Referat Vasile Voiculescu - In Gradina Ghetsemani -prezentare Generala

Mai jos puteti citi fragmente din Referat Vasile Voiculescu - In Gradina Ghetsemani -prezentare Generala si de asemenea puteti face Download Referat Vasile Voiculescu - In gradina Ghetsemani -prezentare generala

Citeste fragmente din Referat Vasile Voiculescu - In Gradina Ghetsemani -prezentare Generala

Vasile Voiculescu – În grădina Ghetsemani Semnificaţia titlului Volumul „Pârgă” (1921), din care face parte şi poezia „În grădina Ghetsemani”, marchează afirmarea originalităţii liricii voiculescene şi deschide seria volumelor cu registru tematic, religios, în care „sacralizarea nu este decât forma dintâi a unui ceremonial cosmic” (Aurel Sasu): „Poeme cu îngeri” – 1927, „Destin” – 1933, „Urcuş” – 1937. Complexitatea problematicii, spiritualizarea imaginii – marcând descprinderea de tradiţionalismul sămănătorist, ale cărei influenţe sunt depistabile în maniera abordării poeziei din primele volume („Poezii” – 1916, „Din ţara zimbrului” – 1918) şi înnoirea expresiei sunt trăsăturile esenţiale ale acestui volum. Dacă în primele două volume scenele şi motivele biblice reprezentau, mai degrabă, simple elemente decorative, în „Pârgă” acestea devin cutremurătoare alegorii ale frământărilor ce însoţesc spiritul în „marele exil interior” (Al. Sasu). Motivul central al poeziei „În grădina Ghetsemani”, anunţat încă din titlu, este acela al rugăciunii lui Isus în grădina Ghetsemani pe Muntele Măslinilor, din „Sfânta Evanghelie după Luca” (22, 40-46). Păstrând majoritatea detaliilor din textul biblic, Voiculescu resemnifică însă substanţa motivului în funcţie de mesajul pe care îşi propune să-l transmită. Ideea poetică in-formează materia textului sacru, îmbogăţindu-i estetic finalitatea – imboldul către transcederea limitelor. Textul poetic devine astfel un spaţiu al comunicărilor esenţiale. Lupta lui Isus cu propriu-i destin, mântuirea întregii firi prin preluarea tuturor păcatelor – crucificarea fiind suprema pătimire -, oferă poetului imaginea perfectă în care va proiecta drama condiţiei umane. Îndoiala metafizică a psalmilor arghezieni, în care se relevă un spirit ce vrea să creadă, nu se regăseşte în lirica voiculesciană. Amplificarea ezitării lui Isus în faţa „infamei băuturi”, metafora a totalităţii păcatelor, are altă motivaţie, una de ordin estetic. Cu câr ispita renunţării este mai mare, cu atât depăşirea ei este mai impresionantă. Titlul „În grădina Ghetsemani” subliniază prin metafora „grădinii”, acest topos spiritual al ispitirii, care se cere şi el mântuit. Elementele inerente grădinii – verdeaţă, răcoare, îmbietoare linişte – implică o ademenire către o periculoasă odihnă pentru cel pornit pe calea mântuirii. În această grădină, Ghetsemani, pe muntele Măslinilor (măslinul – simbol al păcii), Isus îşi îndeamnă ucenicii: „Rugaţi-vă, ca să nu intraţi în ispită” (Luca 22, 40). În pacea aparentă a grădinii ucenicii cad pradă somnului, adormindu-şi astfel şi spiritul care s-ar fi „trezit” numai prin rugăciune. Isus rămâne singur în „lupta cu soarta”. Este aici o sugestie a singurătăţii care însoţeşte orice autentică experienţă spirituală. Că adevărata pace, cea spirituală – care încununează căutarea – a fost confundată, o demonstrează o altă metaforă a textului poetic, „vraiştea grădinii. Tensiunea indusă de metafora din titlu, topos decupat cu intenţii creatoare din episodul biblic, evoluează gradat către sugestia liniştii extatice din