Referat Mihai Sadoveanu - Fantana Dintre Plopi -comentariu2

Mai jos puteti citi fragmente din Referat Mihai Sadoveanu - Fantana Dintre Plopi -comentariu2 si de asemenea puteti face Download Referat Mihai Sadoveanu - Fantana dintre plopi -comentariu2

Citeste fragmente din Referat Mihai Sadoveanu - Fantana Dintre Plopi -comentariu2

Fantana dintre plopi Povestirea este o specie de mica intindere a genului epic , in versuri sau proza, care se rezuma la nararea unui singur eveniment ,cu un numar redus de personaje. Aceasta este caracterizata de naratiune subiectiva, in care nu se focalizeaza asupra personajului, ca in nuvela,ci asupra atmosferei,intamplarilor care au, de regula,caracter neobisnuit si sunt prezentate cronologic, urmarind un singur fir epic. Naratorul este necreditabil datorita implicarii nemijlocite in diferite grade -protagonist, martor sau colportor- in actiunile relatate. Trasaturile acestei specii sunt mai putin evidente si datorita identitatii semantice a verbului: “a povesti” cu “a nara”, specia putand fi confundata astfel cu modalitatea de expunere. Caracteristica pentru povestire este originea populara din care au rezultat oralitatea stilului , tehnica narativa menita sa creeze atmosfera propice destainuirii, ritualul zicerii impus de relatia povestitor -ascultator( lector)si conceptia de factura paseista conform careia timpul trecut capata valente legendare fata de prezentul profan intre care se impune distanta morala ce permite judecata retrospectiva inteleapta. Un tip aparte de povestire este reprezentat de “povestirea in rama “, modalitate de origine orientala(1001 nopti) , prezenta si in literatura europeana (Decameronul lui Boccacio), prin care una sau mai multe naratiuni mai scurte , de sine-statatoare sunt cuprinse intr-una mai ampla,care sa le cuprinda in aceeasi atmosfera epica. In literatura romana cel mai bun exemplu al unui astfel de volum de povestiri este “Hanu-Ancutei” aparut in 1928 si subintitulat “roman” datorita numarului de povestiri si temelor diverse abordate . Acest ciclu narativ se compune din noua povestiri(“Iapa lui Voda”, “Haralambie”, “Balaurul”, “Fantana dintre Plopi”, “Cealalta Ancuta”, “Judet al sarmanilor”, “Negustor lipscan”, “Orb sarac”, “Istorisirea Zahariei fantanarul”), spuse de naratori diferiti, a zecea povestire fiind cea care le incadreaza pe cele noua, adica “rama”. Tematic, acestea ar putea fi grupate in trei cicluri: al cinstei, al dragostei si al judecatii. Povestirea “Fantana dintre plopi” se incadreaza in cel de-al doilea, deoarece tema istorisirii este iubirea tragica,materializata prin suferinta si sacficiu in numele dragostei, idei sugerate si de titlu, ale carui conotatii sunt erotice, vitale si tanatice: plopii,arbori funesti inconjoara o fantana, simbol al vietii, fertilitatii in care isi gaseste sfarsitul o tanara fata, dragostea capitanului Isac . Organizata clasic, urmarind momentele subiectului, povestirea capitanului Neculai Isac are menirea sa impresioneze si sa dea o lectie despre iubire si trecerea neinduratoare a timpului celor prezenti. Expozitiunea ramei fixeaza locul si timpul in care vor fi povestite intamplarile: “in hanul Ancutei”, “cand scripcile si cobzele nu aveau inca cautare”,iar intriga naratiunii-cadru este chiar aparitia capitanului de mazili. Desfasurarea actiunii si “ramei” vor coincide cu povestea capitanului, care, la randul ei este organizata cronologic, dupa momentele subiectului. Expozitiunea povestirii fixeaza timpul “acum doua zeci si cinci de ani”, locul”tot aici, la han” si un succint portret al protagonistului “om buiac si ticalos”, “umblam si negutam vinuri”. Intr-o astfel de calatorie el se intalneste o satra de tiganisi pe cea de care se va indragosti –tigancusa Marga. Intriga se contureaza prin aparitia unchiului fetei, care se intereseaza de drumurile capitanului. Desfasurarea actiunii va urmarii povestea de dragoste dintre Neculai si Marga , intalnirea amoroasa de la “fantana dintre plopi”, promisiunea lui Isac de a se intoarce de dragul fetei, a doua intalnire a lor si destainuirea fetei indragostite ca de fapt, fusese folosita ca momeala de catre rudele ei pentru a-l atrage in cursa si a-l jefui pe negustor. Actiunea atinge punctul culminant in momentul luptei dintre Niculae Isac si tigani, in cursul careia isi pierde si un ochi . Ii infrange pe pradatori, dar acestia o omorasera deja pe Marga. Deznodamantul povestii il gaseste pe capitan ranit fizic si sufleteste, “lipsit de puteri”, iar finalul ramei atesta puterea acestei triste istorii asupra auditoriului ,profund impresionat. Conflictul nu este unul puternic, ci unul de imprejurari, care se rezolva rapid, dramatice fiind insa urmarile acestuia asupra personajului,marcat pe viata de defectul fizic si tristetea pe care o poarta in suflet. Se remarca caracterul etic al povestiri pastrarea cuvantului dat, dragostea sincera a barbatului,comportamentul nobil al lui ii trezesc fetei respectul de sine si responsabilitatea pentru propriile fapte,Marga accepta sa moara pentru ca el sa poata trai, tiganii aplica legea talionului, omorand-o pe Marga. Personajele ce apar in cadrul naratiunii sunt schematizate, ele servind rolului de executori, fiind folosite pentru a reliefa o actiune extraordinara ;nu se insista decat asupra acelor caracteristici strict necesare in context. Protoagonistul, capitanul Neculai Isac este un erou tipic sadovenian,apartinand unei atmosfere specifice, romantice, find un erou exceptional in situatii exceptionale, insa mai presus de orice “indragostit de viata, de fructele ei, neinvins ,neingenunchiat, crezand in rosturile acestei lumi, privind spre frumusetile vietii”. Aparitia sa la han , parca de pe “ taramuri departate”, prilej de caracterizare directa de catre narator ”om care arata inca frumusete si barbatie”cu “nas vulturesc si sprancene intunecoase” care indica vitejie, cutezanta, actiune , iar faptul ca in ciuda varstei “se tine drept si sprinten pe cal” arata calitatile unui om deosebit, care vor fi demostrate de istorisirea lui. Stigmatul pe care il poarta, cel al ochiului “stins si inchis” care ii da ceva “trist si straniu” arata indirect firea sa aventuroasa si incita comesenii, ii face curiosi sa afle imprejurarile in care s-a intamplat nenorocirea. Tot caracterizarea directa, de data aceasta facuta de comisul Ionita, personaj emblematic al seriei, indica un profil romantic: “pentru o muiere care ii era draga isi punea totdeauna capul”. Autocaracterizarea urmarind aceeasi idee: “imi erau dragi ochii negrii si pentru ei calcam multe hotare” indica un personaj indragostit de viata si placerile acesteia dar si firea tinereasca ,nechibzuita ,de “om buiac si ticalos”. Modalitati de caracterizare indirecta sunt de asemenea prezente;printre acestea mentionam vestimentatia pesonajului care indica statutul social inalt “nasturi de argint,”,”blanita de jder” etc. Tot indirect il definesc pe erou si actiunile sale :tresarirea la vederea fetei frumoase “parca as fi inghitit o bautura tare”,indica o fire romantiosa, careia nu ii lispsesc, sensibilitatea “i-am mangaiat ochii”, generozitatea “ceru pentru sine si soti vin vechi in oale noua” si spiritul cavaleresc (isi tine promisiunea fata de fata). “Ochiul mare si neguros care privea in fanatana trecutului” este semnul suferintei inca vii. Talentul de narator al lui Neculai Isac este anticipat de sosirea lui la han, ascultatorii sunt atentionati de firea exceptionala a acestui om prin introducerea pe care i-o face “maestrul de ceremonii”, comisul Ionita care il recomanda ca “prietin vechi”,”tovaras de tinerete” , deci om de aceeasi valoare morala si spirituala, caruia ii cedeaza randul la istorisirea unei povesti , recunoscandu-i astfel calitatile. Comisul Ionita, personaj omniprezent in cadrul volumului, alaturi de Ancuta este cel care da girul unei povestiri extraordinare. Personajele secundare sunt schematice, reduse la