a lăsat Koranul drept o sursă primară de lege, împreună cu Suna a lui, care a fost trimisă din generaţie în generaţie sub formă de anecdote (Hadith). Intre timp, hadithul a dat naştere la discuţii, dispute şi în final la munca celor patru amintiţi mai înainte. Imaginea formării legii islamice a fost pusă sub îndoială de învăţatul secolului XX, Joseph Schracht. El a propus că cele mai timpurii lucrări ale legii islamice reprezintă tradiţia trăirii a unor comunităţi locale, ca de exemplu Damasc, Medina. Această tradiţie s-a bazat, în principal, pe practici locale şi a fost legată în mod deluzoriu profetului Sunna. Rezultatul disputei a fost că apariţia legii trebuie să fie justificată prin referire la Hadith. După spusele lui Schacht, Shafi’I a fost primul care a formulat acest principiu, într-o manieră sistematică. Literatura legii: Există două părţi majore ale literaturii judiciare: furu’ al-fiqh şi usul al-fiqh. Primul dintre acestea (numit şi ramurile legii) este o reprezentare a regulilor organizată pe capitole. Întotdeauna prima regulă din furu este venerarea (ibadat), credinţa, rugăciunea şi pelerinajul (câteodată şi războiul sfânt). Capitolele rămase includ ideile normale ale legislaţiei (cum este mariajul, divorţul, moştenirea, uciderea, furtul, contracte de vânzare) şi câteva care au mai mult aspect privat (reguli de îmbrăcăminte, igienă, mod de a mânca). Furu a avut multe funcţii: în educaţie, estetică, teologie. Acestea nu au fost coduri ale legii, ci mai degrabă discuţii ale legii. Lucrările lui usul (rădăcinile) se bazează pe o metodologie de interpretare; ele identifică sursele legii şi elaborează o teorie de autoritate (bazată pe conceptul de jihad). Personalul legii: Păzirea legii divine a unei comunităti depinde de trei funcţionari, fiecare îndeplinind o îndatorire a comunităţii: judecătorul (qadi), juristul care răspunde (mufti) şi juristul care predă. Qadi este numit de guvernator. Scopul său a fost să înăbuşe disputele şi să supravegheze unele din afacerile comunităţii (cum este proprietatea orfanilor). Foarte practic şi nelipsit social, postul său a fost necesar, dar deschis spre corupere şi o ameninţare posibilă spre salvarea personală. Mufti se afla la un nivel mai înalt. Scopul său a fost să rezolve probleme judiciare în concordanţă cu cerinţele poporului. Regulile sale erau autorative, dar nu se intersectau cu cele ale judecătorului. El acoperea o suprafţă mai întinsă a legii decât un judecător, dar, median între Dumnezeu şi om, îndatorirea sa era periculoasă. La mare onoare şi rang a fost juritul care înnvaţă. Scopul său a fost să exploreze legea în privinţa revelaţiei şi a tradiţiei şcolare. Deşi putea introduce preferinţe, el nu declara legea. Observatorii vestici au găsit acestea destul de ameţitor şi au caracterizat câteodată legea islamicăspre ineficienţă legislativă. Locuri sacre: Centrul vieţii musulmane, în afară de casa în care locuieşte, este moscheea sau masjid (loc de rugăciune) unde slujbe au loc de cinci ori pe zi (în unele grupuri de şiiţi numai de trei ori). Rugăciunile sunt spuse cu faţa către Mecca, locul unde se află templul Kaaba şi locul de naştere al lui Mahomed, şi cel mai apropiat zid al moscheei de Mecca are construită o nişă numită mihrab construit în zid pentru a arăta direcţia în care se află oraşul sfânt. Kaaba din Mecca, o clădire cubică mică şi simplă, este deseori cunoscută sub numele de “Casa Domnului”, deşi fără nici o implicaţie că El este prezent acolo sau oriunde altundeva. Se explică