Referat Balada Toma Alimos2

Mai jos puteti citi fragmente din Referat Balada Toma Alimos2 si de asemenea puteti face Download Referat Balada toma alimos2

Citeste fragmente din Referat Balada Toma Alimos2

TOMA ALIMOŞ Personajul principal al baladei este Toma Alimoş. El este prezentat în antiteză cu ciocoiul Manea. În realizarea acestui personaj, poetul popular foloseşte mai multe mijloace de caracterizare: descrierea directă făcută de către scriitor caracterizarea făcută de celelalte personaje (Manea) caracterizarea prin fapte şi opinii (felul cum gândeşte) caracterizarea prin limbaj caracterizarea prin mediul în care trăieşte În persoana lui Toma Alimoş poetul popular a întruchipat cele mai alese virtuţi fizice şi morale ale omului din popor, căci Toma Alimoş este „haiduc din Ţara de Jos”, „nalt la stat” (bine dezvoltat, înalt, voinic), „mare la sfat” (înţelept) şi „viteaz cum n-a mai stat”. Din cauza asupririi ciocoieşti, Toma s-a refugiat în codru, ca să-şi facă dreptate şi din dorinţa de libertate, şi nu dintr-o pornire romantică. Deşi are tot ce-şi doreşte – liberate, putere, murg, mâncare, băutură, posibilitatea de a-i pedepsi pe ciocoi, haiducul e stăpânit de sentimentul de singurătate, de dorul de oameni, care e puternic, obsedant, aşa cum reiese din monologul de la începutul baladei: „ – Închinar-aş şi n-am cui! ... Cu freamătul m-or jeli!” Nici murgul, care-i „vită mută”, nici armele, care-s „Fiare reci / Puse-n teci / De lemne seci”, nici codrii, care sunt „Frăţiori / De poteri ascunzători” nu-i pot ţine tovărăşie, nu pot înlocui prezenţa umană. Tocmai de aceea haiducul se bucură când îl vede pe Manea, „Stăpânul moşiilor / Şi domnul câmpiilor”, chiar dacă acesta e un ciocoi, deci duşmanul de moarte al său şi-i răspunde binevoitor la salut: „Mulţumescu-ţi, frate Mane!” Toma manifestă mult calm şi demnitate în faţa învinuirilor şi pretenţiilor lui Manea, care îl acuză că i-a provocat multe stricăciuni şi daune pe moşie şi-i cere să-i dea în schimb „pe murgul vamă”. În răspunsul lui Toma se manifestă şi dragostea de societate a haiducului, dar şi proverbiala ospitalitate românească: „- Ce-ai văzut ... Ca să ne facem dreptate!” Deci pe Toma îl caracterizează şi spiritul de dreptate, care l-a făcut, de altfel, să se refugieze în codru ca haiduc, iar mai târziu să-l pedepsească pe ciocoiul viclean şi laş, dar şi omenia, căci urmăreşte ca Manea „Mânia să-şi potolească, / Ca c-un frate să vorbească.” z forţă ieşită din comun şi cu stăpânire de sine, atunci când e înjunghiat mişeleşte de Manea, haiducul nu-şi pierde cumpătul, ci-şi oblogeşte rana gravă, legându-se cu un brâu pe la mijloc şi îi cere calului ajutorul ca să-l ajungă din urmă pe ciocoi şi să-l pedepsească: „- Murgule, murguţul meu, ... Zilele, ca câinele, Pentru tine, murgule.” Se observă aici, ca în basme, frăţia omenească dintre haiduc şi animalul personificat, care îl îndeamnă să-l încalece repede, fără şa, şi care apoi „Zbura ca vântul / Fără s-atingă pământul”, ajungându-l pe Manea. Indignat de prefăcătoria ciocoiului, de viclenia şi laşitatea acestuia, Toma îl numeşte „câine rău” şi „fiară rea”, acuzându-l că l-a înjunghiat hoţeşte şi a fugit mişeleşte, şi îi plăteşte „Pagubele, / Cu tăişul, / Faptele, / Cu ascuţişul.” Multă cumpătare şi demnitate dovedeşte Toma în faţa morţii negre şi grele, care nu-l înspăimântă, considerând-o ca o încheiere inevitabilă a vieţii, în faţa căreia trebuie să stăm demni, aşa cum ne-am trăit şi viaţa, cu atât mai mult cu cât „ Ce-am gândit, / Am izbutit.” Dragostea de natură şi înfrăţirea cu codrul îl determină pe Toma să-şi roage calul să-l îngroape în mijlocul naturii şi să-i pună „La cap, floare ...... Să mă plângă mai cu foc” În ultimele lui clipe de viaţă, haiducul se gândeşte la cei dragi, la „mândra”, care-l va boci cu foc, la „murguleţul”, care, îngropându-l, „jalnic” va necheza şi la fraţii săi de haiducie, care îi vor continua lupta, cerându-i calului să se întoarcă în codri la aceştia şi să se lase încălecat de un „tânăr sprâncenat, / Şi cu semne de vărsat, / Cu păr lung şi gălbior, / Care-mi este frăţior, / Frăţior de vitejie, / Tovarăş de haiducie”, care îi va lua locul şi pe care să-l poarte „şi pe el bine”. Destinul tragic al haiducului, intuit la începutul baladei prin cutremuratul codrului şi „rânchezatul” calului şi înfrăţirea dintre haiduc, natură şi cal apar şi în finalul baladei, când arborii îşi pleacă fruntea, îi sărută mâna şi cu „freamătul îl plâng”, iar calul, care „jalnic” râncheza, îl îngroapă pe haiduc şi-i sădeşte flori pe mormânt, pe care le udă cu lacrimi. 쥁@