cateva trasaturi, sau decrise unidimensiunal. Astfel, Marga este tanara, frumoasa si cu suflet bun, fara a-i lipsi misterul si viclenia , tipic feminine; Hasanache este tipul batranului profitor si uneltitor , iar cealalta Ancuta are atributele bunei gazde , la fel ca si cea din prezent , o continuare fireasca a mamei sale. Tipici pentru o poveste sunt indicii spatio-temporali , atat cei ale povestirii cat si cele in care este plasata actiunea istorisita, ca si ritualul zicerii. Aceste elemente capata la Sadoveanu importanta sporita, chiar mai mare decat a actiuniii sau a personajelor, dupa unii critici (G. Calinescu). Spatiul este fixat la inceputul volumului, la Hanu-Ancutei, “care nu era han, era cetate, cu ziduri grose de ici pana colo , iar inauntru se puteau oplosi oameni si vite”. Hanul este investit cu atribute magice de topos sadovenian etern, loc al intalnirii trecutului cu prezentul si viitorul , deci al continuitatii in eternitate a valorilor promovate de drumeti. Valoarea de “axis mundi” dobandita de han este justificata de amplasarea istoriilor povestite in cadrul ,in apropierea hanului sau avand o legatura incontestabila cu simbolul sau cel mai evident: Ancuta.Este neimportant care dintre ele, mama sau fiica, aceasta fiind doar o impartire formala, ea fiind eterna si indentica cu sine insusi sau cu stramosii/descendentii ei de la inceputul istoriei si pana la finalul timpului. In povestirea analizata, intamplarile s-au petrecut “tot in locurile acestea”,”aprope de han”, in vremea celeilalte Ancute ,care ii povestise fetei ei despre ghinionul capitanului, initiind-o astfel in legendele locului, pregatind-o sa devina, la randul ei, gazda. Timpul, alta coordonata a povestii este relativ, raportarea la el este tipica basmului prin prezenta acelui “illo tempore”. Asfel, naratorul plaseaza povestile “candva demult”, “intr-o toamna aurie “, “in anul cand au fost ploi naprasnice de Sant-ilie si spuneau oamnii ca au vazut balaur negru deasupra Moldovei”.Indicii fabulosi prezenti au rolul de a introduce lectorul in atmosfera de poveste, rupta de contingent , departe de timpul profan al prezentului ,una din temele recurente ale textului fiind superioritatea timpurilor trecute si regretarea acestora de catre cei varstnici care se simt datori sa ii initieze si pe cei tineri in sistemul lor de valori.(“Acum traieste o lume noua si becisnica”) Viziunea paseista este de inspiratie samanatorista (curent dominant in momentul aparititiei volumului) dar si tipic sadoveniana. In cadrul volumului se poate vorbi de trei planuri temporale :cel al autorului (unidimensional), cel al naratorilor (plasat in toamna aurie) si cel al evenimentelor (care capata conotatii legendare,mitice, istorice).Convergenta acestora catre un numitor comun fiind favorizata de han, care apare avand capacitatea de conservare a timpului, deci functie de protectie in timp ce lumea inconjuratoare se darama sub auspiciile prezentului. Un exemplu in acest sens este chiar fantana dintre plopi, care”s-a daramata ca toate ale lumii” de cand a avut loc intamplarea capitanului , deoarece nu era protejata magic de zidurile hanului. Asadar, hanul este o enclava , suspendata in timp si spatiu, incadrandu-se in caracterizarea facuta de Ion Barbu cetatii Isarlak :“la mijloc de Rau si Bun”. In interiorul ei atmosfera este mereu aceeasi, de petrecere si voie buna, mereu cu aceeasi oameni.Aparent deschis,primitor ,hanul este , de fapt, un spatiu inchis in care cei ce intra sunt prizonieri eterni ai atmosferei, ei iesind in lume doar pentru a “vana” intamplari pe care sa le aduca in incinta protectoare a hanului pentru fi consumate cu placere de comeseni, De remarcat galeria personajelor care devin naratori la han:prin meseriile lor diverse( calugar, zodier, capitan, cioban, talhar,etc) ele aduc aminte de personajele din drama Mesterul Manole, intarind astfel ideea ca pentru a crea/recrea o lume este nevoie de oameni din toate sferele