Referat George Calinescu - Enigma Otiliei -caracterizarea Aglaei Tulea2

Mai jos puteti citi fragmente din Referat George Calinescu - Enigma Otiliei -caracterizarea Aglaei Tulea2 si de asemenea puteti face Download Referat George calinescu - enigma otiliei -caracterizarea aglaei tulea2

Citeste fragmente din Referat George Calinescu - Enigma Otiliei -caracterizarea Aglaei Tulea2

G. Călinescu: Enigma Otiliei Aglae Tulea - caracterizare - Aglae Tulea „baba absolută, fără cusur în rău”, aşa cum o caracterizează Weissman , este sora lui moş Costache, soţia lui Simion Tulea şi mamă a trei copii: Olimpia, Aurica şi Titi. Odată apărut în scenă, personajul se mişcă într-o liniaritate totală. De la început la sfărşit Aglae stârneşte doar dezgust. Se prezintă cititorului prin intermediul lui Felix, care o observă cu atenţie: „Otilia opri pe Felix în faţa femeii mai mature. Era o doamnă cam de aceeaşi vârstă cu Pascalopol, cu părul negru pieptănat bine într-o coafură japoneză. Faţa era gălbicioasă, gura şi buzele subţiri, acre, nasul încovoiat şi acut, obrajii brăzdaţi de câteva cute mari, acuzând o slăbire bruscă. Ochii erau bulbucaţi ca şi aceia ai bătrânului, cu care semăna puţin, şi avea de altfel aceeaşi mişcare moale a pleoapelor. Era îmbrăcată cu bluză de mătase neagră cu numeroase cerculeţe, strânsă la gât cu o mare agrafă de os şi sugrumată la mijloc cu un cordon de piele în care se vedea prinsă de un lănţişor urechea unui cesuleţ de aur”. Acelaşi personaj, Otilia face prezentările: „– E tanti Aglae, sora lui papa, explică Otilia lui Felix, văzându-l cam nedumerit. – De unde să mă cunoască? întrebă Aglae. Când a murit mă-sa, era numai atât. De atuncea nu l-am mai văzut.” Prima impresie urâtă pe care o provoacă lui Felix se leagă de limbajul ei, ce caracterizează perfect femeia crescută la mahala şi educată la periferia oraşului. Prezenţa continuă a Aglaei în casa lui moş Costache e motivată, la prima vedere, de gradul de rudenie şi de poziţia casei, familiei Tulea, aflată în imediata vecinătate a casei Giurgiuveanu, dar mai ales, de dorinţa aprigă, chiar nestăpânită, a femeii de a pune mâna pe averea bătrânului. Ea este convinsă că numai banii pot aduce stabilitatea unei familii şi-i doreşte cu atâta putere încât tot restul se estompează, cu excepţia copiilor! Aglae încarnează chipul mamei devorate de răutate şi invidie faţă de copiii altora, deformată în chip grotesc de un sentiment care ar fi trebuit să o facă să devină nobilă. E atâta cheltuială în a o înlătura pe Otilia, veşnica rivală (din perspectiva ei) pentru mărunţişul Auricăi, încât personajul depăşeşte repede, şi încă de la începutul drumului narativ limitele normalului. Aglae e uscată de răutate, aproape nici nu o poţi închipui tânără, la începutul căsătoriei ei cu Simion. Personajul se mişcă într-un timp inert şi de aceea nici nu evoluează, se plimbă doar pe o traiectorie rectilinie, definitiv trasată. Gesturile cu care îl întâmpină pe Felix tind să stabilească repede relaţia. Felix este tratat cu superioritatea izvorâtă doar din ură faţă de încă un eventual pretendent de moştenire, de aceea „demnitatea” cu care îşi ridică mâna spre a-i fi sărutată se potriveşte prea puţin cu acel „hm!” „arţăgos” rostit „cu un glas răguşit, însă forte. Eşti flăcău în lege!” Aflând că Felix va intra la Universitate, Aglae se miră sumbru. „Felix va