Referat Istoria Romanilor2

Mai jos puteti citi fragmente din Referat Istoria Romanilor2 si de asemenea puteti face Download Referat Istoria romanilor2

Citeste fragmente din Referat Istoria Romanilor2

ISTORIA ROMĂNILOR De pe timpul romanilor până în decembrie 1989 România este situată în centrul Europei, in partea de nord a Peninsulei Balcanice, şi teritoriul său este marcat de Muntţi Carpaţi, Dunăre şi Marea Neagră. Având un climat temperat şi un mediu natural diversificat, care este foarte favorabil vietii, teritoriul românesc a fost locuit încă din cele mai vechi timpuri. Cercetările făcute de arheologii români la Bugiuleşti, Ţinutul Vâlcei, a dus la descoperirea unor relicve umane antice. Aceste vestigii sunt dintre cele mai vechi din Europa. La un moment dat, populaţia de pe teritoriul actualei Românii, a creat o remarcabilă cultura, a carei dovadă se regăseşte in policromia ceramicii de Cucuteni (comparabile cu ceramica unor alte culturi europene importante, la vremea aceea, din Bazinul Mediteranei de Răsăit şi a Orientului Mijlociu), precum şi cultura statuetelor Hamangia (Gânditorul de la Hamangia este cunoscut astăzi în intreaga lume). apariţia tracilor pe teritoriul românesc La începutul mileniului al doilea, cand Epoca Paleoliticului făcea loc Epocii de Bronz, triburile tracice de origine indo-europeană se stabileau alături de populaţia care deja trăia în Bazinul Carpato-Balcanic. De pe vremea tracilor, se poate vorbi de un fenomen neîntrerupt de creare a poporului român. In prima parte a primului mileniu dinainte de Hristos, în zona carpato-dunareano-pontică - care era partea de nord a unei mari suprafeţe locuite de triburile tracice - un grup al tracilor de nord s-a individualizat: s-a creat un mozaic de triburi getice şi dacice. Strabo - un geograf şi istoric renumit din epoca împăratului Augustus, ne informează că "dacii aveau aceeaşi limbă ca şi geţii". Iniţial, a fost acelaşi popor, singura diferenţă dintre daci şi geţi fiind zona în care locuiau ei: dacii - în mare parte, locuiau in munţi şi pe platoul Transilvaniei; geţii - în câmpiile Dunării. În antichitate, grecii, care i-au întalnit primii pe geţi - au folosit acest nume pentru întreaga populaţie de la nordul Dunării, în timp ce românii, care i-au întâlnit primii pe daci, au extins folosirea acestui nume pentru toate celelalte triburi ce locuiau pe teritoriul de astăzi al României. Dupa cucerirea acestui teritoriu, romanii au creat aici provincia Dacia. Iată de ce, întregul teritoriu al României de azi este numit Dacia, în toate sursele de informaţie din perioada latină şi a Evului Mediu. Contactul daco-geţilor cu lumea greacă a fost uşor de făcut, prin intermediul coloniilor greceşti create pe teritoriul ţărmului Mării Negre al României de azi: Istros (Histria), fondat in secolul VII inainte de Hristos, Callatis (Mangalia de azi), şi Tomis (Constanţa de azi); ultimele două create un secol mai târziu. În istoria scrisă, populaţia de la nordul Dunării (getică), a fost prima dată menţionata de Herodot, "părintele istoriei" (sec. IV înainte de Hristos). El ne-a vorbit despre povestea campaniei regelui persan Darius I, împotriva sciţilor din stepele aflate la nord de Pontic (anul 513 înainte de Hristos). El a scris că geţii erau cei mai mari luptatori dintre traci. Ei au fost singurii care au rezistat regelui persan, pe drumul dintre Bosfor şi Dunăre. Burebista (82 - până în jur de 44 înainte de Hristos), care a reuşit să unească triburile geto-dacice, pentru prima dată, a creat un regat puternic şi întins, pe vremea când suveranul dac i-a oferit sprijin lui Pompei împotriva lui Cezar (anul 48 înainte de Hristos), şi se întindea de la Beskit, în nord, Bazinul Dunării Mijlocii, în vest, râul Tiras (Nistru) şi ţărmul Mării Negre, în est, până la Munţii Balcani, în sud. războaiele daco romane din 