final, răscumpărarea prin sacrificiu. Grădina firii, devastată de spaimă iminentei jertfe, stă într-o mistică aşteptare a tihnei, pentru că numai jertfa impusă de „mâna nendurată” îi oferă posibilitatea împlinirii aspiraţiei către grădina originară în care stăpâneşte pacea primordială. Preliminarii Poezie antologică din creaţia lui Vasile Voiculescu, „În grădina Ghetsemani” apare în volumul „Pârgă” din 1921, al treilea în ordine cronologică, atestând maturitatea poetică a scriitorului şi prefigurând tematic volumul următor al „Poemelor cu îngeri”. Punctul de plecare al inspiraţiei poetice îl constituie un eveniment aparţinând mitologiei creştine, ritualizat anual în Săptămâna Patimilor (a Învierii) şi devenind, prin aceasta, foarte cunoscut. Este vorba despre rugăciunea lui Isus din grădina Ghetsemani, înaintea crucificării. Evanghelia după Matei consemnează toate cele trei momente ale rugăciunii: depărtându-se puţin de ucenici, Isus se roagă: „Părintele Meu, de este cu putinţă, treacă de la Mine paharul acesta! Însă nu precum voiesc Eu, ci precum Tu voieşti”. După un timp, rugăciunea se repetă într-o formulă puţin modificată, de două ori: „Părintele Meu, dacă nu este cu putinţă să treacă acest pahar, ca să nu-l beau, facă-se voia Ta”. După încheierea rugăciunilor a venit spre ucenicii săi zicându-le sentenţios: „Iată s-a apropiat ceasul şi Fiul Omului va fi dat în mâinile păcătoşilor” (Matei, 26, 36-46). Se observă că în cele trei invocaţii ale lui Dumnezeu, sensul evoluează de la încercarea de renunţare spre acceptarea a ceea ce îi era predestinat. Într-un volum de mărturisiri, autorul recunoaşte că dintre toate lecturile sale, cea care l-a impresionat cel mai mult a fost „Biblia cu aspra ei grandoare, de dramă jumătate pământeană, jumătate divină” (V. Voiculescu, Confesiunea unui scriitor şi medic, în Gândirea, anul XIV, oct.1935). Momentul rugăciunii din grădina Ghetsemani sintetizează elocvent acest lucru. Cunoaşterea cvasiunanimă a acestui eveniment permite autorului să se limiteze în poezie doar asupra aspectului de „dramă jumătate pământeană, jumătate divină”, păstrând însă tiparul narativ impus de evenimentul biblic. Organizarea textului Repere teoretice. Luând în consideraţie toate cele afirmate până aici, putem considera această poezie ipostazierea unei structuri baladice evidente. Păstrând trama (epică), balada reţine doar punctul culminant al unei dezvoltări narative, adică starea de maximă tensiune generată de aşteptarea, desfăşurarea sau rezolvarea unui conflict. În funcţie de situarea temporală faţă de eveniment, se pot distinge, teoretic, trei tipuri de structuri baladice. Primul tip prezintă starea „personajului” înainte de producerea evenimentului, ca tensiune a aşteptării (G. Coşbuc, Decebal către popor). Al doilea tip reprezintă chiar evenimentul (G. Coşbuc, Paşa Hassan, sau Radu Stanca, Lamentaţia Ioanei d’Arc pe rug). Al treilea tip prezintă starea de după eveniment, ca fapt împlinit ireversibil (Ştefan Augustin Doinaş, Lucullus pe ruinele cetăţii Amisus). Cel mai frecvent tip este cel de-al doilea, apropiindu-se de structura baladică „clasică”, în care evenimentul epic este mai dezvoltat; celelalte două tipuri rarefiază elementul epic, gravitând în zona celui liric, dobândind astfel mai mult un caracter de lamentaţie sau odă. Poezia lui Vasile Voiculescu se încadrează în primul tip baladesc, evenimentul aşteptat fiind „răstignirea”, asumarea morţii umane de către elementul