Referat Mihai Eminescu - Sarmanul Dionis -comentariu1

Mai jos puteti citi fragmente din Referat Mihai Eminescu - Sarmanul Dionis -comentariu1 si de asemenea puteti face Download Referat Mihai Eminescu - Sarmanul Dionis -comentariu1

Citeste fragmente din Referat Mihai Eminescu - Sarmanul Dionis -comentariu1

Sărmanul Dionis Mihai Eminescu Meritele lui Eminescu nu se înscriu doar în sfera creaţiei poetice, ci şi în aceea a prozei. El este cel care inaugurează la noi proza filozofică şi fantastică (Sărmanul Dionis, Umbra mea, Avatarii faraonului Tla), este creatorul basmului cult (Făt-frumos din lacrimă) şi al poeziei de inspiraţie socială (romanul Geniu pustiu). Proza erotică este şi ea reprezentată prin Cezara şi La aniversară. În ce priveşte nuvela, mergând pe drumul deschis cu succes de Costache Negruzzi (Alexandru Lăpuşneanul) şi continuat apoi de Slavici, Eminescu creează nuvela Sărmanul Dionis, cea mai reprezentativă pentru proza sa, pe care o citeşte la cenaclul Junimea în septembrie 1872 şi care, deşi fusese primită cu reticenţă, va fi publicată în Convorbiri Literare la sfârşitul lui 1872 şi începutul lui 1873. Sărmanul Dionis, în care se face simţită reflectarea subiectivă asupra lumii, reuneşte o serie de teme tipic romantice existente şi în literatura universală: natura, iubirea (indisolubil legate la Eminescu), precum şi condiţia omului de geniu. De fapt, epitetul sărman din titlu se referă tocmai la acest fapt; simbolizează eşecul încercării lui Dionis (Dan) şi nu viaţa mizeră pe care o duce eroul. Dionis este un tânăr copist, care, deşi se trage dintr-o familie de aristocraţi, are o situaţie materială precară. Este crescut de mama sa cu preţul unor mari sacrificii. În nuvelă, unde filosofia se îmbină cu literatura (prima devine pretext pentru cea de-a doua), Dionis, înzestrat cu o capacitate de înţelegere ieşită din comun, apare ca un om cu vădite înclinaţii spre meditaţia filozofică. Şi, pentru că speculaţiile nu îi sunt suficiente, apelează şi la învăţăturile lui Ruben, la cartea de astrologie împrumutată de la Riven. Astfel, într-o seară ploioasă şi rece se cufundă în descifrarea aceste cărţi, dar la un moment dat lumânarea se consumă, iar el continuă să citească la lumina lunii. Acum vede chipul îngeresc al unei fete la fereastra casei vecine, care va dispărea curând în întuneric. Pentru a putea descifra cartea, Dionis se întoarce în timp, pe vremea lui Alexandru cel Bun, sub chipul călugărului Dan, elevul dascălului Ruben. De altfel, spaţiul şi timpul sunt coordonate fundamentale ale nuvelei. La îndemnul umbrei sale, Dan (Dionis) purcede la o călătorie cosmică în lună alături de iubita sa, Maria, fiica spătarului Mesteacăn. Spaţiul selenar satisface exigenţele eroului, dar, pentru că şi aici fericirea este relativă datorită triunghiului în care se află ochiul de foc şi proverbul scris într-o arabă străveche, Dan încearcă să dezlege această enigmă; îndrăzneşte chiar să se considere părintele Universului, însuşi Dumnezeu (Oare fără să ştiu nu sunt eu însuşi Dumne...), fapt care îi aduce prăbuşirea, întoarcerea la condiţia telurică. Trezindu-se, Dionis îşi dă seama că, de fapt, adormise într-o grădină. După ce se deşteaptă din nou vede la fereastra casei de vizavi o fată ce corespunde celei din vis. Îi trimite o scrisoare în care îşi mărturiseşte pasiunea pentru ea, apoi se îmbolnăveşte. Este îngrijit de tutorele Mariei, după care se căsătoreşte cu aceasta, căsătoria fiind văzută ca o împlinire a unei iubiri, a unei existenţe umane. . : B ` De fapt, Dionis, căruia i se răpesc tabloul şi cartea pentru a fi împiedicat să mai aibă o nouă experienţă, este un om de geniu care aspiră spre absolut, însă, având revelaţia imposibilităţii de a atinge acest absolut, el trăieşte o adevărată dramă. Nuvela se structurează pe ideea îndrăznelii de a cunoaşte. Călătoria siderală a personajului excepţional, care acţionează în împrejurări excepţionale (aceste împrejurări constituind substanţa lirică a nuvelei), este o încercare de a-şi depăşi condiţia. Din Lună, Dan (Dionis) vede pământul ca pe un bulgăre negru şi neînsemnat, imperiile sunt nişte “fărămăturele”, iar oamenii nişte vietăţi minuscule în comparaţie cu imensitatea Universului, această idee fiind prezentă şi în Scrisoarea I: “Muşti de-o zi pe-o lume mică de se măsură cu cotul”. Pe această planetă, Pământ, o meschinărie, martoră a unor lungi şiruri de crime, Dionis (Dan) se răzbună, transformând-o într-un mărgăritar albastru pentru salba iubitei. Personaj romantic, Dionis, care îşi duce existenţa într-o cameră cu pereţii umezi şi plini de mucegai, este nevoit să accepte realitatea potrivit căreia îşi poate atinge idealul doar parţial şi aceasta numai prin iubire, care în plan terestru înseamnă creaţie. Portretul său fizic se încadrează în tiparele romantice: este de o frumuseţe demonică, cu părul negru, prelung, care curge în viţe pe spate; ochii îi sunt de o adâncime tulburătoare, iar faţa copilăroasă poartă în acelaşi timp amprenta maturităţi. Pe Maria, făptură angelică, serafică, o caracterizează direct şi foarte plastic: un înger blond ca o lacrimă de aur, mlădioasă ca un crin de ceară. Ruben este şi el de o frumuseţe antică. În ce priveşte arta narativă, în cazul nuvelei Sărmanul Dionis suntem puşi în faţa unei naraţiuni fantastice în care întâmplările nu sunt cele ale unei realităţi imediate, ci ale unei realităţi care se opune celei adevărate. Ca exemple de întâmplări fantastice putem da călătoria astrală efectuată în vis; cele trei ipostaze ale lui Dionis: Dionis – Dan – Zoroastru şi cele ale lui Ruben: dascălul Ruben – diavolul – anticarul Riven; transformarea Terrei într-un mărgăritar. Dar în strânsă legătură cu naraţiunea fantastică se află descrierea, care ocupă în nuvelă un loc important. Încă de la începutul acesteia se realizează plasarea într-un cadru romantic prin descrierea străzilor noroioase, a cafenelelor mizere, a atmosferei sumbre în general. Apoi Eminescu descrie universul pe care Dan – Dionis şi l-a creat pe Lună: a pus trei luni şi doi sori în adâncimea albastră a cerului, din şirurile de munţi şi-a făcut un castel... Referindu-se la stilul pe care îl îmbracă ideile exprimate în nuvelă, observăm că este solemn, arhaismele şi neologismele având valoare gnomică. Mihai Eminescu a contribuit la dezvoltarea şi modernizarea poeziei şi a prozei româneşti, el fiind cel care a inaugurat nuvela fantastică pe care aveau să o continue cu strălucire Mircea Eliade, Vasile Voiculescu, Cezar Petrescu şi alţii. 쥁@