101-102 şi 105-106 În primul secol înainte de Hristos, pe măsură ce Imperiul roman se extindea şi se creau provincii romane în Panonia, Dalmaţia, Moesia şi Tracia, graniţă cu Dunărea se întindea pe aproape 1500 km şi despărţea Imperiul Roman de lumea dacică. În Dobrogea, care se afla sub conducerea romană, de şapte secole, începând cu domnia lui Augustus, poetul Publius Ovidius Naso şi-a petrecut ultimii ani ai vieţii sale "printre greci şi geţi", întrucât el a fost exilat acolo, la Tomis (între anii 8 şi 17 e.n.), din ordinul aceluiaşi Cezar. Dacia s-a aflat în apogeul puterii sale sub regele Decebal (87-106 e.n.). Dupa o primă confruntare, pe timpul domniei lui Domţian, (87-89 e.n.), s-au impus cu necesitate două războaie pentru Imperiul Roman (101-102 e.n. si 105-106 e.n.), pentru ca, în culmea gloriei sale, împaratul Traian (98-117 e.n.), să-l învingă pe Decebal şi să-i transforme regatul într-o provincie romană numită Dacia. Columna lui Traian, înaltata la Roma, şi mausoleul de la Adamclisi (Dobrogea) povestesc despre aceasta înclestare militară, care a fost urmată de o masivă şi sistematică colonizare a noilor teritorii integrate noului imperiu. înfiinţatrea provinciei romane dacia Dacii, cu toate că au suferit pierderi grele, au rămas, chiar şi după ce a fost instaurată noua conducere, principalul element din Dacia; provincia a fost supusă unui proces de romanizare complex, elementul său de bază fiind impunerea şi adoptarea definitivă a limbii latine. Românii sunt astăzi singurii descendenţi ai Imperiului Roman de Răsărit; limba română este una din marile mştenitoare ale limbii latine, alături de Franţa, Italia, Spania. România este o oază de latinitate în aceasta parte a Europei. invazia popoarelor migratoare Locuitorii, fie ei descendenţi ai Imperiului Roman sau a daco-romanilor, şi-au continuat existenţa neîntreruptă ca ţărani sau ca păstori, chiar după retragerea romana sub împaratul Aurelian, (270-275), atât a armatei, cât şi a administraţiei romane, care s-a mutat la sud de Dunăre. Dar, strămoşii romanilor au ramas timp de câteva secole în sfera de influenţă a Imperiului Roman, atât în politică, cât şi în economie, religie sau cultură; după despărţirea în două a Imperiului Roman, în anul 395 e.n., ei au rămas în sfera de influenţă a Imperiului Bizantin. Ei trăiau mai mult in spiritul vechilor romani, care acum decazuse, şi au supravieţuit împrejurărilor grele din timpul valurilor succesive ale popoarelor migratoare. La vremea când simbioza etno-culturală dintre daci şi romani a fost realizată, şi s-a finalizat în sec. VI-VII, prin formarea poporului român, între sec. II şi IV, daco-romanii au adoptat creştinismul în forma sa latină. Prin urmare, în sec. VI-VII, când procesul de formare a poporului român a fost gata, naţiunea a pătruns în istorie ca o naţiune creştină, Iată de ce, spre deosebire de naţiunile vecine, care au ca date de creştinare (bulgarii - anul 865, sârbii - 874, polonii - 966, slavii de est - 988, ungurii - 1000), românii nu au o data fixă a creştinării, întrucât ei au fost prima naţiune creştină din regiune. În secolele IV-XIII, poporul român a trebuit să facă faţă valurilor de popoare migratoare - goţii, hunii, gepizii, avarii, slavii, pecinegii, cumanii, tătarii - care au traversat teritoriul României. Triburile migratoare au controlat acest spaţiu, din punct de vedere militar şi politic, întârziind dezvoltarea economică şi socială a băştinaşilor şi formarea entităţilor statale locale. Slavii, care s-au stabilit masiv în sec. VII la sud de Dunăre, au despărţit în două masa compactă a românilor din zona carpato-danubiană: cei de la nord (daco-romanii), au fost separaţi de cei de la sud, care s-au deplasat spre vestul şi sud-estul Peninsulei Balcanice (aromânii, megleno-românii şi istro-românii). Slavii s-au stabilit la nord de Dunăre