cunoaşte curând împunsăturile mătuşii, pe toţi deodată îi împroşcă cu venin: – Aşa?! se miră Aglae. N-am ştiut: faci azil de orfani. [...] faceţi pensiune, continuă implacabil Aglae. O să aibă Otilia cu cine se distra, ce zici, Pascalopol? [...] – Aşa eşti dumneata, cocoană Aglae, maliţioasă”. Este întruchiparea răului, malignitatea. Pascalopol o consideră „maliţiosă”, în realitate Aglae e numai venin, şi mai ales asupra Otiliei îi place să-l verse. Fata încurcă planurile ei din mai multe puncte de vedere. Privirile lui Felix, fixate asupra Aglaei, în momentul în care Pascalopol îi oferă Otiliei un inel cu safire, descoperă că „prin ochii Aglaei şi ai Aurichii trecură fulgere”. Aglae conduce peste tot. În propria casă îl şine din scurt pe Simion, face şi desface căsătoriile copiilor, întoarce totul după bunul ei plac. La întoarcerea Olimpiei, Aglae simulează supărarea, în realitate e satisfăcută că fata ei are un soţ avocat: „Aglae şi Aurica întoarseră capul simulând surpriza. – Olimpia! Tu eşti? exclamă Aglae cu o solicitudine în care voia să pună totuşi o uşoară urmă de supărare. Olimpia se lăsă sărutată de Aglae pe amândoi obrajii, în vreme ce mâna acesteia era sărutată cu un respect afectat de Stănică”. Motivul acestei răceli al relaţiilor îi este explicat lui Felix de Otilia: „Aceasta-i povesti că totul era o idee absurdă a lui Simion fără nici un temei, pe care o striga când era în toane rele, că bătrânul avea o casă a lui nu prea mare, pe care Aglae voia să i-o dea Olimpiei ca zestre, dar Simion nu consimţea nevrând să rămână fără nimic. Aglae îi confisca pensia şi orice ban, chiar mica chirie pe care o scotea de pe casa lui. Astfel, s-ar fi părut că rezistenţa bătrânului e un resentiment faţă de tutela Aglaei”. Aversiunea Aglaei faţă de Otilia e mărturisită direct. Fata i se pare o „zănatică” şi-i recomandă făţiş lui Pascalopol să-şi caute de nevastă o fată cuminte şi aşezată, sugerând vizibil un portret asemănător cu cel al propriei fiice. Neavând nici o înclinaţie, nici o preocupare, nici măcar toleranţă pentru înclinaţia artistică a Otiliei, muzica pianului o agasează: „Aglae însă dădu dovezi de impacienţă, ca şi când o muscă ar fi supărat-o. În sfârşit izbucni trântind o carte: – Grozav de agasant pianul ăsta! (Apoi strigând): Otilio! dă-l încolo de pian, ştii că mă enervează! (Mai încet către ceilalţi): Ori ştii să cânţi, ori nu. Pianul cere talent... Didina cânta bine!” Otilia îi cunoaşte aversiunea. Supărată, ascunsă de ceilalţi, Otilia îi mărturiseşte lui Felix: „– Nu ştii ce viperă este tanti Aglae asta! Uf!” În războiul de cuvinte pe care-l provoacă adeseori Aglae, Pascalopol intervine ba de partea Otiliei, ba a lui Felix şi săgeţiile ei veninoase se opresc adesea în el. Titi, cel mai mic dintre copii, are o situaţie gravă la învăţătură. Aglae îl solicită pe Felix pentru a da ajutor băiatului, în realitate sperând o apropiere între băiat şi Aurica. Văzând că lucrurile nu merg într-o astfel de direcţie, ea trage concluzia că „cine citeşte mult se scrânteşte” şi întrerupe lecţiile. Toţi copii ei sunt departe de a fi normali. Aglae e grijulie cu fiecare dintre ei, dar dominaţia ei le-a sfărâmat definitiv personalitatea. „Atrasă de zgomot, Aglae veni şi, informată de Felix, irupse zgomotoasă în odaie. – Iar ai hemoragie, drăguţă – se văietă ea –, să-ţi dau vată. Scotocind prin