Referat Arta Greaca

Mai jos puteti citi fragmente din Referat Arta Greaca si de asemenea puteti face Download Referat Arta greaca

Citeste fragmente din Referat Arta Greaca

Arta greacă Limitată iniţial la cadrul restrâns al Mării Egee , arta greacă se impune treptat, datorită acţiunilor de colonizare din secolele VIII şi VII ,în toată regiunea din jurul Mării Mediteraneene. Cuceririle lui Alexandru cel Mare fac ca la sfârşitul secolului al IV lumea greacă să se întindă la est până la graniţele cu India ,la sud să înglobeze tot Egiptul şi , mai ales, Imperiul persan. Totuşi exista o profundă diviziune politică, datorată prezenţei foarte multor etnii. Dar, în această diversitate rezida o identitate culturală comună, care face să se poată vorbi de o artă greacă. Pana in secolul XX originile artei greceşti au fost învăluite în mister, pentru că în Grecia nu se găsiseră urme din epoca pietrei. Acum se ştie că naşterea artei greceşti îşi are originea în confruntarea mai multor civilizaţii care ocupau bazinul oriental al Mediteranei. Arta cicladică  Cea mai veche mărturie artistică a lumii greceşti este arta cicladică. În epoca bronzului vechi, Cicladele produc numeroase obiecte, în argilă arsă sau bronz ,dar cele mai frumoase manifestări artistice constau în producerea de idoli cicladici. Aceste statuete din marmură reprezintă personaje puternic stilizate .Aparent simple, realizarea lor ţine seamă de păstrarea riguroasă a proporţiilor, care le conferă acest superb echilibru. În ciuda numeroaselor ipoteze ale istoricilor, semnificaţia lor rămâne încă necunoscută. Către sfârşitul mileniului II producerea lor scade.  Arta minoică Ceramica pictată reia acelaşi stil naturalist şi vesel, delectând prin reprezentări ale elementelor marine. Producerea micilor obiecte de lemn ,metal sau fildeş se făcea la scară largă. Cretanii creează, de asemenea, minunate piese de orfevrărie.  Arta miceniană Atunci când civilizaţia minoică mai străluceşte încă, sunt realizate la Micene, în secolul XVI i. C. , două mari morminte probabil princiare. Intr-un mediu relativ sărac, opulenţa lor uimeşte. Aceste morminte conţin obiecte din metal preţios, dintre care multe provin din întreaga Europă ; creaţiile autohtone sunt decorate cu scene voit violente, într-un stil aproape brutal. Începând din 1400 i. C. , după nimicirea Cretei micenienii construiesc puternice citadele fortificate, al căror aspect contrastează cu deschiderea amplă, spre natură a palatului cretan. Pereţii sunt formaţi din blocuri imense de piatră, atât de mari încât, după cum spune legenda doar ciclopii ar fi putut să le transporte. În interiorul citadelelor, palatele au dimensiuni reduse. Încăperea lor principală este construită după principiul megaronului, aflat la baza viitoarei arhitecturi greceşti. Au fost găsite clădiri funerare în forma „căpăţânei de zahar” , rodul unei măiestrii deosebite, care impun prin amploarea lor. Apariţia marii statuare şi a arhitecturii in piatră Sculptura se concentrează pe doua tipuri precise : reprezentarea unui tânăr gol (kuros ) şi a unei fete îmbrăcate ( kore ) care constituiau punctul de plecare al întregii statuare greceşti. Aceste statui precum şi acelea a perioadelor care urmează, erau pictate în întregime. Sculpturile arhaice şi-au găsit modele din statuara egipteană. La început statuile nu sunt foarte exacte, lipsa detaliilor diminuându-le expresivitatea. Dar cu timpul figurile se animă, modelul devine mai realist.  Templele, edificii cărora li se acordă toată atenţia, încep să fie construite din piatra ; încă nu se foloseşte mortarul, elementele componente fiind fixate deseori prin suprapunere. Templul, iniţial format dintr-un megaron, precedat de un pridvor, evoluează ulterior pentru a se ajunge, în secolul VI la un plan din trei parţi. Acum templul prezintă un sanctuar format din trei nave şi destinat adăpostirii statuii de cult. Când este înconjurat de un şir de coloane, pe cele patru laturi, se numeşte peripter, iar atunci când coloanele se aliniază pe două rânduri se numeşte dipter. H T tă de dorieni în secolul IX ), şi ordinul ionic, care se dezvoltă pe insule şi pe ţărmurile Asiei Mici ( în