Referat Carol I Al Romaniei

Mai jos puteti citi fragmente din Referat Carol I Al Romaniei si de asemenea puteti face Download Referat Carol I al Romaniei

Citeste fragmente din Referat Carol I Al Romaniei

"Carol I al României" Opţiunea Hohenzollern După refuzul contelui Filip de Flandra de a deveni domnitor al Principatelor Unite (14 februarie 1866), Ion C. Brătianu şi Ion Bălăceanu – emisarii guvernului aflaţi la Paris, la 14 martie 1866 – înaintează Bucureştiului ideea candidaturii lui Carol de Hohenzollern. Brătianu pleacă la Dusseldorf unde are întrevederi cu Carol–Anton de Hohenzollern (18 martie 1866) şi cu fiul acestuia, principele Carol, de la care obţine acordul de principiu de a fi ales domnitor al Principatelor Unite. Se ia hotărârea de a chema poporul român să se pronunţe printr-un plebiscit „dacă voieşte să suie pe tron principele Carol–Ludovic de Hohenzollern, sub numele de Carol I.” Plebiscitul a avut ca rezultat 85.969 voturi pentru şi 224 contra. Carol–Eitel–Frederic–Zefirin–Ludovic, cel de-al doilea fiu al principelui Carol–Anton de Hohenzollern–Sigmaringen şi al Josephinei–Frederica–Luisa, principesă de Baden, s-a născut în aprilie 1839, la Sigmaringen (Germania). După tată, aparţinea de Casa Regală de Hohenzollern a Prusiei, iar după mamă, era înrudit cu marile Case domnitoare ale Europei. Era înrudit cu familia Bonaparte prin familia Murat (bunica sa paternă, Antoinette Murat, a fost nepoata mareşalului Joachim Murat, cumnatul lui Napoleon I) şi prin familia Beauharnais (bunica sa maternă, Stephanie de Beauharnais, era vară cu Napoleon al III-lea, a cărui mamă a fost Hortense de Beauharnais). Până la 11 ani primeşte primele învăţături în cadrul familiei. Din 1850 şi până în 1856 îşi continuă instrucţia la Dresda.. Numit de regele Prusiei locotenent în Regimentul de artilerie de gardă, în aprilie 1857 intră în serviciu la Berlin şi îşi continuă studiile militare. Ia parte la războiul austro–pruso–danez (1864) şi este înaintat la gradul de căpitan. Ales prin plebiscit, vine în ţară şi este proclamat Domn (până în 1881) al Principatelor Unite Române sub numele de Carol I şi depune jurământul în faţa Adunării Constituante la 10 mai 1866, care votează în aceeaşi zi, de 10 mai 1866, legea pentru naturalizarea familiei princiare de Hohenzollern. La 3 noiembrie 1869 se căsătoreşte cu Elisabeta, principesă de Wied. Din această căsătorie rezultă un copil, principesa Maria (1870–1874). Conduce efortul naţional pentru dobândirea independenţei ţării în războiul din 1877. La 14 martie 1881 i se conferă titlul de Rege al României şi este încoronat ca rege la 10 mai 1881. A fost preşedinte de onoare şi protector al Academiei Române de la începuturile ei (15 septembrie 1867). Ne-a lăsat memorii de mare interes pentru anii 1866 – 1881. Descriere fizică În momentul acceptării Tronului României, prinţul Carol de Hohenzollern–Sigmaringen abia împlinise 27 de ani. Avea o statură mijlocie, talie zveltă, părul negru, ochi albaştri pătrunzători şi în continuă mişcare, iar nasul uşor acvilin, îi conferea un profil de medalie. Carol I se impunea prin ţinuta sa măiestuoasă. Solemn în gesturi şi măsurat în cuvinte, distant şi rece, vorbea tare, apăsat. Om al datoriei înainte de toate, era meticulos şi exact. Prinţul primise o educaţie aleasă, primii săi îndrumători fiind o guvernantă franceză şi un consilier ecleziastic. A audiat cursuri de matematică, fizică, chimie, topografie şi tactică militară. Căsătoria Grija pentru întemeierea unei dinastii ereditare în România a dus la contractarea căsătoriei sale, în 1869, cu Elisabeta de Wied,( principesă germană, fiica principelui de Wied ), refuzând unele îndemnuri (precum cele ale lui Bismark pentru o principesă din