faptul că a fost construită de Abraham la comanda lui Dumnezeu. În vremea când a construit-o, Abraham a chemat toate popoarele din toate timpurile să vină aici şi să ţină ceremonia hajj (pelerinaj la Mecca). În colţul din sud-est, pe peretele din afară, este fixată o piatră neagră care se spune că este de origine paradisiacă. A fost trimisă pe Pământ pentru a uşura supărarea lui Adam care a fost alungat din Rai. În timpul lui Mahomed monoteismul pur, care, conform credinţei musulmane, a fost instituit la Mecca de Abraham, a devenit coruptă de politeism şi idolatrism, şi a fost sarcina lui Mahomed să restituie religia pură şi să reintroducă monoteismul la Kaaba. În apropiere de Kaaba, a crescut o moschee uriaşă cunoscută sub numele de al-Masjid al-Haram (moscheea sacră). Pe lângă Mecca, există şi alte locuri speciale pentru Islam. La Medina, oraşul în care Mahomed s-a mutat când profeţia sa a întâmpinat opoziţie în Mecca, a doua moschee sfântă din Islam a fost construită în jurul mormânrului său. Ierusalim este al treilea sanctuar, în parte din cauza profeţilor de dinaintea lui Mahomed şi pe cealaltă parte din cauza tradiţiei pe care Mahomed a luat-o de acolo în timpul nopţii. De acolo de spune că a fost luat în rai înainte să fie adus înapoi, în aceeaşi seară, în locul unde a dormit în Mecca. Deasupra marei stânci din Ierusalim, care este consdierată drept locul de unde şi-a pornit ascensiunea Mahomed spre ceruri, Cupola Stâncii a fost construită. Aceasta este una dintre cele mai timpurii şi cele mai frumoase clădiri din Islam, prima dată construită în 690 sub ordinul califatului Abd al-Malik. Festivalele Islamului: Se face referire la acestea prin Id (Eid), un termen arab care înseamnă “reîntoarcere periodică”, şi indică timpuri în care toţi din comunitate, bogat şi sărac, prieten şi străin, sărbătoresc împreună. Islamul este credinţa şi viaţa a mai mult de un miliard de oameni din toată lumea. Festivalele încep printr-un act de devotaţie şi rugăciune. Cele mai mari două festivale, Id ul-Fitr şi Id ul-Adha, au fost sărbătorite în timpul vieţii profetului Mahomed şi ambii, suniţii şi şiiţi, sărbătoresc acetse festivale în ziua actuală. Musulmanii suniţi comemorează evenimente ce sunt relatate în Koran din viaţa lui Mahomed. În plus, şiiţii comemoreayă naşterea şi moartea tuturora din familia profetului. Islamul îmbracă multe ţări şi multe culturi şi ritualurile şi obiceiurile variază de la o ţară la alta. Ramadanul: Ramadanul, a noua lună din an, este asociat revelaţiei Koranului faţă de profetul Mahomed. Această manifestaţie implică absenţa hranei şi apei de la răsărit până la apus. Acestora cărora le este rău sau călătoresc în acest timp pot fi iertaţi prin compensarea acestui timp mai târziu. Toţi musulmanii se adună împreună pentru a oferi sprijin unul altuia şi deseori dedică timp în plus venerării şi rugăciunii. Moscheea devine centrul adunărilor religioase şi sociale şi acolo sunt deseori strângeri de fonduri pentru organizaţii caritabile. Id ul-Fitr: Sărbătoarea Ramadanului se termină cu festivalul Id ul-Fitr, în prima zi a lunii următoare (Shawal). Musulmanii urmează preoţii Id şi dau Zakah, o donaţie caritabilă pentru a asigura că toţi, bogaţi şi săraci, pot participa la festivităţi. Obiceiurile ascociate întreruperii festivalului vin din învăţăturile Koranului, dar sunt determinat de asemnea de variaţia tradiţiei, cum ar fi stilul de îmbrăcăminte şi modul de preparare a hranei. Festivalul este o sărbătoare publică de câteva zile în unele ţări