divin. Evenimentul. Caracterul narativ al textului este evident; frecvenţa verbelor (exprimând acţiuni) – în număr de 24 – într-un text de patru catrene – stă mărturie în acest sens. Dezvoltarea temei se face aici prin înserierea unor acţiuni: „lupta”, „nu primea”, „se-mpotrivea”, „stârnea”, „se cobora”, „nu voia s-o atingă” etc. De remarcat faptul că mişcarea epică se desfăşoară pe două planuri, care se interferează, fără a căpăta nici unul prioritate. Unul este exterior, concretizat în gesturi şi acţiuni: „o mână nendurată, ţinând grozava cupă,/ Se coboară-mbiindu-l şi i-o ducea la gură…”. Al doilea plan pune în evidenţă, în paralel, interioritatea, şi se concretizează în atitudini: „o sete uriaşă sta sufletul să-i rupă…/ dar nu voia s-atingă… simţea că e dulceaţă…”. Textul se încheie insă fără o finalizare epică. Răstignirea lui Isus rămâne în afara textului, pentru că accentul se mută pe starea de tensiune de dinaintea acestui eveniment. Aşadar, latura narativă se estompează în favoarea unui principiu organizator şi ţine mai mult de domeniu liricului. Este vorba despre o structură binară, bazată pe opoziţie şi evidenţiată clar de primul vers: „Isus lupta cu soarta”. Dintre cei doi termeni ai acestei opoziţii, ultimul este factorul regent ce are caracter implacabil. Acesta este, la rândul său, structurat antitetic – pe de o parte „Paharul” conţine „infama băutură” şi „apa ei verzuie”, care produce o reacţie de respingere, de pe altă parte, aceeaşi apă, sub „veninul groaznic”, conţine „sterlici de miere” şi „dulceaţa” cu care Cineva îl îmbie. Atracţia e la fel de puternică, precum e şi respingerea „cupei”. Structura bifurcată a celui de-al doilea termen al opoziţiei („venin”/ „dulceaţă”) determină o scindare şi a structurii interioare unitare a primului, în atitudini contradictorii: tentaţia acceptării şi încercarea de refuz a acestui „pahar” al sorţii. În acelaşi timp, această dualitate a structurii evenimentului este echivalentă cu natura duală a personajului, a esenţei sale divin-umane. Personajul. „Personajul” central a poeziei nu are nici el statut epic. Este un personaj-idee, un personaj-simbol, înscriindu-se într-o paradigmă lirică. Simbol central al religiei creştine, Isus este deopotrivă „fiul al omului” şi „fiul al lui Dumnezeu”. Poezia evidenţiază tocmai această dublă identitate a lui Isus, în momentul în care el trebuie să accepte experienţa morţii umane, pentru a-şi păstra esenţa divină. Din momentul de maximă tensiune , în care Isus trebuie să accepte moartea ca fiu al Omului şi să-şi asume toate chinurile ei. Deşi îşi cunoaşte destinul, fiul Omului are un moment de slăbiciune, de ezitare. De aici sfâşierea lăuntrică între spaima de moarte a omului şi menirea sacră a divinului. E momentul de criză esenţială generată de o situaţie limită. Redobândirea vieţii veşnice, reîntoarcerea la divin se pot realiza doar prin acceptarea traversării morţii umane. Lupta cu propriul destin, de fapt, cu sine însuşi, este teribilă. Spre deosebire de alte texte poetice, autorul nu rămâne aici la nivelul unor concepte, căci imaginile concrete se încarcă real fior existenţial: „Căzut pe brânci în iarbă, se-mpotrivea într-una./ Curgeau sudori de sânge pe chipu-i alb ca varul”. În aceste momente Isus e „mai om” ca niciodată; e mai mult om decât Dumnezeu. Decorul („cadrul”). Cadrul în care se desfăşoară evenimentul nu are o funcţie indicială, ci o funcţie amplificatoare a stării de tensiune poetică, o valoare semnificativă. 