familia imperială a Rusiei ori ale lui Jerome Bonaparte pentru o principesă bavareză sau daneză), Carol I dându-şi seama că românii ar primi cu circumspecţie o principesă apropiată de una din Curţile marilor puteri învecinate, Rusia sau Austro–Ungaria. Domnia lui Carol I (1866 – 1914) Programul lui Carol I a avut trei obiective fundamentale: stabilitate politică prin regim constituţional, modernizare şi continuitate dinastică. Încă din primele momente, prin atitudinea sa demnă, el a făcut să scadă rezistenţa marilor puteri la noua situaţie politică din România. Cea mai importantă stavilă a fost înlăturată în octombrie 1866, când Carol I a primit firmanul de numire din partea sultanului. Carol I pleacă la Constantinopol, iar în ziua de 12 octombrie 1866, tânărul suveran se prezintă la palatul imperial îmbrăcat în uniformă de gală de general român. Sultanul i-a întins mâna şi l-a invitat să se aşeze pe scaunul care fusese pregătit pentru oaspete lângă sofaua pe care stătea el. Prinţul s-a făcut că nu a văzut gestul şi a îndepărtat scaunul, aşezându-se pe sofa alături de sultanul stupefiat. Domnul Carol I nu a făcut decât să uzeze de prerogativele sale de prinţ de sânge. Carol I s-a ferit să deschidă firmanul1 pe care i l-a remis sultanul, punându-l pe masă şi rugându-l pe ministrul Afacerilor Străine să ia documentul. Aceste mici incidente n-au tulburat primirea, care a fost din cele mai cordiale. Cei doi s-au despărţit ca buni prieteni. Obiectivul lui Carol I a fost atins: să înlăture acest ultim vestigiu de vasalitate. În primii ani de domnie rodajul politic a fost anevoios şi noile forme instituţionale păreau să falimenteze viaţa politică agitată, instabilitatea ministerială, greutăţile financiare, acerbele dispute politicianiste s-au răsfrânt şi asupra domnitorului. După declararea conflictului franco–prusac (iulie 1870), agitaţia opiniei publice a crescut. Mai grav, o mişcare conspirativă iniţiată de liberalii radicali în frunte cu Ion C. Brătianu şi C. A. Rosetti, urmărind îndepărtarea lui Carol I, s-a amplificat. La 8 august 1870, ea se declanşează – dar din cauza unei nesincronizări – numai la Ploieşti, unde Al. Candiano–Popescu proclamă detronarea Domnului. Izolată, revolta este înăbuşită. Principalii fruntaşi ai liberalilor radicali sunt arestaţi şi deferiţi justiţiei. Opinia publică este însă de partea lor şi toţi sunt achitaţi. Carol I reuşeşte mereu să-şi impună punctul de vedere, până şi adversarilor politici, reuşind să-i transforme în slujitori ai Coroanei. Aşa a procedat cu Al. Candiano–Popescu (republicanul de la Ploieşti), pe care l-a numit adjutant regal; cu D. A. Sturdza, cel care, pe la începutul deceniului opt, scria articole în presa străină împotriva sa (sub pseudonimul Erdmann von Hahn), şi care îi devine unul dintre cei mai apropiaţi colaboratori. Dificultăţile guvernării În conformitate cu prerogativele conferite prin Constituţia de la 1866, Domnitorul reprezenta un element ponderator între puterea executivă – al cărei şef era şi pe care o exercita prin intermediul miniştrilor şi puterea legislativă, aceasta din urma având atribuţii sporite în cadrul sistemului de guvernământ. Monarhul urma să-şi exercite rolul de arbitru în disputa dintre partide pentru obţinerea puterii, situându-se deasupra pasiunilor politice. În practică însă, prerogativele suveranului de a numi şi revoca miniştrii, de a dizolva Corpurile legislative, favorizau, indirect, implicarea acestuia în viaţa politică. O dată cu sosirea Principelui Carol în ţară, se va forma un guvern „de coaliţie” sub preşedinţia lui Lascăr Catargiu şi în care sunt reprezentate principalele grupări politice, de la liberalii radicali la conservatori. În momentul în care a intrat în vigoare