şi au fost asimilaţi încetul cu încetul de poporul român şi limba lor a lăsat urme în vocabularul şi fonetica limbii române. Peste limba română s-a suprapus aşa numita limbă slavică (în acelaşi mod cum s-a impus idiomul ermanic francilor). Românii aparţinând religiei ortodoxe au adoptat astfel limba veche slavona bisericească, ca o limba de cult şi începand cu secolele XI-XVII ca o limbă de curte şi cultură. Limba slavă n-a fost niciodată o limba vie, vorbită de popor, pe teritoriul României; ea a jucat pentru români, la un momentdat, în Evul Mediu, acelaşi rol pe care l-a jucat latina in vest; la începutul epocii moderne, ea a fost înlocuită pentru totdeauna în biserică, la curte şi în cultură de către limba română. Datorită pozitiei lor, românii de la sud de Dunare au fost pentru prima dată mentionaţi în sursele istorice (sec. X), sub numele de vlahi sau blahi (valahi); acest nume arătând că ei erau vorbitori ai unei limbi romanice, şi că popoarele non-romanice din jurul lor recunoşteau acest fapt. După anul 602, slavii stabiliţi masiv la sud de Dunare au fondat un stat puternic bulgar, în secolul IX. Asta a făcut o breşă între românii din nordul Dunării şi cei aflaţi la sud de Dunăre. Pe măsură ce au fost supuşi la tot felul de presiuni şi izolaţi de trunchiul puternic românesc de la nord de Dunare, numărul românilor din sudul Dunării a scăzut continuu, în timp ce fraţii lor de la nordul Dunării, cu toate că trăiau în condiţii extrem de dificile, şi-au continuat evoluţia lor istorică, ca o naţiune separată, cea mai îndepartată la est descendentă a Imperiului Roman. Valahia, Moldova si Transilvania Începând cu secolul al X-lea, surse bizantine, slave şi ungare, şi mai târziu surse occidentale, menţionează existenţa entităţilor statale ale populaţiei româneşti - cnezate şi voievodate - la început în Transilvania şi Dobrogea, apoi în sec. XII-XIII, şi în teritoriile de la estul şi sudul Carpaţilor. O trăsătură specifică a istoriei românilor din Evul Mediu, până în epoca modernă, este aceea că ei au trăit în trei principate vecine, dar autonome, - Valahia, Moldova şi Transilvania. Acest fenomen - care este, fără îndoială, unic în Europa medievală, este extrem de complex. O serie de cauze ţin de esenţa societăţii feudale, dar sunt de asemenea şi factori specifici. Printre ultimii, doresc să menţionez existenţa imperiilor vecine puternice, care s-au opus unificării entitătilor statale româneşti şi chiar au ocupat - pentru o perioadă mai scurtă sau mai lungă - teritoriile româneşti. De exemplu, la vest, românii a trebuit să facă faţă politicii de cucerire dusă de regatul ungar. În 895, triburile ungare care au venit din ţinuturile Volgăi, conduse de Arpad, s-au stabilit în Panonia. Ei au fost opriţi în înaintarea lor spre vest de către împaratul Otto I (995), astfel că ungurii s-au stabilit şi şi-au întors faţa către sud-est şi est. Aici, ei s-au întâlnit cu românii. atestarea primelor formaţiuni statale româneşti O cronică ungară descrie întalnirea dintre mesagerii trimişi de Arpad, regele ungur, şi voievodul Menumorut al Biharei, un oraş în vestul Transilvaniei. Ambasadorii unguri au pretins ca teritoriul să le fie cedat lor. Cronica a păstrat pentru noi răspunsul plin de demnitate dat de Menumorut: "Spuneţi-i lui Arpad, ducele Ungariei, conducătorul vostru. Bucuroşi îi vom ieşi în ăntampinare, ca de la prieten la prieten, pentru a-i da lui tot ce are nevoie, pentru că este străin, şi unui străin îi lipsesc multe. Dar pământul pe care îl pretinde, nu-l va avea niciodată de la noi de bunăvoie, câtă vreme vom trăi". În ciuda rezistenţei cnezatelor şi voievodatelor româneşti, ungurii au reuşit în secolele X-XII să ocupe Transilvania şi s-o incorporeze regatului ungar (până la începutul secolului XVI, ca voievodat autonom). În scopul de a consolida puterea lor în