4 ¤ Temporal, momentul evenimentului este „seara”, sugerându-se astfel un sfârşit (al zilei, al vieţii) şi un început (al nopţii, al morţii). E un moment de trecere de la lumină la întuneric, de la zi la noapte, sugestie a trecerii lui Isus de la o condiţie la alta (uman-divin). Verbele sunt în majoritatea lor la imperfect, evidenţiind durata (umană) nedeterminată, deci îndelungată a suferinţei. Spaţial, scenariul biblic situează momentul pe Muntele Măslinilor. Muntele e un loc sacru, simbol al aspiraţiei spre înalt; mai aproape de cer, de divin. Întreaga natură înconjurătoare este aici o protecţie în exterior a stării de maximă tensiune interioară; este expresia poetică a „vraiştei” din sufletul lui Isus. Grădina este un peisaj devastat ca şi sufletul personajului; măslinii „se frământă” fără odihnă şi, în faţa teribilului spectacol devenit insuportabil, „păreau că vor să fugă din loc, să nu-l mai vadă”; ulii, care „dau roată după pradă”, sunt şi ei un semn prevestitor al morţii ce va urma. Practic, întregul cadru e construit de ultima strofă şi nu întâmplător. Absenţa rezolvării epice a conflictului este înlocuită cu un final liric, încheind poezia în punctul ei cel mai înalt. Semnificaţii. Isus este un personaj exemplar, exprimând sensul fundamental al ideii de sacrificiu. Pentru ca Fiul Omului să devină Fiul lui Dumnezeu, trebuie să accepte traversarea morţii; opoziţia „uman”/ „divin” trebuie anulată prin răstignire. Moartea în chinuri este preţul pentru accesul la viaţă (veşnică), adică la divin; astfel, opoziţia devine identitate. Concluzii: Lupta cu soarta, cu destinul, pe care chiar şi lui Isus îi vine greu să-l accepte şi să-l împlinească reliefează una din însuşirile fundamentale ale condiţiei umane. Nu numai mitologia sacră, ci şi istoria cunoaşte eroi care s-au supus destinului lor (istoric), renunţând la împlinirea lor umană. Acceptarea destinului înseamnă înţelepciune de a nu te împotrivi lui, dar nu şi înfrângere şi resemnare. Ideea este plastic exprimată de Vasile Voiculescu într-una din poeziile sale (mai puţin cunoscute): „Eu nu mă lupt cu soarta, nici nu-mi blestem destinul/ Călcând la pas pe urma clipitelor trăite/ Aştept să se-mplinească doar cele rânduite,/ Şi fără să mă satur la gură duc veninul/ Lăsând să se-mplinească în linişte destinul” (binele şi răul). Sonetul CLXXXIII Încadrare Sonetul CLXXXIII, ca mai toate sonetele lui Vasile Voiculescu, are ca temă „Dragostea”, pusă aici în relaţie cu „Timpul” – ambii termeni fiind evidenţiaţi în text prin majusculă (utilizăm varianta textuală reprodusă în Vasile Voiculescu, Poezii, EPL, Bucureşti, 1968, vol. II, p.281). Alăturarea iubirii timpului nu este întâmplătoare, ci ea se bazează pe o constantă a ultimelor sale creaţii poetice, aşa cum o afirmă şi sonetul CLXXXIII: „Sunt psalmii mei de taină, o rugă necurmată?/ În ei am pus Iubirea lângă eternitate”. Dacă multe sonete pledează pentru eternizarea iubirii prin artă, „Sonetul CLXXIII” este o pledoare pentru eternizarea vieţii prin iubire. Se poate înscrie aşadar în ceea ce Vladimir Streinu numea „erozofie”, ca temă adesea reluată de întregul ciclu al „Ultimelor sonete închipuite ale lui Shakespeare în traducere imaginară de Vasile Voiculescu”, apărut postum în 1964 („Prefaţa” semnată de Vladimir Streinu la volumul Vasile Voiculescu, Povestiri, EPL, Bucureşti, 1966, vol. I, p. XXV). Structura Din punct de vedere formal, sonetul respectă formula structurală a sonetului shakespearian, constituit