Constituţia, Domnitorul a căutat să respecte cu scrupulozitate principiile acesteia referitoare la formarea Guvernului. Potrivit scrutinului electoral, Adunarea Deputaţilor avea următoarea configuraţie: o treime din locuri aparţinea conservatorilor, iar restul membrilor erau liberali. Domnitorul, în conformitate cu prevederile constituţionale, în eventualitatea unei crize guvernamentale, putea să iniţieze consultări cu liderii grupărilor politice pentru a găsi soluţii în vederea ieşirii din impas. În calitate de şef al puterii executive, Monarhul avea dreptul de a decide între guvern şi opoziţie. Caracteristica dominantă a primilor ani de domnie a lui Carol I a reprezentat-o instabilitatea guvernamentală şi parlamentară. Exercitându-şi rolul de arbitru în disputele dintre grupările politice pentru accesul la conducere, Şeful statului avea să colaboreze, iniţial, cu liberalii radicali, cu atât mai mult cu cât aceştia se pronunţau în favoarea unei activităţi energice pe plan intern şi extern. În urma presiunilor exercitate de cercurile diplomatice europene, monarhul renunţă la Guvernele radicale, orientându-se spre elemente de nuanţă moderată sau spre guvernare de coaliţie, fără a obţine rezultate notabile. Poziţia Domnitorului faţă de problemele societăţii româneşti La scurtă vreme după preluarea Tronului, Carol I a efectuat călătorii în majoritatea regiunilor ţării, remarcând lipsa comunicaţiilor, propunându-şi înzestrarea ţării cu o vastă reţea de căi ferate, în cel mult cinci ani, fiind conştient de beneficiile ce ar rezulta prin joncţiunea cu reţeaua feroviară europeană. Organizarea şi înzestrarea armatei române, a reprezentat o procupare constantă a Monarhului, motivată atât de pregătirea militară, cât mai ales de necesitatea de „a cuceri neatârnarea deplină a ţării … pe câmpul de luptă”. Colaborarea lui Carol I cu ministrul de război, colonelul Gh. Adrian, s-a materializat prin elaborarea unui proiect de lege privind organizarea forţelor armate, care a fost votată de Parlament şi promulgată de Suveran la 11 iunie 1868. Armata României era structurată în 5 formaţiuni: 1) Armata permanentă cu rezervele ei; 2) Corpurile de dorobanţi şi grăniceri (miliţia activă); 3) Miliţia (neactivă); 4) Garda civică; 5) Gloatele (la sate). Toţi cetăţenii între 17 şi 50 de ani urmau să-şi satisfacă în mod obligatoriu serviciul militar într-una din formele enumerate mai sus, durata prevăzută pentru armata permanentă fiind de 3 ani în activitate şi 4 în rezervă. Mobilizarea, în caz de război, era extinsă asupra tuturor celor 5 formaţiuni, ceea ce ridica cifra trupelor la peste 100.000 de oameni. Iniţiativei monarhice i se datorează şi desfiinţarea „corecţiunii corporale” în armată (mai 1868). În anii 1872 şi 1874, o dată cu instituirea guvernului conservator condus de Lascăr Catargiu, numărul formaţiunilor care alcătuia armata avea să fie redus la 4: 1) Armata permanentă – cu extinderea serviciului militar de la 3 la 4 ani în activitate şi 4 ani în rezervă; 2) Armata teritorială (fosta Miliţie activă) ce includea infanteria (dorobanţii) şi cavalerii (roşiori şi călăraşi); 3) Miliţia neactivă; 4) Garda orăşenească şi gloatele. Limita superioară de vârstă a cetăţenilor încorporaţi va fi coborâtă de la 50 la 45 de ani. Carol I a manifestat un viu interes faţă de înzestrarea armatei cu muniţie şi armament comandate în Prusia, SUA, Anglia şi Belgia. Adeseori, Domnitorul a pus la dispoziţia Ministerului de Război, însemnate sume de bani din lista civilă a sa. Ex: În 1867 Carol I a comandat la Berlin pe propria sa cheltuială 2 baterii Krupp. Ca urmare a iniţiativei Domnitorului din 1868 se va permanetiza organizarea concursurilor naţionale de tir şi s-a concentrat şi asupra