Transilvania, unde românii au continuat să fie de-a lungul secolelor marea majoritate etnică, ca şi în scopul de a apăra graniţa esticăm şi sudică a voievodatului, coroana ungară a recurs la colonizarea regiunilor de frontieră, cu saşi şi secui, în secolele XII-XIII. principatele române în timpul domnitorilor În secolul XIV, odată cu declinul puterii imperiilor vecine (polonii, ungurii, tătarii), s-au format o serie de state feudale, în sudul şi estul lanţului muntos al Carpaţilor: Valahia, sub Basarab I, în jurul anului 1360, şi Moldova, sub Bogdan I, în jurul anului 1359. Regatele Poloniei şi Ungariei au încercat în seccolele XIV şi XV să anexeze sau să subjuge cele două principate, dar n-au reuşit. În cea de-a doua jumatate a secolului XIV, o nouă ameninţare se abătea asupra teritoriilor româneşti: Imperiul otoman. După ce au pus prima dată piciorul pe pământul european, iî 1354, turcii otomani au început rapida lor expansiune pe continent, astfel că stindardul verde al Islamului flutura deja în sudul Dunării, în 1396. Singure sau în alianţă cu ţările creştine vecine, mai degrabă în alianţă cu voievodatele vecine ale celorlalte doua principate româneşti, voievozii Mircea cel Bătrân al Valahiei (1386-1418) şi Vlad Tepeş ( 1456-1462), precum şi Ştefan cel Mare şi Sfant (1457-1504), voievodul Moldovei şi Iancu de Hunedoara, voievodul Transilvaniei (1441-1456), au dus grele bătălii de apărare împotriva turcilor otomani, împiedicându-le expansiunea spre centrul Europei. ameninţarea turcă asupra româniei Întreaga Peninsula Balcanică a devenit teritoriu turcesc. Constantinopole a fost capturat de Mohamed al II-lea, în 1453, Soliman Magnificul a capturat orasul Belgrad, în 1521, şi Regatul ungar a dispărut în urma Bătăliei de la Mohaci - 1526. Prin urmare, Valahia şi Moldova erau încercuite şi au trebuit să recunoască suzeranitatea Imperiului Otoman timp de peste trei secole. După ce Buda a fost capturata şi Ungaria a devenit paşalâc, Transilvania a devenit principat autonom, în 1541, dar ea a recunoscut, de asemenea, suzeranitatea Imperiului Otoman, ca şi celelalte două teritorii româneşti. Spre deosebire de toate celelalte popoare din sud-estul Europei, spre deosebire de unguri şi poloni, românii au fost singurii care şi-au menţinut entitatea statală în timpul Evului Mediu, ca şi propria politică, precum şi structurile militare şi administrative. Tributul plătit sultanului avea menirea să garanteze păstrarea autonomiei interne, dar în acelaşi timp, şi protecţia împotriva altor duşmani puternici. Valahia şi Moldova, deţinand propriul lor statut autonom, au continuat, după căderea Imperiului Bizantin, să cultive tradiţiile culturale bizantine şi au luat asupra lor, în acelaşi timp, păstrarea religiei ortodoxe răsăritene; pe teritoriul lor, învaţaţi din toata Peninsula Balcanică, la adapost de islamul intolerant, au putut continua munca lor, fără nici un obstacol. Ei au pregătit renaşterea culturală a propriilor naţiuni. Prima unire în timpul lui Mihai viteazul Sfârşitul secolului XVI a fost dominat de personalitatea lui Mihai Viteazul. El a devenit voievod al Ţării Româneşti în 1593 şi s-a alăturat Ligii Creştine - o coaliţie antiotomană, iniţiată de papalitate şi de Sfântul Imperiu Roman. El a reuşit, dupa grele bătălii (Călugăreni, Giurgiu) să redobândească chiar independenţa tării sale. În 1599-1600, pentru prima dată în istorie, el a unit toate teritoriile locuite de români, proclamându-se "Prinţ al Ţării Româneşti, al Transilvaniei şi al întregii Moldove". Situaţia internă era foarte complicată, marile puteri vecine - Imperiul Otoman, Polonia şi Imperiul habsburgic - îi erau ostile şi şi-au unit fortele pentru a-l înfrange; astfel cî aceasta unire a fost de scurta durată, întrucât Mihai Viteazul a fost asasinat în 1601. Unirea realizată de domnitorul Mihai Viteazul a