Referat Ion Luca Caragiale - In Vreme De Razboi -dezumanizarea Personajului Stavrache

Mai jos puteti citi fragmente din Referat Ion Luca Caragiale - In Vreme De Razboi -dezumanizarea Personajului Stavrache si de asemenea puteti face Download Referat Ion Luca Caragiale - In vreme de razboi -dezumanizarea personajului Stavrache

Citeste fragmente din Referat Ion Luca Caragiale - In Vreme De Razboi -dezumanizarea Personajului Stavrache

DEZUMANIZAREA PERSONAJULUI STAVRACHE DIN NUVELA IN VREME DE RAZBOI DE I. L. CARAGIALE Date biografice despre I. L. Caragiale âmboviţa) Scriitor roman. Nepot al lui Costache Caragiale şi Iorgu Caragiale. Debut de schiţe şi versuri la revista „Ghimpele”. O vreme redactor la ziarul „Timpul”, împreuna cu Eminescu şi Slavici. A editat publicaţii satirico -umoristice („Claponul”, „Calendarul claponului”, „Moftul roman”) şi împreuna cu Slavici şi Coşbuc, revista « Vatra ». A făcut parte din cercul „Junimea”. Temperament de ţinuta clasica, desăvârşit arhitect al construcţiei dramatica, observator profund şi minuţios al realităţilor sociale autohtone, creator al unor memorabile tipuri, Caragiale a ridicat teatrul românesc la nivelul european. In comediile sale („O noapte furtunoasa”, „Conu Leonida faţa cu reacţiunea”, „O scrisoare pierduta”, „D-ale carnavalului”), satirizează moravuri politice si familiale, utilizând cu remarcabil efect comicul de situaţie şi limbaj, expresia stereotipa definitorie, umorul (inclusiv cel absurd). Instantaneele în proză, cu adresă critică („Schiţe uşoare”, „Momente”, „Schiţe nouă”), prelungesc si dezvoltă tipologia de mare diversitate a comediilor, ţintind cu precădere orizonturile micii burghezii. Drama „Năpasta” şi unele nuvele („O făclie de paşti”, „Păcat”, „In vreme de război”) analizează stări obsesive ajunse la paroxism, iar povestirile fantastice („Kir Ianulea”, „Abu Hasan”, „Hanul ui Mănjoală” ) valorifică anecdoticul de sursă orientală sau folclorică. Membru de onoare post –mortem al Academiei (1948). OPERE Comedii: O noapte furtunoasă, 1879; Conu Leonida faţă cu reacţiunea, 1879; O scrisoare pierdută, 1884; D-ale Carnavalului, 1888-1889. Drame: Năpasta, 1890. Nuvele tragice: O făclie de paşte, Păcat, In vreme de război, Două loturi. Povestiri (de inspiraţie folclorică): La hanul lui Mănjoală, Calu dracului, La conac, Kir Ianulea, Abu Hasan. Momente şi schiţe: D-l Goe, Lanţul slăbiciunilor, Vizita, Un pedagog de şcoala noua,Telegrame, Triumful talentului, Mitică, Inspecţiune etc. Prezentarea generală a nuvelei In vreme de război Caragiale este cel dintâi mare scriitor obiectiv din literatura noastră. In acelaşi timp, este un inovator şi un model pentru generaţiile de mai târziu. Dincolo de precumpănirile comicului (de situaţie, de atmosferă, de limbaj, de caracter) in opera sa de o exepţională dotaţie clasică, Caragiale s-a impus totdeauna ca un moralist, un observator fin al umanităţii şi un reputat caracterolog. Daca in comediile, momentele şi schiţele sale predomină comicul în sine, în nuvele tragicul este permanent oglindit ca într-un „poliedru lumina şi luminând cu fetele sale” (G. Călinescu). Indiscutabil, nuvela „In vreme de război” se înscrie printre capodoperele lui Caragiale şi a le întregii noastre literaturi nuvelistica. Deşi a fost subintitulată de autor drept „schiţă”, această valoroasa proză este defapt o nuvelă cu un larg şi susţinut suflu epic. A fost scrisa in anul 1898, unul din cei mai rodnici ani din întreaga perioadă de