Referat Arghezi Psalmi.rtf

Mai jos puteti citi fragmente din Referat Arghezi Psalmi.rtf si de asemenea puteti face Download Referat Arghezi Psalmi.rtf

Citeste fragmente din Referat Arghezi Psalmi.rtf

Tudor Arghezi Pagina 1 PSALMI - prezentare generală - Tudor Arghezi “Psalmii” din “Cuvinte potrivite” (1927) ocupă un loc aparte în creaţia argheziană, ei concentrând momentele de vârf ale unei probleme existenţiale insolubile şi obsedante. Aparţinând liricii filozofice şi religioase, psalmii exprimă drama omului modern silit să trăiască într-o lume profană, părăsită de Dumnezeu şi lipsită de miracole, de care lumea veche era plină. Titlul evidenţiază pregnant diferenţele izbitoare dintre spiritualitatea creştină şi mentalitatea modernă, neliniştită, chiar tragică, pragmatică din neputinţa unei transfigurări naive sau din imposibilitatea depersonalizării, atât de lesnicioase în vremea profeţilor. Omul modern, apăsat de singurătate, covârşit de frustrări, aspiră la divinitate, cu care vrea să comunice, dar o face într-o manieră aparte, adică egoistă, sfidătoare, minimalizatoare. Această sinceritate brutală dovedită de omul modern în încercarea lui de a primi harul ori de a provoca, chiar printr-un gest profanator, apariţia lui Dumnezeu, constituie noutatea problematicii propuse de Arghezi. Dar sacrilegiul e resimţit numai dacă avem în vedere perspectiva religioasă, canonică. Într-adevăr, cei o sută cincizeci de psalmi din “Vechiul Testament”, cei mai mulţi aparţinând lui David, tatăl înţeleptului rege Solomon, sunt evlavioase cântece de preaslăvire a lui Dumnezeu. Arghezi nu-şi dezminte contradictoria sa alcătuire, nu-şi maschează impulsurile antagonice, indiferent de ofensele eventuale pe care le va provoca; ba chiar aceste ofense îi stimulează energia creatoare. Aşa că nu ne vor surprinde paradoxalele manifestări ale eului liric în faţa divinităţii. Simplificând, indicând extremele, atitudinea eului arghezian e când una umil-evlavioasă, când, cel mai adesea, una titanică, de scandaloasă semeţie, căci se socoteşte un poet, deci un creator, dispus să-l înfrunte trufaş pe Creator. Psalmul care deschide seria acestor poezii este cel care defineşte aspiraţia argheziană, “Aş putea vecia cu tovărăşie”: “Aş putea vecia cu tovărăşie Să o iau părtaşa gândurilor mele; Noi viori să farmec, nouă melodie Să găsesc - şi stihuri sprintene şi grele.” Neliniştita “patimă cerească” îi zvâcneşte braţul şi-i arde sufletul. Poetul se vrea pierdut în beznă şi în putregai, neîncercat de slavă, scârbit şi crâncen “Şi să nu se ştie că mă dezmierdai Şi că-n mine însuţi tu vei fi trăit.” Apoi poetul se simte vinovat că a râvnit la fructul oprit.(“Sunt vinovat că am râvnit”): “Sunt vinovat că am râvnit Mereu numai la bun oprit.” Dar încheie: “Păcatul meu adevărat E mult mai greu şi neiertat. Cercasem eu, cu arcul meu, Să te răstorn pe tine, Dumnezeu Tâlhar de ceruri, îmi făcui solia Să-ţi jefuiesc cu vulturii Tăria. Dar eu, râvnind în taină la bunurile toate, Ţi-am auzit cuvântul zicând că nu se poate”. Poetul se simte din nou “singur”, “pribeag”, “uitat în câmpie”, “cu fruct amar” şi cu frunzişuri, ţepos şi aspru în îndârjirea vie (“Tare sunt singur, Doamne, şi pieziş!”). Tânjeşte, ca pasărea ciripitoare, “să se oprească în drum”, să-i dea crâmpeie de gingăşie, asemeni pomilor de rod, pentru că “te slujesc; dar Doamne, până când?”. “În rostul meu tu m-ai lăsat uitării Şi mă muncesc din rădăcini şi sânger. Trimite, Doamne, semnul depărtării, Din când în când, câte un pui de înger, Să bată alb din aripă la lună, Să-mi dea din nou povaţa ta mai bună”. Psalmul al patrulea (“Ruga mea e fără cuvinte”) este de o mare puritate creştină. Umilinţa cu care i se mărturiseşte lui Dumnezeu atinge, cel puţin în a doua parte, accente de o maximă fericire, fiind una din cele mai candide înveşmântări ale sentimentului religios: “Sufletul meu, deschis ca şapte cupe, Aşteaptă o ivire din cristal, Pe un ştergar cu brâie de lumină.” Întrebările culminează sfâşietor: “Spune tu, Noapte, martor de smarald, În care-anume floare şi tulpină Dospeşte sucul fructului Său cald?” Caracterul psalmului la cincilea (“Nu-ţi cer un lucru prea cu neputinţă”) poate deconcerta; dar nimic nu trebuie să surprindă în confesiunile atât de schimbătoare ale poetului. Aici el îi reproşează familiar lui Dumnezeu, într-o “relatare” anecdotică, pitorească, dar şi bosumflat copilărească, faptul că nu-şi mai