devenit totuşi un simbol pentru posteritate. În secolul al XVII-lea, sub diferite forme, şi cu succese trecătoare, şi alţi prinţi au încercat să relanseze ambiţiosul program politic al lui Mihai Viteazul, încercând să formeze un front de uniune antiotomană din cele trei principate şi să restaureze unitatea Daciei antice. Sfârşitul secolului XVII şi începutul secolului XVIII au adus schimbări, politice, atât în centrul, cât şi în estul Europei. Imperiul Otoman a eşuat în tentativa sa de a captura Viena, în 1683 şi, prin urmare, Imperiul Habsburgic şi-a început expansiunea către sud-estul Europei. Tratatul de pace austriaco-turcesc de la Karlowitz (1699) sancţiona anexarea Transilvaniei şi organizarea ei ca un principat autonom la Imperiul Austriac (din 1765 a devenit mare principat, condus de un guvernator). Polonia era divizată şi Rusia, prin cuceriri succesive, a atins, sub Petru cel Mare, (1696-1725) râul Nistru, devenind astfel vecinul de răsărit al Moldovei. Ambiţiosul vis al ţărilor de a domina Strâmtoarea Bosfor şi Constantinopolul situa Principatele Româneşti în calea expansiunii ruseşti. începutul regimului fanariot Imperiul Otoman, în încercarea de a-şi apăra vechile poziţii, a introdus în Moldova (1711) şi Ţara Românească (1716) "regimul fanariot", care a durat până în 1921, şi sub care Sublima Poarta desemna în cele două principate domnitori greci, recrutaţi din Fanar, un cartier al Istanbulului, care erau consideraţi drept credincioşi ai turcilor. Aceasta a fost epoca în care controlul politic otoman şi exploatarea economică a luat proporţii, la fel ca şi corupţia; dar, s-au introdus, de asemenea, şi câteva reforme sociale - cum este abolirea şerbiei -, ca şi reforme administrative, de modernizare, după modelul european, din perioada iluminismului. Autonomia internă, deşi limitată, a fost conservată la bază, în cele două principate, care au continuat să fie entităţi distincte în Imperiul Otoman; această situatie a fost recunoscută în câteva tratate internationale (de ex. în cel de la Cuciuc Kainargi) (1784). Situate la graniţa celor trei mari imperii şi râvnite de toate trei, Ţara Românească şi Moldova au devenit, timp de mai bine de 150 de ani, nu numai teritorii de confruntare, dar chiar şi de bătălie, pe care armatele imperiilor s-au întâlnit. Mulţi ani, Austria şi Rusia au luptat împotriva Imperiului Otoman (1710-1711, 1716-1718, 1735-1739, 1768-1774, 1787-1792, 1806-1812, 1828-1829, 1853-1856): acele lupte au avut loc pe pământul României şi au fost însoţite întotdeauna de ocupaţie militară străină, care, adeseori, s-a menţinut mult timp după ce războiul propriu-zis s-a terminat, astfel că ţarile româneşti au îndurat nu numai devastarea şi pierderile irecuperabile, dar au trecut, de asemenea, şi prin dislocari de populaţie şi amputari de teritorii dureroase. De exemplu, Austria a anexat Oltenia temporar (1718-1793), precum şi Nordul Moldovei, numit Bucovina (1775-1918). După războiul ruso-turc din 1806-1812, Rusia a anexat partea de răsărit a Moldovei, teritoriul dintre râurile Prut şi Nistru, numit mai tarziu Basarabia (1812-1918). Renaşterea naţională În secolul XVIII şi la începutul secolului XIX au avut loc uriaşe transformări economice şi sociale, structurile feudale erau profund erodate, începuseră să apară primele întreprinderi de tip capitalist şi, în acelaşi timp, produsele româneşti intrau, puţin câte puţin, în circuitul oriental. Ideea naţională, ca pretutindeni în Europa, avea să devină visul înalţător al intelectualităţii şi elementul de bază în planurile de viitor, făcute de politicieni. Unirea unei părţi a creierului din Transilvania cu biserica catolică (greco-catolicii), realizată de casa de Habsburg între anii 1699-1701, a jucat un rol important în emanciparea românilor transilvăneni. Lupta lor pentru drepturi egale cu alte grupuri