creaţie a scriitorului. Fiecare dintre cele trei capitole ale nuvelei are structura compoziţională clasica. Ca tematică se înscrie n seria destul de generoasă a prozelor despre setea de înavuţire care dezumanizează şi mutilează suflete, motiv prezent în „Mara”, „Comoara” şi „Moara cu noroc” de Ion Slavici sau în „Hagi-Tudose” al lui Delavrancea. Nuvela are, pe întreg parcursul desfăşurării ei, rezolvări compoziţionale demne de măiestria marelui scriitor. Ea se desfăşoară pe trei planuri. Primul plan este cel al povestitorului; al doilea plan este dialogat: personajele se întâlnesc şi se înfruntă. Se poate vorbi şi de un dialog cu umbrele, in stările halucinante ale eroului; al treilea plan, care constituie şi cadrul povestirii, este natura; ea reliefează atmosfera în capitolele II şi III. In primul plan, scriitorul este acela care relatează faptele şi sugerează înlănţuirile cauzale. Începutul nuvelei ni-l prezintă pe Stavrache foarte mulţumit: „om cu dare de mână, cu han la drum”. Autorul este permanent cel care deapănă şirul întâmplărilor, cu obiectivitate. Uneori însă, intervine cu paranteze sau scurte comentarii de fină ironie care dezvăluie adevărul, desprinzându-l de aparenţele prin care hangiul înşeală pe cei din jur şi se înşeală singur. Astfel, când Stavrache primeşte veştile despre bravurile militare ale fostului preot, povestitorul tine să sugereze adevărata faţă a lucrurilor şi o face cu ironie: „Curios lucru! Cine ar fi văzut figura lui neica Stavrache(…) ar fi rămas in mirare pricepând bine că în sufletul fratelui mai mare nu se petrece nimic analog cu bucuria la citirea veştilor despre succesul de bravură al răspopitului.”. Alteori uşurinţa cu care hangiul găseşti soluţii si născoceşte motive salvatoare este subtil ironizată de autor: „…deodată faţa i se luminează; înăuntrul frunţi a scânteiat o mare inspiraţie ”; „gândurile omului începură să sfârâie iute in cercuri strâmte…” etc. Al doilea plan, cel dialogat, surprinde gradat, atât în real, cât şi în halucinaţiile hangiului, acelaşi proces al pierderi echilibrului psihic. In acelaşi capitol, frământarea lăuntrică, pendularea dintre certitudine şi incertitudine este sugerată de monologul interior al eroului: „…Dar o să îndrăznească să se mai întoarcă? ‚ ² ¾ À Ò ␃愁Ĥ摧畇7᠀Ò ᘎ䩨娶䌀᱊愀᱊㔀 …Dar dacă îndrăzneşte şi se-ntoarce?…Atunci ce-i de făcut? …Da! dar sergentul se poate întoarce; popa ba! …O veni?…n-o veni?…” etc. In capitolul al doilea, dialogul se concentrează pe sublinierea stării de încordare. Încordarea morală îi redeşteaptă teama de-a nu pierde averea. In dialogul cu avocatul, care îl asigura că nu are nevoie de nici o măsură legală, neliniştea îşi face loc: „- Numai unul singur pe lume te-ar pute călca… - Cine? întreabă d-l Stavrache. - Popa. - Aş, nu mai poate călca, săracul.”. Cel da-al treilea plan, al naturii, face din nuvela lui Caragiale o creaţie modernă. Natura este prezentată direct în concordanţă cu starea psihologică a eroului principal. Toate întâmplările se petrec noaptea; atât cele rele cât şi halucinaţiile hangiului: popa vine la fratele lui noaptea, i se arată în somn tot noaptea, fetiţa vine să cumpere gaz şi rachiu târziu; tot noaptea popa se întoarce să ceară bani fratelui. Natura este percepută prin impresionabilitatea eroului. Elementul auditiv devine pregnant: „Afară plouă mărunţel, ploaie rece de toamnă, şi boabele de apă prelingându-se de pe streşini şi picând în clipe ritmate pe fundul unui butoi dogit (…) făceau un fel de cântare cu nenumărate şi ciudate înţelesuri.”