face simţită prezenţa: “De când s-a întocmit Sfânta Scriptură Tu n-ai mai pus picioru-n bătătură Şi anii mor şi veacurile pier Aici sub tine, dedesubt, sub cer.” Psalmul “Te drămuiesc în zgomot şi-n tăcere” se constituie pe aceeaşi ambiguitate, pe oscilaţia între pietate şi revoltă, pe antiteza între credinţă şi tăgadă. În strofa I: “Te drămuiesc în zgomot şi-n tăcere Şi te pândesc în timp, ca pe vânat, Să văd: eşti şoimul meu cel căutat? Să te ucid? Sau să-ngenunchi a cere” Poetul se vrea un vânător absolut, metafora “şoimului” subliniind înălţimea vânatului - individualizat prin adjectivul posesiv “al meu” - “cel căutat”. Folosirea verbului “a drămui” potenţează ideile poetice următoare şi explică echilibrul presupus de implicaţiile unei operaţii deloc uşoare şi posibile chiar. Finalul strofei este construit pe ambiguitatea credinţei şi a tăgadei - “să te ucid? Sau să-ngenunchi” - să se revolte sau să laude. Ambiguitatea continuă şi în strofa a treia - aparenţele, impresiile reflectării în lumea celor văzute - stele, peşti, poetul trăind şi înfiorându-se de ideea ezitantă: “Pari când a fi, pari când că nu mai eşti...” În acelaşi plan, ideile poetice se continuă în psalmul “Pentru că n-a putut să te-nţeleagă”, în care poetul îl înfăţişează pe Dumnezeu ca “purtând toiag şi barbă-n-ntreagă”. Arătându-se făpturii în haine de-mpărat, “Ameninţând şi numai supărat, / Că se sfiiau de tine şi vulturii”, Dumnezeu este considerat aici izvorul şi cântecele poetului, “Nădejdea mea şi truda!”. Psalmul “Pribeag în şes, în munte şi pe ape” marchează parcă o renunţare, o renunţare, o resemnare, o aşezare “cuminte” dată poate şi de oboseala vieţii. Pentru poet “Piscul sfârşeşte în punctul unde-ncepe, Marea mă-nchide, lutul m-a oprit. Am alergat şi-n drum m-am răzvrătit. Şi n-am scăpat din zarea marei stepe”. Poetul se vede prins în patru laturi, cu rănile şi suferinţele pe care le cunoaşte; din vitejiile şi din biruinţele trecute a câştigat puterea ce-a rămas, şi acum “Nu mai străbat destinul meu la pas, / Ci furtunos de-acum, şi iute.” Poezia capătă valori gnomice prin adevărurile exprimate, aproape sentenţios, ca un cod etic superior al înţelepciunii, al senectuţii. “Psalmul de taină”, singurul, de altfel, care este astfel denumit de poet, se constituie într-un monolog sfâşietor în care sentimentul dragostei adevărate şi al credinţei se întrepătrund ca-ntr-un cântec al nemuririi, al speranţei, al dorului, al “dragostei de dragoste”. Adresarea către simbolul feminin al divinităţii se identifică în finalul psalmului: “Ridică-ţi din pământ urechea, în ora nopţii, când te chem, Ca să auzi, o! neuitată, neiertătorul meu blestem”. Următorul psalm al volumului “Cuvinte potrivite” (“Vecinul meu a strâns cu neîndurare / Grădini, livezi, cirezi, hambare”) indică absurdul întocmirii lumii, girat parcă de Dumnezeu. Absurdul se naşte ingenios din construcţia binară a psalmului. Prima parte realizează un profil grotesc al bogatului, aflat parcă în descompunere fizică, dar vanitos, crezându-se “vecin” cu Dumnezeu. A doua parte relevă, simulând căinţa, puterea divină distructivă, ce se exercită din inerţie. În ultimul psalm al acestui volum, “Ca să te-ating, târâş, pe rădăcină”, poetul face eforturi dure: “În câmp, în dâmb, în râpi şi-n pisc”, ascultând pe creştete, din lume, către veac, bătaia de “tic-tac” “Hrănit cu piatră şi-adăpat cu vânt, De-a fi-n vecii o streajă mă-nspăimânt. Mi-e foame de nisip si lut Şi dor de apele din care n-am băut. M-aş umili acum şi m-aş ruga: Întoarce-mă, de sus, din calea mea. Mută-mi din ceaţă mână ce-au strivit-o munţii Şi adunată, du-mi-o-n dreptul frunţii” pentru a face din nou semnul crucii, semnul credinţei, al apropierii de divinitate al împăcării şi liniştii sufleteşti. Este, deci, evident că “Problema esenţială a liricii lui Arghezi este aceea conştiinţei, a unei conştiinţe care caută şi se frământă, privind însă totul în termenii unei înţelegeri simple, concrete, primordiale”, după cum avea să remarce Al. George (“La sfârşitul lecturii” - Editura Cartea Românească). Deşi uneori stilul este discursiv, poetul nu meditează, în stil romantic, asupra problemelor lumii şi nici nu le explică în chip modern, ştiinţific, ci privind totul cu luciditate, el se răfuieşte cu totul. “El stă “în faţa” divinităţii, pe care, în Psalmii săi de diferite vârste, a invocat-o, a implorat-o, dar de multe ori a tratat-o ireverenţios sau brutal.”