învăţământului militar, din 1872 îşi desfăşoară activitatea Şcoala de infanterie şi cavalerie la Bucureşti şi Şcoala fiilor de militari la Iaşi, iar doi ani mai târziu se introducea obligativitatea instrucţiei armate în învăţământul de stat. Domnitorul a insistat asupra dezvoltării învăţământului de toate gradele, subliniind că: „Puterea unui stat modern se măsoară mai ales după gradul culturii sale intelectuale”. De la începutul domniei, Suveranul pune la dispoziţia ministrului Cultelor şi Instrucţiunii Publice, timp de 3 ani suma de 4.000 de galbeni din lista sa civilă cu scopul de a fonda o instituţie de binefacere, care va fi numită Şcoala normală „Carol I” din Bucureşti (1867). În ceea ce priveşte învăţământul superior, el era reprezentat prin cele două universităţi din Iaşi (1860) şi Bucureşti (1864). Concomitent cu învăţământul de stat a evoluat şi reţeaua şcolilor particulare, de la 71 în 1865 la 221 în 1879. La 3 mai 1891 Carol I a pus bazele Fundaţiei Universitare Regele Carol I care a fost recunoscută ca instituţie de stat. Pentru crearea ei Carol I a donat ministerului Cultelor şi Instrucţiunii Publice un teren de 1.200 m2 aflat în faţa Palatului regal şi suma de 200.000 lei. Încă de la începuturile Societăţii Academice – devenită Academia Română –, Carol I a fost desemnat preşedinte de onoare şi protector al său, demnitate care i-a legat în mod tradiţional pe suveranii României de înaltul for cultural al ţării. Suveranul a lăsat prin testament Academiei Române suma de 600.000 lei, fond pentru publicaţii. Războiul pentru Independenţă Treptat, situaţia ţării se îmbunătăţeşte, finanţele se consolidează, se construiesc căi ferate, se reorganizează armata. Pe plan extern se intensifică preocupările diplomaţiei româneşti – susţinute de Carol I – pentru dobândirea independenţei. Se punea problema lichidării relaţiilor anacronice, de suzeranitate, care mai legau ţara de Imperiul Otoman şi ieşirii ei de sub regimul juridic al garanţiei colective a marilor puteri. " $ º Fe cale diplomatică rămân fără rezultat. Marile Puteri nu acordă garanţii pentru respectarea drepturilor neutralităţii şi integrităţii teritoriale a României, iar Poarta Otomană răspunde promulgând, în decembrie 1876, o nouă Constituţie prin care România era considerată o „provincie privilegiată” a Imperiului. În acea situaţie Carol I a optat pentru o politică de intervenţie activă, inclusiv prin forţă militară. După Consiliul de Coroană din 2 aprilie, la 4 aprilie 1877 se semnează convenţia româno – rusă. În temeiul ei, guvernul român „asigură armatei ruseşti, care va fi chemată a merge în Turcia, libera trecere prin teritoriul României şi tratamentul rezervat armatelor amice”. În schimb guvernul ţarist „se obligă a menţine şi a face a se respecta drepturile politice ale statului român, precum şi a menţine şi a apăra integritatea actuală a României”. Războiul ruso – turc izbucneşte la 12 aprilie 1877, iar la 9 mai 1877, întrunit în sesiune extraordinară, Parlamentul anunţă că toate legăturile cu Poarta Otomană sunt rupte, iar România se proclamă independentă. Sărbătoarea naţională de a doua zi – 10 mai 1877 – se celebrează şi ca zi a Independenţei naţionale. Intrarea efectivă a ţării în război alături de Rusia, refuzată iniţial, se produce după înfrângerile suferite de ruşi, lui Carol I încredinţându-i-se, la 16 august 1877, comanda supremă a forţelor române şi ruse din zona Plevnei, care a fost cucerită la 28 noiembrie 1877, apoi trupele române au acţionat şi la Rahova, Vidin, Smârdan. După încheierea războiului, României îi este refuzat dreptul de a participa la tratativele de pace. Când Domnul şi guvernul său reclamă faptul că trupele ruse se comportă în capitala ţării ca nişte trupe de