. Natura se subordonează unui sentiment sau unei senzaţii: sunetul butoiului dogit creează un fel de cântare care subliniază obsesia eroului: „Legănate de mişcarea sunetelor, gândurile omului începură să sfârâie iute în cercuri strimte …”. In totalitatea ei, nuvela „In vreme de război” demonstrează aceeaşi desăvârşire a observaţiei vieţii prin intermediul artei, precum în schiţe sau în comedii. Caragiale „operează” asupra vieţii cu instrumente de mare eficacitate: analiză detaliată, stabilirea precisă a stărilor morale şi de conştiinţă, stil sobru şi concis, alternarea vorbirii directe cu monologul interior etc. Conjugate toate acestea, conferă nuvelei individualitate şi unicitate sub raport analitic si stilistic. Dezumanizarea lui Stavrache Dezumanizarea lui Stavrache este progresivă, ireversibilă. Întâlnirea reală cu fratele său se petrece când acesta vine disperat să-i ceară sprijinul şi când în mintea hangiului confuzia dintre vis şi realitate devenise un semn sigur al dezechilibrului moral. Notaţiile scriitorului sun în manieră naturalistă: „horcăieli”, „gemete”, „tremura Stavrache din tot trupul”, „cu chipul îngrozit”, „cu părul vâlvoi”, „cu mâinile încleştate”, „cu gura plină de spumă roşie”, trânteşte masa făcând-o ţăndări, are porniri criminale, iar când este imobilizat „scuipă”, „râde cu hohot”, „cântă popeşte”. Caragiale surprinde personajul în starea de agitaţie maximă, când înnebuneşte. In acest prim plan, analizează minuţios fiecare fenomen, compunând astfel o foaie de observaţie aproape ştiinţifică. Scriitorul urmăreşte, în acelaşi plan, ca trăsătură de caracter şi lăcomia lui Stavrache, care este atât de mare, încât înapoierea averii este pentru el similară cu o catastrofă. De aici, drama. In capitolul al doilea, starea de coşmar a eroului este sugerată şi de acel sugestiv „dialog cu umbrele”. Fratelui, care i se înfăţişează în vis în postura de ocnaş, Stavrache i se adresează pe un ton care-i trădează ura dar mai ales teama că va pierde averea: „- Ticălosule – strigă d-l Stavrache – ne-ai făcut neamul de râs! Să pleci să nu te mai văd! Pleacă! Du-te înapoi de-ţi ispăşeşte păcatele!”. Replica fratelui este menită să-i puncteze obsesia: „- Credeai c-am murit, neică?”. Repere critice Titu Maiorescu, Comediile D-l Caragiale, 1885, Critice; G. Ibrăileanu, Numele proprii în opera comică a lui Caragiale, in Spiritul naţional în cultura română; Pompiliu Constantinescu, Comediile lui I. L. Caragiale, în Scrieri; G. Călinescu, I. L. Caragiale în Istoria literaturii române de la origini până în prezent; Şerban Cioculescu, Vladimir Streinu, Tudor Vianu, I. L. Caragiale, în Istoria literaturii române moderne; Şt. Cazimir, Comediile, în volumul Caragiale: Universul comic; Şerban Cioculescu, Prefaţă la vol. I. L.. Caragiale – O scrisoare pierdută, Viaţa lui I. L. Caragiale, Caragialiana; I. Constantinescu, Spaţiul închis, carnavalescul, Motivul lumii „pe dos”, Portret al dramaturgului în tinereţe şi mai târziu, I. L. Caragiale şi începuturile teatrului european modern; George Munteanu, Structurile teatrului comic la Caragiale, în Sub semnul lui Aristarc; Mircea Iorgulescu, Eseu despre lumea lui Caragiale; Mircea Tomuşi, Marile comedii, în Opera lui I. L. Caragiale; Paul Zarifopol, Pentru arta literară; Al. Paleologu, Bunul simţ ca paradox; Florin Manolescu, Caragiale şi Caragiale – Jocuri cu mai multe strategii. Cuprins Titlu…………………………………………………………