Referat Intelectuali Razboi

Mai jos puteti citi fragmente din Referat Intelectuali Razboi si de asemenea puteti face Download Referat Intelectuali razboi

Citeste fragmente din Referat Intelectuali Razboi

“Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi” de Camil Petrescu (similitudini in perspectiva pe care o realizeaza Camil Petrescu si Liviu Rebreanu) Drama intelectualului intr-o societate bazata pe inegalitati este o tema frecventa in literatura româna si universala si cunoaste o tratare deosebit de complexa in opera lui Camil Petrescu “Ultima noapte de dragoste, intâia noapte de razboi” si in opera lui Liviu Rebreanu “Padurea Spânzuratilor”. Romanul lui Camil Petrescu constituie un moment important in tratarea temei pe plan filozofic si pe plan literar. Formula aleasa, aceea a unei confesiuni a personajului principal reprezinta o indepartare de la traditia romanului realist obiectiv (fapt ce deosebeste lucrarea de romanul lui Rebreanu), scris la persoana aIII a. In felul acesta romanul devine un monolog interior, fapt care ofera personajului posibilitatea de a evolua permanent intre planul interior, sentimental si planul exterior (societatea, razboiul). Consecinta unei asemena perspective este o evaluare unitara a unei realitati complexe, dintr-o perspectiva unica, subiectiva. Stefan Gherghidiu cauta adevarul dovedind o constiinta lucida, care aspira catre esenta. Romanul se deschide cu o scena de la popota ofiterilor, din timpul primului razboi mondial, cu o conversatie despre familie si in special rolul sotiei in cadrul acestei institutii, pe vremuri respectabila. Controversa iscata, ce-i impartea in doua tabere pe cei prezenti la discutie, acuzatorii si aparatorii ai unei cauze fictive, ii provoaca sublocotenentului Stefan Gheorghidiu revenirea in memorie a propriei sale casnicii distruse, din punctul sau de vedere de o nevasta devenia prea mondena sub influenta unei mosteniri neasteptate venita sa schimbe un rost fixat al lucrurilor. Cu toate ca tânarul sublocotent este macinat de o gelozie chinuitoare din primele pagini s-ar putea trage concluzia ca dragostea fata de sotia sa este atât de puternica incât el este in stare chiar sa dezerteze pentru a o putea revedea: ”…peste câteva clipe m-a cuprins o ura amara si seaca impotriva tuturor. Prostia pe care o vedeam mi-a devenit insuportabila, pripit, ca o incalzire si iritatie a pietii pe tot corpul. Nu asteptam decât sa izbucnesc…pândeam un prilej, o cotitura de fraza sau de gest, ca sa intervin cu o aruncatura de grenada” Toate aceste sentimente, aparent contradictorii care se izbesc de sufletul lui Stefan Gheorghidiu se invârt in jurul a doua axe: gelozia si iubirea excesiva pentru o femeie care, odata obisnuita cu mondenitatea, a capatat o oarecare (mare) independenta ce i-a permis indepartarea treptata, dar constanta de sotul sau. Toate aceste concluzii sunt concretizate prin vocea lui Orisan care in mod just observa: ” o iubire mare e mai curând un proces de autosugestie… Trebuie timp si trebuie complicitate pentru formarea ei. De cele mai multe ori te obisnuiesti, greu la inceput, sa-ti placa femeia, fara de care mai târziu nu mai poti trai. Iubesti intâi din mila, din indatorire, din duiosie, iubesti pentru ca sti ca asta o face fericita, iti repeti ca nu e loial sa o jignesti, sa inseli atâta incredere. Pe urma te obisnuiesti cu surâsul si cu vocea ei, asa cum te obisnuiesti cu un peisaj. Si treptat iti trbuieste prezenta ei zilnica”. Eroul principal al romanului este un intelectual preocupat in primul rând numai de probleme de constinta. Este un intelectual fin, care si-a facut din speculatiile filozofice mediul fundamental in care se misca cu dexteritate. Liniile de gândire trasate in câmpul istoriei filozofice ii sunt cunoscute cu de-amanuntul si gândirea lui proprie aluneca spre ele cu abilitate si subtilitate. Faptul ii provoaca o placere spirituala superioara, pe care o doreste unica si netulburata. Este defapt o izolare de viata trepidanta a complicatiilor sociale, o evadare