Referat Concert Din Bach
Mai jos puteti citi fragmente din
Referat Concert Din Bach si de asemenea puteti face
Download Referat Concert din BachCiteste fragmente din Referat Concert Din Bach
HORTENSIA PAPADAT-BENGESCU
CONCERT DIN MUZICÄ‚ DE BACH
ÃŽnceputurile literare ale Hortensiei Papadat-Bengescu situate sub
semnul colaborării la revista "Viaţa românească", se caracterizează
printr-o proză de fină analiză a celor mai subtile reacţii ale
sufletului feminin. Scrieri precum Ape adânci, Femeia în faţa
oglinzii sunt realizate predominant dintr-o perspectivă subiectivă
care se apropie de o minuţioasă notare a senzaţiilor. Participarea
scriitoarei la şedinţele cenaclului "Sburătorul", căruia îi şi
dedică de altfel primele ei romane, îi influenţează modalitatea de
expresie literară, îndrumând-o spre extinderea câmpului de
observaţie.
Investigaţia psihologică şi fiziologică se adânceşte în romanele
Fecioarele despletite, Concert din muzică de Bach, Drumul ascuns,
Rădăcini şi se întregeşte cu o incisivă prezentare a mediului
social. Criticul "Sburătorului", E. Lovinescu, vedea în opera
Hortensiei Papadat-Bengescu o ilustrare a evoluţiei necesare de la
subiectiv la obiectiv în cadrul prozei româneşti.
Opera scriitoarei ilustrează şi un alt principiu lovinescian, acela
al inspiraţiei citadine. Marele oraş este mediul în care evoluează
cu naturaleţe personajele Hortensiei Papadat-Bengescu. "Cetatea vie",
cum numeÅŸte BucureÅŸtii Mini, personajul romanului Fecioarele
despletite, nu mai reprezintă, ca pentru literatura de inspiraţie
sămănătoristă a începutului de secol, un loc al pierzaniei, al
tuturor viciilor, ci un cadru de viaţă.
Romanele Fecioarele despletite, Concert din muzică de Bach, Drumul
ascuns şi Rădăcini, alcătuiesc ciclul Hallipilor numit astfel după
familia ai cărei reprezentanţi se află în centrul acţiunii care
cuprinde ÅŸi alte familii legate prin rudenie, prietenie sau interese
precum Rim, Drăgănescu sau Maxenţiu.
Deşi iniţial nu au fost proiectate ca un ciclu, cele patru romane au
fost realizate unitar, formând ceea ce se numeşte "o cronică de
familie" (a doua din literatura română după "Romanul
Comăneştenilor" de D. Zamfirescu), comparabilă cu celelalte cronici
scrise de Emile Zola ("Les Rougon Maquart"), Galsworthy (Forsyte-Saga),
Roger Martin du Gard (Les Thibault) H. Papadat-Bengescu foloseÅŸte, ca
şi aceştia, formula romanească tipică: mai multe romane ce pot avea
existenţă de sine-stătătoare, în care câteva generaţii ale unei
familii sunt proiectate pe un cadru social-istoric, luminându-se
succesiv diferitele grupuri, preluând şi urmărind evoluţia unor
personaje. Originalitatea autoarei române constă în importanţa
acordată laturii psihologice, folosind modalităţi artistice specifice
şi înscriindu-se astfel în preocupări europene moderne, contemporane
ei.
Din punct de vedere social, personajele romanelor din ciclul Hallipa
sunt în majoritate îmbogăţiţi de dată recentă care îşi pun
întreaga energie nu în slujba dobândirii de avere, subiecte
balzaciene, ci în serviciul parvenirii în ierarhia socială, pentru a
li se uita originea umilă şi a pătrunde în societatea înaltă.
Acest snobism, comparabil cu cel al personajelor lui Marcel Proust, este
evident în cazul unor personaje ca Ada Razu şi Coca-Aimée .
Viziunea lipsită de iluzii, adesea grotească, a acestei lumi pe care
o oferă romanele Hortensiei Papadat-Bengescu se sprijină pe
modalităţi narative moderne ce adâncesc perspectiva. Astfel
prezentarea evenimentelor şi a personajelor de către narator
alternează cu introspecţia (analiza psihologică întreprinsă de
către personajul însuşi) şi cu diferitele puncte de vedere asupra
aceleiaşi situaţii. Apar şi personajele-reflectori, Mini şi Nory,
din perspectiva cărora sunt prezentate o mare parte din evenimente şi
personaje, cititorul află despre situaţia din familia Rim sau despre
cauza suferinţei Lenorei, de exemplu, pe măsură ce Mini şi Nory iau
ele însele cunoştinţă de aceste lucruri.
Nu vom întâlni acţiuni propriu-zise în romanele H. P. Bengescu ci
mai mult colportarea noutăţilor mondene, comentarii, analize.
Tipurile clasice reprezentând generalitatea sunt înlocuite în bună
parte prin "cazuri", excepţii la limita anormalităţii.
˜
Â
Ãâ€
ú
þ
e ridicol în efortul de a păstra aparenţele de moralitate şi
rafinament. Sunt nişte însinguraţi care sub mască ascund "drumuri
ascunse" unitatea familiei fiind dată de convenţiile mondene, -
"murdăriile lustruite" - cum le numeşte George Călinescu.