Ionia). Templele dorice sunt masive. Construcţia lor se bazează pe o rigoare arhitecturală care acordă o importanţă deosebită structurii în dauna decorului. Decorarea lor exterioară înseamnă transpunerea în piatră a unor elemente funcţionale din lemn. Ordinul ionic oferă un aspect mai suplu, punând accent, în mod intenţionat, asupra elementelor decorative. În Asia Mică, sub influenţa Orientului, se construiesc temple colosale, a căror reputaţie este mare. Templele de pe insule au dimensiuni mult mai mici. Prima perioadă a artei clasice Ordinul doric domina creaţia arhitecturală. Arhitecţii se preocupă de problemele arhitecturale ale construcţiei pentru a-i da o expresie perfectă. Ei realizează corecţii care permit atenuare deformărilor datorate efectelor optice. Începând din anul 447 i. C. , construcţia Partenonului marchează apogeul acestei arhitecturi clasice. Datorita unei soluţii ingenioase, Partenonul devine modelul întregii creaţii arhitecturale a celei de-a doua jumătate a secolului. Pe de alta parte, sculptorii renunţă la convenţiile arhaice, pentru a da statuarei un ultim suflu vital care-i lipsea: mişcarea. Prelucrarea bronzului se generalizează şi stăpânirea tehnicii turnării în ceară pierdută îi dă mai multă supleţe. La începutul secolului V stilul sever îşi pune amprenta austeră pe chipul acestor sculpturi. La mijlocul secolului, acest stil evoluează imperceptibil, spre primul clasicism, reprezentat de cei trei mari sculptori ai secolului : Miron( Dicobolul ), Policlet ( Doriforul şi Diadumenos ) şi Fidas (friza Partenonului). Clasicismul încearcă să creeze o impresie de perfect realism, construind un om ideal, care exprimă măsură şi armonie . A doua perioadă a artei clasice  Secolul IV i. C. este o perioadă de tranziţie la arta elenistică. Arhitectura dezvoltă gustul pentru decor, menţinându-şi preocuparea pentru respectarea proporţiilor. Un al treilea ordin, cel corintic, apare în interiorul edificiilor şi amestecul stilurilor este tot mai frecvent . Arhitectura religioasă creează un tip nou de mic edificiu circular a cărui funcţie exactă nu se ştie . În acelaşi timp arhitectura funerară renaşte.  Sculptura abandonează severitatea rece de până acum, abordând un stil mai afectiv . Se dezvoltă astfel un curent senzual care acordă o mare atenţie formelor sinuoase şi graţioase. La mijlocul secolului Praxitele realizează primul nud feminin: Afrodita din Cnidos. În sculptură se manifestă o tendinţă mai realistă şi zbuciumată , care prefigurează arta elenistică . Concomitent ia naştere arta portretului , care nu corespunde spiritului caracteristic primei perioade. Arta elenistică  În perioada elenistică apar numeroase oraşe noi , ceea ce permite triumful arhitecturii civile în piatră . Aceleaşi principii de simetrie şi raţionalism guvernează urbanismul, dar preocuparea arhitecţilor rămâne adaptarea construcţiilor la configuraţia locului şi a peisajelor. În aceasta privinţă teatrele sunt exemple magnifice. Pretutindeni în oraş clădirile pentru practicarea sportului, cele administrative şi culturale, ca şi locuinţele private sunt construite din piatră. Cea mai frumoasă realizare a acestui urbanism elenistic este Acropola din Pergam . Arhitectura evoluează şi în ceea ce priveşte structura sa. Spre deosebire de rigoarea clasică ,ea etalează gustul pentru ceremonii şi pentru fast. Elementele sunt deturnate de la valoarea arhitectonică pentru a satisface o preocupare tot mai mare pentru decor. Sculptura elenistică pune în evidenţă o sensibilitate total diferită de spiritul clasic. La sfârşitul secolului se face simţită o nouă tendinţă expresionistă , preocupată atât de musculaturi exagerate cât şi de subiectele legate de luptă şi durere. Acest stil domină sculptura elenistică. Arta portretului cunoaşte un succes tot mai mare . Marea pictură grecească a epocii elenistice este reprodusă în frescele de la Pompei . Pictorii stăpânesc exprimarea tridimensională . Arta greacă dispare o dată cu cucerirea romană , dar ecoul ei se va prelungi încă mult timp, constituind o inepuizabilă sursa de inspiraţie pentru curentele ce vor urma . Bibliografie: Istoria Artei, Enciclopedia Rao PAGE PAGE 4 쥁@