intr-o lume in care domina numai spiritul filozofic, cu puterea lui de o gândi o noua rânduiala. In aceasta lume vrea sa o ridice si pe sotia sa pentru a trai impreuna o dragoste eliberata de contingentele comune ale vietii sociale, o dragoste care sa fie numai a lor, sau numai a lui. Pasiunea lui Stefan Gheorghidiu izvoraste dintr-o metafizica a iubirii pure si absolute. De aceea ii este necesara Ella careia i se subjuga si pe care n-o poate rupe din sufletul sau. Acesta este si izvorul geloziei sale, când comportarea sotiei ii infiltreaza in constiinta semne de intrebare, care il fac sa se zbata intre certitudini si indoieli. Pentru Stefan Gheorghidiu iubirea este receptata ca o experienta posibila, o imbogatire a relatiilor intime, nu ca o raportare a indragostitului la fiinta iubita. El este indragostit mai degraba dintr-un orgoliu satisfacut si traieste doar iluzia iubirii, nu sentimentul ca atare, caruia nu se abandoneaza niciodata, si nici nu consimte la sacrificii in numele dragostei. Pentru Stefan Gheorghidiu iubirea este o problema de {auto}cunoastere, nu de implicare sentimentala. In aspiratia lui catre absolut el nu urmareste adevarul despre Ella, ci mentinerea propriului echilibru interior. Dupa ce experienta dramatica a luptelor de pe front l-a regenerat interior si i-a redat increderea in sine personajul depaseste esecul sentimental si matrimonial… o inlatura pe Ella din prezentul revigorat al existentei sale, daruindu-i “…tot trecutul”. “Ultima noapte de dragoste, intâia noapte de razboi” cuprinde atitudinea autorului in fata razboiului, o preocupare teoretica si practica esentiala pentru el, eveniment de o covârsitoare importanta pe plan istoric si moral. Razboiul a dus la rasturanarea planului constiintelor, a impus necesitatea revizuirilor de tot felul. Sunt imagini realiste scuturate de artificii, sub care ramâne intreaga si nealterata spaima primara a omului in fata mortii, constiinta sacrificiului, eroismul, hotarârea de a invinge ramânând niste reflexe pornite dintr-o constiinta biologica in primejdie, care se apara cu orice pret. Episodul “Ne-a acoperit pamântul lui Dumnezeu” este o ilustrare exceptionala, de o inalta realizare artistica a unei psihologii a groazei, a panicii:”cadem cu sufletele rupte, in genunchi, ne aruncam jos, care cum putem, apoi alergam, coborâm speriati, imprastiati…deasupra intâia explozie iti sparge urechile, te nauceste, a doua te baga in pamânt. Dar prin faptul ca le-ai auzit pe amândoua nu esti mort…am rasucit gâtul ca un pui bolnav, resemnat, ca pe tocator. N-a fost nici de data astaPamântul farmitat, tasnit in sus cade acum cu intârziere, in ploaie, pe noi… Abia mai inteleg bocetul, ca o litanie, ca un blestem apocaliptic, din adâncul adâncurilor parca: Ne-a acoperit pamântul lui Dumnezeu”. Cu aceasta experienta tragica, la care se adauga altele, ulterior, Stefan Gheorghidiu acumuleaza o cunoastere exacta a razboiului si a realitatii in general, incât constiinta lui se limpezeste de framântarile minore care ii umplusera sufletul de veninul geloziei. Gheorghidiu intelege in final ca experienta razboiului, tot ceea ce a vazut micsoreaza drama si framantarile lui individuale, fiindca razboiul zguduie din temelii constiinta intregi colectivitati, in fata careia drama sa personala I se pare cu totul insignifianta. Padurea Spânzuratilor De Liviu Rebreanu (drama intelectualului in conditiile razboiului) Drama românului transilvanean inrolat in armata imperiului austro-ungar a preocupat mult pe Liviu Rebreanu cu atat mai mult cu cat unul din fratii sai a avut un destin asemanator cu cel al lui Apostol Bologa. Insa chiar autorul precizeaza ca “subiectul – o constructie cerebrala la inceput – s-a umanizat numai cand a intervenit contactul cu viata reala si cu pamantul. Fara tragedia fratelui meu “Padurea spânzuratilor” n-ar fi iesit de loc sau ar fi avut o infatisare anemica, livreasca precum au toate cartile ticluite in cap, la birou, lipsite se seva vie si inovatoare pe care numai experienta vietii o zamisleste