ocupaţie, fostul aliat ameninţă cu dezarmarea trupelor române. Replica lui Carol I, transmisă ţarului Alexandru al II-lea la 21 martie 1878, este categorică: armata română „poate să se bată până va fi nimicită, dar nu se va lăsa să fie dezarmată”. Prin faptele sale de conducător al trupelor române, în mijlocul ostaşilor cu care a înfruntat vicisitudinile câmpului de luptă, prin atitudinea fermă, demnă în raporturile cu ţarul Rusiei, Carol I şi-a câştigat un prestigiu binemeritat în opinia publică românească. Titu Maiorescu scria că: „pe acest domnitor românul din popor îl simte pentru întîia dată ca domnitorul său, la el se uită, de el este mândru, în el a prins încredere”. Tratatul de pace încheiat la Berlin, la 1 iulie 1878, a recunoscut independenţa de stat a României, condiţionată însă de modificarea articolului 7, din Constituţie privitor la drepturile străinilor (în principal ale evreilor) la împământenire. României i se atribuia Dobrogea, Delta Dunării, cu Insula Şerpilor, dar ea a fost silită să retrocedeze Rusiei cele trei judeţe din sudul Basarabiei. La 9 septembrie 1878 Consiliul de Miniştri decide ca Domnul Carol I să poarte titlul de Alteţă Regală, titulatură care a fost folosită pentru prima dată la 8 octombrie 1878, cu ocazia sărbătoririi intrării solemne a armatei în capitala ţării. Recunoscut de şefii de stat ai Austro – Ungariei, Marii Britanii, Franţei, Germaniei, Italiei şi Rusiei, titlul de Alteţă Regală al Domnului Carol I este oficializat la 13 octombrie 1878. În urma recunoaşterii independenţei de către marile puteri, misiunile diplomatice ale României sunt ridicate la rangul de legaţii. România ia titlul de Regat în urma iniţierii legii din 14 martie 1881, iar Carol I ia, pentru sine şi moştenitorii săi, titlul de Rege al României, iar principele moştenitor va primi titlul de principe regal. Odată proclamat Regatul, România va fi şi „ pentru statele monarhice ce o înconjoară, o garanţie de linişte şi stabilitate”. Solemnitatea încoronării Regelui Carol I şi a Reginei Elisabeta are loc în capitala ţării la 10 mai 1881. Succesiunea la tron În acest răstimp, problema reglementării succesiunii la tron a devenit presantă. După zece ani de căsătorie, împliniţi în 1879, Carol I nu avea încă un urmaş la Coroana României. După naşterea principesei Maria (1870–1874), soţia sa, Elisabeta, nu a mai putut avea alt copil. Conform articolului 83 din Constituţie, în lipsă de urmaşi, succesiunea tronului se cuvenea celui mai în vârstă dintre fraţii lui Carol I sau descendenţilor acestora. Carol I avea un frate mai mare Leopold, care, la rândul său, avea doi băieţi, Wilhelm (n. 1864) şi Ferdinand (n. 1865). Principele Leopold, cât şi fiul acestuia Wilhelm şi-au anunţat renunţarea la drepturile asupra Coroanei României, rămânând ca posibil moştenitor principele Ferdinand. Situaţia a fost oficializată la 14 martie 1889, când Senatul votează o moţiune prin care Ferdinand de Hohenzollern este înscris sub numele de Alteţă Regală, principe de România, moştenitor prezumtiv al Coroanei. Decretul regal din 18 martie 1889 confirmă aceste titluri. O Românie modernă Grija pentru viitorul ţării l-a determinat pe Carol I să caute garanţii serioase de securitate şi să se îndrepte spre blocul Triplei Alianţe ( Germania, Austro-Ungaria şi Italia). La 18 octombrie 1887, guvernul Ion C. Brătianu semnează tratatul politico – militar cu Austro – Ungaria, tratat cu caracter defensiv, la care aderă Germania şi apoi Italia. Tratatul va fi reînoit în 1892, 1896, 1902 şi 1913. Prin alianţa cu Puterile Centrale România ieşea din izolarea diplomatică în care se găsea, îşi afla un reazem împotriva uneltirilor ruseşti, consolidându-şi poziţia în sud – estul Europei. După cucerirea