musulmane. În vest, o zi din sărbătoare, preferabil prima, le permit musulmanilor să se alătura preoţilor Id la moschee. Prima zi a Idului poate viaria de la o zonă la alta în funcţie de luna nouă. Timpul este determinat de fiecare comunitate locală. Id ul-Adha: Festivalul Scarificiului, cum mai este numit, sau Marele festival, este o sărbătoare de patru zile care este parte a hajului, adică pelerinajul la Mecca. Un animal poate fi oferit drept sacrificiu la Mina, în drumul de întoarcere spre Mecca, de la Muntele Arafat. Comemorează voinţa lui Ibrahim de a-şi sacrifica fiul, Ismael, lui Dumnezeu. Musulmanii care nu sunt în pelerinaj, sărbătoresc la ei acasă şi merg la moschee. Khomeini, Ruhollah (1900-1989) – darul lui Dumnezeu: A condus revoluţia care a dărâmat şahul Iranului în 1979 şi pe statul islamic care s-a stibilit în prealabil. Născut în oraşul din deşert pe nume Khomein şi original numit Ruhollah Hendi, el a devenit discipolul unui profesor al Islamului şi s-a mutat cu el în Qom în 1922. Khomeini a devenit un şcolar al religiei, a scris mai mult de 20 de cărţi bazate pe Islam şi a fost, treptat, recunoscut drept conducătorul sectei Şiiţilor. O personaă înverşunată împotriva dinastiei Pahlavi încă din 1930, a fost arestat în 1963 pentru că s-a opus reformei pământului şi emancipării femeilor şi a fost exilat, mai întâi în Turcia şi apoi în Iraq, unde s-a stabilit în 1964 în sfântul oraş An Najaf. Când a fost respins de Iraq, şi-a găsit refugiu într-o suburbie a Parisului. De acolo a continuat campania sa împotriva regimului şahului şi impotriva principalului duşman, Statele Unite. Khomeini a realizat înregistrări de casete care îndemnau spre nesupunere. Acestea au fost introduse prin contrabandă în Iran şi difuzate prin radio cu unde scurte. Întorcându-se în Iran în februarie 1979, după ce şahul căzuse, Khomeini a condus o revoluţie Islamică care a încercat să scoată Iranul de sub influenţa vestică, precum şi de sub opoziţia altor regimuri. În noiembrie 1979 oamenii lui Khomeini au condus un act teroristic împotriva ambasadei Statelor Unite din Teheran unde au luat 53 de prizonieri – o acţiune pe care mai târziu a negat-o. Noua constituţie a republicii Iranului, aprobată în decembrie 1979, l-au numit conducător politic şi religios suprem pe viaţă. Regimul său a finanţat în mod spontan terorismul şi propaganda de credinţe islamice. El, de asemenea, a pornit războiul Iran-Iraq în scopul de a-l subjuga pe Saddam Hussein. În ciuda costului economic şi uman a legii sale, Khomeini s-a bucurat de un suport considerabil în Iran, precum demonstrau adunările care au participat la înmormântarea sa, dar extremismul său a fost abandonat după moartea acestuia, Iranul adoptând o politică mai deschisă spre străinătate. "Islam," Microsoft® Encarta® 98 Encyclopedia. © 1993-1997 Microsoft Corporation. All rights reserved. "History of Islam," Microsoft® Encarta® 98 Encyclopedia. © 1993-1997 Microsoft Corporation. All rights reserved. "Main Beliefs," Microsoft® Encarta® 98 Encyclopedia. © 1993-1997 Microsoft Corporation. All rights reserved. "Islamic Law," Microsoft® Encarta® 98 Encyclopedia. © 1993-1997 Microsoft Corporation. All rights reserved. "Sacred Places," Microsoft® Encarta® 98 Encyclopedia. © 1993-1997 Microsoft Corporation. All rights reserved. "Islamic Festivals," Microsoft® Encarta® 98 Encyclopedia. © 1993-1997 Microsoft Corporation. All rights reserved. "Khomeini, Ruhollah," HYPERLINK "http://www.totse.com" www.totse.com . All rights reserved. 쥁