in sufletul creatorului lui”. Poate tocmai din acest motiv Rebreanu este intre primii scriitori din literatura europeana care abordeaza tema razboiului, romanul “Padurea spânzuratilor” fiind realizat dupa un intens proces de documentare, care-l va purta pe urmele fratelui disparut. Toate acele informatii descoperite vor fi inglobate insa organic intr-o viziune proprie care-I pune in evidenta talentul de romancier. Si tot Rebreanu continua:”In Apostol am vrut sa sintetizez prototipul propriei mele generatii. Sovairile lui Bologa sunt sovairile noastre ale tuturora, ca si zbuciumarile lui”. Caci Apostol Bologa este prototipul generatiei de intelectuali ardeleni siliti intr-un anumit context social-politic sa lupte sub steag dusman, intregul roman reliefând de fapt conditia tragica a omului aflat in situatie limita , care cautându-se pe sine parcurge un destin tragic. Iar “Padurea spânzuratilor” prezinta de fapt drama dezechilibrului si prabusirii sufletesti a unui om cu constiinta zguduita in imprejurari vitrege ale vietii in timp de razboi. Prin simetrie compozitionala, romanul incepe cu un element hotarâtor pentru pierderea echilibrului interior, cu scena executiei prin streang a soldatului ceh Svoboda si se incheie identic cu omorârea locotenentului Bologa, ambii dezertori din armata austro-ungara. Numele personajelor se schimba, conflictele sufletesti ramân insa aceleasi. Este surprinzator câta deosebire exterioara aparenta exista intre Apostol si Svoboda, si câta comuniune ascunsa. Locotenentul Bologa acuza “o vina” pe care vocea interioara a tatalui o sopteste necontenit si o infiltreaza in constiinta fiului “Ca barbat sa-ti faci datoria”. Insa in timpul executiei comportarea neinteleasa si reactiile involuntare tradeaza intelegerea celei de-a doua parti a sfatului parintesc “sa nu uiti niciodata ca esti român”. Constientul lui Svoboda si inconstientul lui Bologa sunt de o tulburatoare identitate, de aici decurgând similitudinile neasteptate de situatii, in final de destine. Caci initial Apostol Bologa are un temperament robust, cu instincte puternice, dar bine strunite, linistit ca apele unui lac adânc, neproblematic, desi extrem de sovaielnic. Este nevoie de un impuls extrem de puternic, de o intamplare nefericita care sa activeze contradictii sufletesti latente nebanuite, pentru a-I dezvalui intrega complexitate a fiintei. Razboiul, ucigator de energii, având totodata o puternica forta demascatoare sparge ca o piatra suprafata aparent neteda si echilibrul precar al vietii si constiintei locotenentului Bologa. Insa firul evolutiei si metamorfozelor sale sufletesti este foarte incurcat, cu sinuozitati si contorsiuni derutante. In numele unor idei pur teoretice , abstracte de patrie, lege, datorie si stat Apostol Bologa are constiinta impacata ca votând pentru executarea dezertorului si-a facut datoria. Insa realitatile brutale ale vietii concrete ii dovedesc contrarul, (iar) simultan in sufletul sau se acumuleaza progresiv obsesii si angoase, care culmineaza cu vestea mutarii pe frontul roamnesc. Caci Bologa ajuns in Ardeal trce din ipostaza de soldat in cea de român aceasta din urma excluzând orice acte de bravura militara ce I-ar fi adus medalii si punându-l in final in situatia lui Svoboda, evidentiindu-i asfel latura umana. Ciudat este faptul ca desi având o harta a pozitiilor inamice in buzunar Bologa nu vrea sa dezerteze, cel putin nu in adevaratul sens al cuvantului. El vrea sa scape de fapt de o conjunctura care l-a sufocat pâna cu putin timp inaintea luarii deciziei finale. Asa se explica si putina pregatire cât si refuzul sistematic al oricarui ajutor din partea Ilonei sau a lui Vidor, dar si eliberearea stranie pe care o simte când este gasit de Varga. Referitor la acel moment chiar Rebreanu nota ”apoi fâsia de lumina muri in potopul de intuneric”. O eventuala interpretare a acestei fraze ar fi ca Apostol nu gasise inca lumina revelatoare a iubirii de (moarte) absolut, dar primul pas fusese deja facut iar celelalte optiuni devenisera