din trei catrene şi un distih final. Ca principiu ordonator al ideii poetice se evidenţiază opoziţia. Pe axa ideatică fundamentală iubire-timp, umanul ipostaziază două atitudini diferite, marcate prin cele două instanţe discursive: „noi”/ „eu”. Se generează astfel un sistem complex de opoziţii, reperabil la toate nivelele textului, opoziţii menite să pună în valoare ideea poetică esenţială. La nivel compoziţional (macrostructural) se pot distinge două părţi: prima, delimitată de versurile 1-8; a doua delimitată de versurile 9-14, părţi cu o relativă unitate ideatică. Între cele două părţi, opoziţia este susţinută de conjuncţia adversativă „ci”. Conţinutul primei secvenţe configurează o stare, o teză, o regulă generală: atitudinea oamenilor faţă de viaţă, într-un limbaj „discursiv şi didactic” (Eugen Simion, Scriitori români comentaţi, Nr. 1, Editura Recif, Bucureşti, 1993, p.41; Scriitori români de azi, Ed. Cartea Românească, 1976, vol. II, p.294-318). Cea de-a doua, dimpotrivă, propune o situaţie particulară, o abatere prin care eul liric se delimitează de legea generală printr-o atitudine care o contrazice. Limbajul câştigă acum în „poeticitate” (chiar dacă am reţine doar suava alăturare de termeni „duioasele porunci”). Rămânând la nivelul textului ca întreg, se mai poate observa că cele două versuri mediane (8 şi 9), despărţite prin adversativa „ci”, constituie linia de demarcaţie a celor două secvenţe, precum şi axa ideatică a întregii poezii. Versul 8 încheie secvenţa întâi, iar versul 9 o deschide pe cea de-a doua, după acelaşi model compoziţional, utilizat şi de Camil Petrescu în „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”: „Când Dragostea-i unica vecie dată nouă/ Ci-n van te mânii pe mine şi m-arunci”. La nivelul instanţelor discursive continuă acelaşi joc al opoziţiilor. Cele două instanţe discursive reprezintă mărcile textuale ale atitudinilor opuse faţă de iubire şi timp. a) Genericul „noi” (cu sensul de noi, oamenii) oferă iubirii un tărâm ostil – „gheaţă”/ „cremeni” – în care ea nu poate eterniza; eul poetic se defineşte prin opoziţie, „înţelegând” şi cultivând „minunile iubirii”. Eul se delimitează şi faţă de atitudinea acelui „tu” existent în subtext („te mâni pe mine şi m-arunci”). Cele două atitudini opuse, confruntate în a doua secvenţă (tu/ eu) se corelează semantic ultimele două versuri ale primeia: „Noi îl primim cu gheaţă şi-l răsădim în cremeni/ Când Dragostea-i unica vecie dată nouă”. Ca atitudine faţă de iubire, subiectul liric se delimitează faţă de genericul „noi” şi faţă de particularul „tu”. Dragostea – ca „unică vecie” e „dată nouă” numai ca şansă, ca posibilitate de a conferi vieţii trecătoare dimensiunea absolutului şi nu ca lege. De aceea sunt posibile cele două atitudini faţă de iubire: una (respinsă) prin care „altoiul şubred” al eternităţii este primit „cu gheaţă” „răsădit în cremeni”, ridicând „stavile” în calea iubirii; iar cealaltă, a încrederii în puterile nelimitate ale iubirii: „Minunile iubirii n-ai stavile pe lume”. b) Cele două instanţe discursive marchează şi două atitudini opuse faţă de timp. Poli semantici ai primei secvenţe le sintetizează în primul şi ultimul vers al ei: viaţa umană, ca timp biologic limitat, este resimţită ca insuficientă (cantitativ). Noi, oamenii, „cerşim vieţii ani mulţi”, „ne plângem de piericiunea noastră”, fiindcă nu înţelegem ceva esenţial. Timpul vieţii noastre efemere (timpul-devenire) este „rupt din eternitate”, şi, prin