socialului, fiecare devenind prin Logos un renovator Mundi. Hanul dobandeste astfel valoarea spatiului fictional, propice dezvoltarii naratiunii. Nu trebuie uitat aspectul care individualizeaza hanul:atmosfera, obtinuta si intretinuta prin amabilitatea gazdei, prin omniprezenta elementului dionisiac si prin respectarea ritualuilor, atat de necesare in cadrul unui topos magic. Astfel, fiecare dintre cei care iau cuvantul la Hanu Ancutei respecta un ritual al zicerii care cuprinde etape fixe: ”Captatio benevolantio”, adica atragerea atentiei auditoriului asupra caracterului deosebit al povestirii ce urmeaza a fi istorisita, inchinarea unei ulcele cu vin in sanatatea comesenilor, echivanta cu aprecierea acestora ca demni sa asculte povestea, utilizarea formulelor protocolare care atesta respectul pentru auditoriu dar si mentinerea propriului standard. Pe parcursul povestirilor se revine la cadrul naratiunii pentru a fi introduse formule care sa mentina atentia treaza si sa sporeasca interesul . O povestire este intotdeauna incheiata cu revenirea la momentul prezent si cu amenintarea comisului Ionita de a spune o alta poveste “mult mai minunata si mai infricosata”, ridicand de fiecare data stacheta . In “Fanatana dintre plopi”acest ritual este respectat cu sfintenie de capitanul Neculai Isac. Replica acestuia, “Ingaduie-mi sa duc calul la adapost, sa-l grijesc,pe urma om bea un vin si ti-oi povesti ce nu stii...” sintetizeaza cele afirmate. Capitanul este primit cu inima deschisa de meseni, el isi ia timp pentru a incepe povestirea, totul se desfasoara fara graba,desfacerea de contingent si intrarea in starea de semi-transa necesara istorisirii cerand timp, proces grabit insa de elixirul naratiunii:vinul. Formulele “domnilor si fratilor” ,”Domnia ta”,”preacinstite”arata respectul si apropierea de auditoriu care vede in Isac “om cum ne place noua”. Tot pentru a trezi interesul , Ancuta aminteste ca ar fi auzit “povestea infricosata” de la mama sa insa nu o mai tine minte. Naratorul, cunoaste trei instante in cadrul povestii:cel neutru, care ne introduce in atmosfera,care relateaza cadrul intr-o tehnica asemanatoare cu baleierea unei camere de filmat, locul acestuia este rapid luat de Comisul ionita, care isi indeplineste rolul de mestru de ceremonii si introduce in scena pe adevaratul narator, capitanul Isac. Acesta relateaza subiectiv, la persoana I,cu glas “bland”, dand dureroasei confesiuni tente nostalgice, tragice si romantice, dupa caz. Abil orator, el dramatizeaza actiunea prin introducerea dialogului intre el si tigancusa , istoria capata astfel caracter dinamic si veridic. Pasajele descriptive au functia de a evidentia atmosfera sau portrete (al tigancusei-“cu fusta rosa si trupul frumos rotunjit”) , acestea sunt mai putin numeroase insa. Arta narativa a lui Sadoveanu este monumentala, el dand glas unor “eroi care nu povestesc pentru a-si descarca sufletul ,ci pentru a se sustrage vietii si mortii “ (Manolescu). Expresia este tipic populara, de o savoare lirica deosebita, care captiveaza prin oralitate si impresioneaza prin seva folclorica . Odata rostite, cuvintele traiesc singure, prind si dau viata unei vechi lumi,recreate prin zicere. Arhaismele prezente(“arnaut”,”scurteica”)sunt numeroase insa folosite cu naturalete, in mod tipic pentru discursul taranului roman, caracterizat de eufonie si muzicalitate. Per total, naratiunea se remarca prin sobrietatea stilului, impusa de subiect. Deoarece este o naratiune subiectiva de mica intindere care prezinta un fapt neobisnuit si respecta un ritual al spunerii, putem afirma nu numai ca “Fantana dintre plopi” si incadreaza speciei povestire ci si , conform cu I. Vlad :”Hanu Ancutei este cartea povestilor, a istoriilor de demult , a initierii in arta desavarsita a naratiunii.Caci ciclul acesta are valoarea unei arte poetice pentru intelegerea structurii povestirii, pentru decantarea treptelor si etapelor compozitionale ale genului.” 쥁@