independenţei, România ia un aspect european modern. Are loc o continuă înzestrare tehnică a ţării, iar eforturile de organizare economică şi dezvoltare culturală sunt intense. Ştiinţele, arta, literatura cunosc o înflorire notabilă. Răscoalele ţărăneşti care au izbucnit în februarie 1907 au arătat că problema agrară rămăsese nesoluţionată, că toată modernizarea fusese făcută pe seama ţărănimii, factorul social al întregului proces. În paralel cu reprimarea brutală (care provoacă un val de manifestări ostile prin intermediul presei), în numele suveranului se promit şi se adoptă multe măsuri legislative, ce se constituie într-un prim pas al procesului reformator în agricultură. La începutul secolului XX, alianţa României cu Puterile Centrale era erodată de divergenţele dintre Viena şi Bucureşti, precum şi de puternicul curent de opinie publică favorabil românilor transilvăneni, care deveniseră victimele unei brutale politici de maghiarizare. Formal aliată cu Austro–Ungaria, România a desfăşurat în timpul războaielor balcanice o politică opusă intereselor Vienei. Tratatul de pace semnat la Bucureşti (28 iulie 1913) consfinţeşte un important succes diplomatic al României. Pacea îi aduce şi o sporire teritorială: Dobrogea de Sud până la linia Turtucaia–Ecrene (aşa–zisul Cadrilater). Dar, raporturile cu Rusia se ameliorau. După izbucnirea războiului mondial, Consiliul de Coroană convocat de Regele Carol I la 21 iulie 1914 se pronunţă (în frunte cu premierul Ion I. C. Brătianu) pentru neutralitatea României, deşi suveranul a susţinut că datoria României era să execute tratatele ce o legau de Puterile Centrale. Carol I aprobă semnarea convenţiei cu Rusia (18 septembrie 1914), care îi asigura României, ca preţ al neutralităţii, Ardealul şi ţinuturile româneşti din monarhia habsburgică. La 27 septembrie 1914, după o domnie ce a depăşit 48 de ani, Regele Carol I a încetat din viaţă. Concluzii: Domnia lui Carol I (1866–1914) e una dintre cele mai importante din istoria României moderne. Aceasta o confirmă etapele parcurse de societatea românească în respectiva perioadă: instituirea şi recunoaşterea internaţională a regimului monarhiei ereditare constituţionale, cucerirea independenţei, proclamarea Regatului, consolidarea poziţiei României pe plan european şi aprecierea sa drept un factor de echilibru în zona balcanică, asigurarea unei stabilităţi politice interne prin alternarea la putere a liberalilor şi conservatorilor, progresele remarcabile înregistrate pe calea modernizării. Trebuie luat în consideraţie faptul că Domnitorul (Regele) Carol I, deşi era de neam german şi descendent din marea familie a Hohenzollern-ilor, s-a identificat cu aspiraţiile naţiunii în fruntea căreia a fost ales, îndeplinindu-şi cu succes rolul de monarh constituţional. Suveranul a dat dovadă de autoritate şi probitate morală, abilitate şi tact în practica politică, în asigurarea unui solid echilibru între grupări sau partide. Carol I, după dificultăţile iniţiale de adaptare la realităţile – nu de puţine ori descurajante – din noua sa patrie, s-a bucurat de un prestigiu incontestabil. Regele Carol I a făcut totul prin prisma misiunii pe care trebuia s-o îndeplinească. La 10 august 1875, atunci când a pus piatra de temelie a reşedinţei sale de vară de la Sinaia, s-a gândit la Castelul Peleş, ca la viitorul castel regal, menit să devină leagănul dinastiei române. Prezenţa sa pe tron a asigurat României o perioadă îndelungată de stabilitate politică şi a contribuit în la consolidarea instituţiilor democratice ale statului. Carol I a avut cea mai lungă domnie din istoria românească. Rolul lui Carol I în edificarea României moderne a fost considerabil dacă se ia în calcul numai cele scrise de I. G. Duca – „într-o ţară care n-avea noţiunea timpului, Regele Carol I, aducea simţul exactităţii matematice […]. Într-o ţară de aproximaţie în toate, el a adus conştiinciozitatea impusă până la meticulozitatea germană. Într-o ţară de zvâcnituri, de entuziasm violent şi de descurajare pripită, sau cel puţin de rapidă plictiseală, el a adus o stăruinţă nezdruncinată, liniştită şi regulată ca bătăile numeroaselor orologii ce umpleau apartamentele sale. Într-o ţară plină de nerăbdare şi de neastâmpăr, el a adus răbdarea care ştie să pregătească şi astâmpărul care ştie să-şi menţină seninătatea […], într-o ţară cu mentalitate orientală, el a adus un spirit occidental […], într-o ţară care, din cauza vicisitudinilor ei istorice, nu era obişnuită cu planuri dinainte făcute şi bine definitivate, el a venit urmărind un scop precis, a făcut un program şi l-a îndeplinit întocmai”. Bibliografie: Carol I al României de Sorin Liviu Damean Regalitatea în România de Ion Mamina Istoria poporului românesc de Nicolae Iorga, vol. IV firman – ordin emis de sultan (prin care erau numiţi sau maziliţi guvernatorii şi domnitorii depinzând de Imperiul Otoman) Constituţia de la 1866, actul fundamental al României moderne la elaborarea căruia şi-au adus contribuţia atât liberarii cât şi conservatorii, nu a reprezentat, o simplă imitaţie a celei belgiene din 1831, constituind doar o sursă de inspiraţie, mai ales datorită statutului Belgiei, ţară care în 1831 adoptase soluţia Principelui străin şi care îşi dobândise independenţa. Noua lege fundamentală avea să consacre o serie de principii esenţiale: suveranitatea naţională şi guvernământul reprezentativ; separaţia puterilor în stat: executivă, legislativă, judecătorească; monarhia ereditară în persoana lui Carol I şi a moştenitorilor săi (art. 82). În forma sa definitivă, Constituţia era alcătuită din 133 de articole reprezentând 8 titluri: despre teritoriul român (art. 1-4); despre drepturile românilor (art. 5-30); despre puterile Statului (art. 31-107); despre finanţe (art. 108-117); despre puterea armată (art. 118-123); dispoziţiuni generale (art. 124-128); despre revizuirea constituţiunii (art. 129); dispoziţii tranzitorii şi suplimentare (art. 130-133); Puterea legislativă era exercitată colectiv de Rege (Domn până în 1881) şi Reprezentanţa naţională. Aceasta era bicamerală – constituită din două Adunări: Senatul şi Adunarea Deputaţilor. Puterea executivă era asigurată de Rege, care o exercita, împreună cu miniştrii constituiţi în Consiliul de Miniştri. Legiuitorii de la 1866 au înscris în Constituţie principiul căruia statul este indivizibil şi inalienabil; denumirea oficială este România. Deosebit de semnificativ este faptul că nu se regăseşte nicăieri în cuprinsul acestui act vreun indiciu relativ la suzeranitatea otomană şi garanţia colectivă europeană. Unul dintre cele mai controversate articole l-a constituit cel referitor la naturalizare, precizându-se că: „Numai străinii de rituri creştine pot dobândi împământenirea” (art. 7). Acest lucru implica excluderea evreilor de la exercitarea drepturilor politice (art. 8) şi se menţiona că numai românii pot fi admişi în funcţiile politice, civile şi militare (art. 10). Titlurile de nobleţe erau desfiinţate, se stipula libertatea individului (în sensul că nici un cetăţean nu putea fi urmărit, reţinut sau arestat decât în caz de vinovăţie şi în puterea unui mandat judecătoresc) şi era asigurată inviolabilitatea domiciliului şi a corespondenţei. Proprietatea de orice natură era declarată sacră şi inviolabilă, exproprierea fiind admisă doar în cazurile de utilitate publică (drumuri de comunicaţie, salubritate publică, lucrări de apărare a ţării) şi numai după despăgubire (art. 19). PAGE PAGE 7 쥁@