urmare, el caută în planul umanului un „tărâm asemenea”. Acest „asemeni”, care corespunde eternităţii timpului, este dragostea. Fără ea, timpul se veştejeşte ca „floarea în glastră”. Ideea ar putea fi rezumată printr-un sistem de echivalenţe – traduse poetic printr-o alegorie – în calitatea „etern”, atribuită „Timpului”, este echivalentă cu calitatea „iubire”, atribuită vieţii. Astfel, dimensiunea eternităţii în plan uman o poate da doar iubirea. Înţelegând acest lucru, eul poetic poate decreta sentenţios: „Ci-n van acum te mânii pe mine şi m-arunci/ Minunile iubirii n-au stavile pe lume”. Acest „acum”, ţinând de clipa trecătoare, are ca opus un timp viitor, deschis spre eternitate (nelimitat): „Oricând şi oriunde mă vei striga pe nume/ Tot m-aş scula din moarte ca să alerg spre tine”. Am putea spune parafrazând un text sacru: „cu iubirea pre moarte călcând”. În acest sens, comparaţia finală pune semnul echivalenţei între minunile cristice şi minunile iubirii. Astfel, iubirea se înserează divinului, învingând limitele temporale (moartea) sau spaţiale („groapa”, „lespedea”). Comparaţia cu învierea lui Lazăr are doar o valoare expresivă, măsurând intensitatea sentimentului şi conferindu-i dimensiunea superlativului. Dacă, în această comparaţie dezvoltată, subiectul liric este echivalat cu Lazăr, în nici un caz „ea” (fiinţa iubită) nu se poate identifica cu Crist, deci nu putem afirma că „ea este Iubita Crist” (aşa cum se afirmă în Limba şi literatura română, manual pentru clasa a XII-a, EDP, Bucureşti, 1993, p. 43). În sprijinul acestei opinii se pot aduce mai multe argumente. În primul rând, poezia reţine numai „gestul” (ridicarea din mormânt) al lui Lazăr, nu şi motivaţia lui. În mitul biblic, Lazăr este obiectul (pasiv) al învierii, nu subiectul (activ) al minunii, care aparţine lui Isus. Comparaţia pune în valoare tocmai puterea absolută a iubirii, căci oricât de „duioase” ar fi poruncile, nu chemarea (ei) face minunea, ci puterea iubirii (lui). Referindu-se la un model constructiv al sonetelor lui Vasile Voiculescu, Eugen Simion vorbeşte despre „un epic de referinţă”, despre „un cadru narativ” sau „un mic scenariu” (Cf. Eugen Simion, Scriitori români comentaţi, Ed. Recif, Bucureşti, 1993, p. 42). Dacă prin „epic de referinţă” înţelegem un eveniment preexistent, în afara textului, în cazul sonetului comentat, acesta ar putea fi mitul biblic asupra învierii lui Lazăr, la care finalul poeziei face într-adevăr referinţă. Dacă însă aserţiunile criticului vizează construcţia referenţială a textului însuşi, ele pot fi valabile pentru o parte a sonetelor, dar nu şi pentru cel în discuţie. Sonetul comentat nu este organizat după un principiu narativ, după „un mic scenariu care concretizează emoţia” (Ibidem, p. 42). Referinţa la personajul biblic Lazăr se face nu la nivelul întregului text, ci la cel al imaginii, ca un al doilea termen al unei comparaţii. Discursul poetic rămâne, în esenţa sa, liric. Semnificaţii Sonetul CLXXXIII, ca moment în „romanul erotic” al volumului de sonete, ipostaziază iubirea ca şansă de eternizare a umanului, ce poate atinge astfel condiţia divinului, a absolutului. În cuvintele lui Ştefan Augustin Doinaş, aceeaşi idee ar prinde expresia astfel: „Golul cel veşnic din inima plinului/ învaţă greul naturii să zboare./ O clipă, toate ating pragul divinului,/ toate uită de sine, tremurătoare” (Şt. Augustin Doinaş, Versuri, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1972, p. 265). 쥁@