casă, veni cu-n tampon mare de vată, pe care-l vârâ în nara lui Titi, punându-i în acelaşi timp o mână pe frunte. – Asta e numai din pricina oboselii, bombăni ea. Mai dă-o în plata Domnului de carte că n-am să te fac filozof”. Greşeşte profund în metodele de educaţie, pe Titi îl trimite să se legene ca să se liniştească, amplificându-i astfel boala psihică, iar pe Aurica o îndeamnă să-şi găsească un bărbat şi să se mărite, iubirea neintrând în calculele sale. Pe soţul ei, deşi bolnav, îl dispreţuieşte, îl ignoră şi îl abandonează într-un ospiciu, fiind total lipsită de sentimente umane. Aglae e prezentă în casa lui moş Costache şi cu speranţa că, dacă moartea bătrânului ar surveni la un moment dat ea să se afle cât mai pe aproape. Spre a obţine moştenirea, femeia e în stare de orice, e de acord să declare chiar că fratele ei e nebun: „Te duci dumneata, ca soră, să declari că fratele dumitale e nebun? – Mă duc! zise furioasă.[...] – Nu mai rămâne altă soluţie decât să te iei bine cu el şi mai ales cu Otilia! – Eu cu Otilia? Niciodată!” Discuţia aceasta dintre Stănică şi Aglae lămureşte multe laturi ale personajului. Este pentru prima dată când femeia mărturiseşte deschis avesiunea ei pentru Otilia. Scena ce-a urmat atacului din septembrie al lui moş Costache întregeşte portretul personajului ce căpătase „fizionomia aspră a unui căpitan de vapor care comandă în timp de naufragiu: – Aurica – strigă ea – vino repede, că i-a venit rău lui Costache! Cheamă-l şi pe Titi. Treceţi dincolo, să nu fure vreunul ceva. Marino! tu aleargă iute la Stănică să vie şi el şi Otilia şi să aducă doctorul pe care-l ştie el. Ah! tocmai acum l-a găsit şi pe Costache. Sunt sfârşită. N-am pus nimic în gură de azi-dimineaţă.” Ajunşi în casa lui moş Costache, Aglae i se adresează arogant: „– Ce-i cu tine, Costache? întrebă mai mult arogant decât comiserativ Aglae. Te-a pus dracu să cari cărămidă, să faci casă, parcă n-aveai casă. Aşa e când te iei după copii!” Personajul alunecă nu o dată spre comic. Dorind să intre cât mai repede în stăpânirea averii, sau măcar a unei părţi a ei, între Aglae şi moş Costache se iscă o adevărată luptă. Sub pretextul că vrea să cumpere medicamente, ea încearcă să-i ia cheile, iar bătrânul „holbă ochii şi-şi muşcă buzele, fără sunet. Cu mâna strânse şi mai tare cheile. Aglae întinse mâna şi dădu să i le apuce.” Asediul casei bătrânului era condus tot de ea: „Luă comanda casei, ajutându-se de Marina, propria lui servitoare[...] Stănică vru neapărat să doarmă în salonul cu scrinul, Aglae în sufragerie. Servitoarea Aglaei fu consemntă să se culce la intrare, pe prag. Astfel, după terminarea mesei care dură foarte mult, toată casa fu ocupată milităreşte de cele şapte persoane (Stănică, Olimpia, Aglae, Aurica, Titi, doctorul, servitoarea) încât nici o mişcare nu era cu putinţă fără trecere prin odaia cuiva”. Zgârcită şi rapace, invidioasă şi plină de ură, ea sfârşeşte prin a moşteni o casă ruinată şi dărăpănată, fiind înşelată de Stănică şi de Costache, căzând ea însăşi în ţesătura propriilor intrigi. În realitate, truda femeii se risipeşte aproape toată. Autoritară, anihilează personalitatea copiilor ei, pe care nu-i înţelege şi care eşuează lamentabil: Olimpia va fi părăsită de Stănică, Titi se va însura, dar familia va hotărî dacă să rămână sau nu însurat, iar Aurica se usucă pe zi ce trece. 쥁