Snobismul, reflex al parvenirii, presupune mimarea până la exces a
rafinamentului nobiliar. Elena, de exemplu, îşi organizează timpul:
"O zi pe săptămână pentru audiţii muzicale. O seară pentru dineuri
obligatorii. Una pentru mesele obligatorii. Una pentru mesele de familie
şi o altă zi pentru a răspunde obligatoriilor din afară". Ada,
burgheză bogată, cumpără un titlu nobiliar (prin căsătoria cu
prinţul Maxenţiu) şi are alte preocupări: hipodrom, profesor de
echitaţie acasă, dans, sport, plimbări la şosea. Muzica este
considerată culme a rafinamentului. Concertul organizat în salonul
Elenei cu participarea excepţională a muzicianului Marcian este un
simbol al alianţei moderne şi pretext românesc.
Muzica este nu numai un pretext românesc dar şi modalitate de
structurare a materialului epic atât la nivelul secvenţelor mari cât
şi la nivelul microsecvenţelor. Viziunea romanească de ansamblu, are
aspect muzical: o orchestraţie complexă cu reluarea motivelor,
cadrilul cuplurilor, redistribuirea în perechi. Chiar şi stilul
prezentării personajelor are o tonalitate specifică, sugestivă:
grotească pentru Rim, rece pentru Elena, năvalnică pentru Leonora
etc.
Şi frazele sunt muzicale sau nu în funcţie de ceea ce exprimă:
epitete dublate, dezvoltări mai ample contrapunctate de enunţuri
simple şi scurte, reluări, sufixe adjectivale cu sugestie
onomatopeică.
În locul construcţiei epice dense, rotunde (în genul lui Rebreanu)
H. P. Bengescu foloseÅŸte tehnica montajului discontinuu, o orchestrare
a monologurilor interioare într-o paradă de travestiri morale ale
personajelor, cu mişcare epică minimă.
Concert din muzică de Bach, unul dintre cele mai realizate din ciclu
şi din întreaga creaţie a autoarei, urmăreşte alternativ mai multe
destine: în familia Rim pătrunde, ca un element dizolvant, Sia, fiica
naturală a doctoriţei Lina Rim cu boemul Lică Trubadurul (poreclele
au un rol important în roman).
Aventura doctorului Rim ÅŸi apoi a gemenilor Hallipa cu Sia se
sfârşeşte cu moartea acesteia din urmă. Sunt urmărite în acelaşi
timp sforţările de a parveni ale Adei Razu, numită "făinăreasa",
întrucât tatăl ei se îmbogăţise din negoţul cu făină.
Căsătorită cu muribundul prinţ Maxenţiu pentru titlul lui şi
cucerită de farmecul lui Lică Trubadurul, Ada îl va aduce pe acesta
în casă sub pretextul de a se ocupa de cai, în fond pentru a-l
înlocui pe Maxenţiu după moartea acestuia într-un sanatoriu din
Elveţia. În sfârşit, în roman sunt descrise pregătirile făcute de
Elena Drăgănescu pentru Concertul din muzică de Bach organizat în
salonul său, precum şi începutul iubirii dintre ea şi muzicianul
Victor Marcian. Acest concert constituie punctul culminant al romanului.
Pentru snobii din carte, audierea concertului nu reprezintă un
eveniment muzical, ci unul monden, deoarece salonul Elenei Drăgănescu
se bucură printre ei de o bună reputaţie. Amânat de mai multe ori,
concertul este precedat de înmormântarea Siei, la care participă
toate personajele romanului, fiecare fiind preocupat de problemele sale.
În primele 9 capitole ale romanului, Elena este o prezenţă
indirectă, dar dominatoare prin insistenţa şi interesul cu care
numele ei revine în gândurile şi conversaţia lui Mini, Nory şi ale
"bunei Lina". "Are faţa calmă cu părul negru dat în sus", stăpâna
casei are o frumuseţe mai accentuată ca şi caracterul, este
protocolară şi rigidă în felul ei. Elena Drăgănescu e prin natură
şi educaţie o aristocrată cu gusturi fine marcate de snobism, o
fiinţă distinsă şi rece, convenţională şi autoritară nu numai
în relaţiile cu prietenii şi cunoscuţii, ci şi faţă de unii
membri ai familiei. Caracter perfect echilibrat, de o corectitudine
minuţioasă, figură corneliană, roasă de secrete ambiţii şi
afişate ambiţii artistice, Elena pare multă vreme un personaj linear,
imperturbabil, cu o sensibilitate monovalentă, aservită unei singure
pasiuni, muzica. Dragostea ei discretă şi nestăpânită pentru
pianistul Victor Marcian, deşi nemotivată în ordinea caracterului, nu
trebuie să surprindă, pentru că tot muzica e aceea care înlesneşte
această apropiere. În sufletul tulburat al acestei femei glaciale,
dragostea şi muzica se confundă, se intercondiţionează. Sub impulsul
fascinaţiei pe care o simte faţă de Marcian, omul şi artistul,
întreaga fiinţă a Elenei se modifică fundamental
ì¥Â`