nule, pierzându-se in “intuneric”. Iar cartea a patra se deschide (chiar) cu infatisarea starii de sprit a lui Bologa care spre deosebire de inchistarea si apasarea pe care le simtea inainte “acum mergea linistit de parca ar fi scapat de toate grijile. Sudorile I se uscasera pe fata si…ii trecu prin minte c-ar putea raci si isi puse casca pe cap”. Ori acestea nu sunt gânduri de om cu constiinta vinovata, ci mai degraba sunt ale unei persoane ce depasit primul stadiu, acela al soldatului pus sa ucida, trecând la o faza superioara, aceea de intelegere a apartenentei la un neam. Caci, in mod indirect, odata prins, el poate sa declare nestingherit ca este român,. in acelasi timp debarasându-se de perceptia falsa a ideilor de patrie, datorie, onoare ce-l insotise pâna atunci inlocuindu-le cu adevarata datorie de care tatal sau ii vorbise când era mic. Din acest punct cele doua destine, intr-un fel paralele ale lui Varga si Bologa se despart caci, desi prieteni din timpul facultatii, Varga mai are de invatat, nefiind pus inca in fata dilemei eliberarii nationale: ” Vezi Bologa?…Iti aduci aminte, când te-am prevenit in tren si pe urma si …Rau imi pare ca…eu mi-am facut datoria…numai datoria, precum trebuie sa si-o faca orice om pe lume, oriunde si in orice imprejurare…”. Acel oriunde insa in cazul lui Apostol I-a trezit constiinta de neam, si prin modul in care Rebreanu prezinta felul de a gândi al lui Varga, se intuieste caracterul circular al romanului, (caci: daca) numele se schimba, destinul ramâne insa acelasi, din perspectiva statului fara nume si fara chip, Austro-Ungaria care prin intinderea sa nebanuita si-a semnat singura destramarea. Soldatii sai pe care se bazeaza puterea apartin natiunilor asuprite si in mod firesc nu vor lupta contra connationalilor lor. Pe drumul ce-l duce la inchisoarea provizorie Apostol are o revelatie de alta natura decât cea pe care avut-o când ea mic. De aceasta data “il cutremura o spaima ciudata si, ca o rugaciune, incepu sa mumure din buze : Dumnezeu, Dumnezeu… Repetând acelasi cuvânt cu nadejde fierbinte, I se coborâ in suflet increderea si zise, ridicând capul spre cerul albastru insorit al vazduhului ”De ce sa mor?…nu vreau sa mor! Viata e doar…Viata”” . Prin aceste gânduri se face usor trecerea de la ipostaza de român la cea de om, mai profunda decât toate celelalte dar cel mai greu de atins. Prin modul in care o descrie, autorul sugereaza clar ca acea intelegere divina nu poate salaslui in mintea oricarui om ci a celui care pe de o parte a incercat sa-si inteleaga destinul prin latura religioasa preferata de mama sa, apoi prin perspectiva morala a tatalui sau pentru ca in final sa ajunga singur, in drum spre esafod sa descopere ceea ce cauta de mult. Desigur copilaria si mai ales facultatea de filozofie au avut o influenta capitala in intelegerea aceasta dar in momentul disperarii, si al renuntarii la cautare ea a ajuns in sufletul sau. Ceea ce a descoperit Bologa nu este, cum s-ar putea crede, vreo taina ce ar fi oprit razboiul sau ar fi unit in mod miraculos Transilvania cu Romannia implinind astfel dorinta postuma a tatalui sau, nu… Bologa a inteles ca destinul sau a fost implinit. Numele profetic pe care-l purta prevestise numai sacrificiul sau in numele iubirii dintre oameni, iar viata sa este semnificativa nu din punct de vedere evolutiv, ci prin prisma finalului cand ”in fata lucea tainic luceafarul, vestind rasaritul soarelui”. Prin acesta imagine Rebreanu sugereaza poate distrugerea intunericului si a atmosferei apasatoare de la inceputul romanului, si inceperea unei perioade de soare si bucurie, cel putin din punctul de vedere al sufletului lui Apostol. La sfârsitul cartii numele ii este repetat de trei ori marcând exact cele trei faze ale evolutiei sale de la un simplu soldat la un roman si apoi un om ce si-a inteles viata si menirea in rândul semenilor sai. Opera lui Camil Petrescu si cea a lui Rebreanu reprezinta contributii insemnate om definirea personalitatii intelectualui in literatura secolului XX. 쥁