etnice (cu toate că românii deţineau peste 60% din populaţia principatului, ei erau încă consideraţi "toleraţi" în propria lor ţară), a fost pornită de episcopul Inocenţiu Micu-Klein şi continuată de grupul de intelectuali din cadrul miscarii "Şcoala Ardeleană": Gheorghe Şincai, Petru Maior, Samuel Micu, Ion Budai Deleanu. Acesti cărturari au dovedit latinitatea limbii române şi a poporului român, ba chiar mai mult faptul că ei au avut o existenţă neîntreruptă ca populatie autohtonă. În virtutea acestei moşteniri, ei au pretins drepturi egale cu celelalte naţiuni din Transilvania - ungurii, secuii şi saşii. Revendicările românilor din Transilvania au fost supuse atentiei Curţii din Viena, într-o lunga petiţie, numită Supplex Libellus Valachorum (1791), care însă n-a primit nici un răspuns. Problemă Renaşterii în Ţara Românească a fost exprimată în cadrul Revoluţiei condusă de Tudor Vladimirescu (1821), care a izbucnit în acelaşi timp cu mişcarea Greciei pentru libertate. ¤ în decadenţe premergătoare. Prin urmare, în prima jumatate a secolului XIX, Principatele Româneşti au început să se distanţeze de lumea otomană orientală şi să îşi spună cuvîntul în spaţiul spiritual al Europei de Vest. Idei curente, atitudini din vest erau mai mult decât binevenite în societatea românească care suferea un proces ireversibil de modernizare. Acum, conştiinţa că toţi românii aparţin aceleiaşi naţiuni era generalizată şi uniunea într-un singur stat independent a devenit idealul tuturor românilor. Revoluţia de la 1848 Unirea şi independenţa, Vântul revoluţiei din 1848 a bătut şi asupra principatelor româneşti de asemenea. Ele au adus în mijlocul scenei politice o serie de intelectuali străluciţi precum Ion Eliade Rădulescu, Nicolae Bălcescu, Mihail Kogălniceanu, Simion Bărnuţiu, Avram Iancu şi alţii. În Moldova tulburările au fost înabusite rapid, dar in Ţara Românească revoluţionarii practic au condus ţara din iunie până în septembrie 1848. În Transilvania revoluţia s-a prelungit până aproape la sfârşitul lui 1849. Acolo, liderii unguri au refuzat să ia în consideraţie revendicările românilor şi ei au reuşit să anexeze Transilvania la Ungaria; asta a dus la separarea forţelor revoluţionare româneşti şi ungureşti. Guvernul ungar al lui Kossuth Laios a încercat să înabuşe lupta românilor, dar el s-a confruntat cu rezistenţa armată a românilor în Apuseni sub conducerea lui Avram Iancu. Cu toate că intervenţia brutală a armatelor otomane, ţariste şi habsburgice a fost încununată de succes în 1848-1849, valul de înnoire în favoarea ideilor democratice s-a răspândit peste tot în urmatoarea decadă. Rusia a fost înfrinta în Razboiul din Crimeea (1853-1856) şi asta a pus sub semnul întrebării din nou fragilul echilibru european. Datorită poziţiei lor strategice la gurile Dunării, pe măsură ce aceasta cale de navigaţie era din ce în ce mai importantă pentru comunicaţiile europene, la Congresul de pace de la Paris (februarie-martie 1856) s-a pus problema statutului Principatelor Dunărene. Valahia şi Moldova rămâneau încă sub suveranitate otomană, dar acum ele erau plasate sub tutela colectivă a celor şapte puteri care semnau Tratatul de pace de la Paris: aceste puteri au hotărât atunci să fie convocate adunările locale care să hotărască asupra viitoarei organizări a celor două principate. Tratatul de la Paris stipula de asemenea: retrocedarea sudului Basarabiei la Moldova, teritoriu ce fusese anexat de Rusia în 1812 (judetele Cahul, Bolgrad, Ismail); navigaţia liberă pe Dunăre: stabilirea unei comisii europene a Dunării; statutul de neutralitate a Mării Negre. Unirea din timpul lui alexandru ioan cuza În 1857 au fost convocate Adunările Ad-hoc la Bucureşti şi Iaşi în baza prevederilor Congresului de Pace de la Paris din 1856: toate categoriile sociale participante la aceste adunari au hotărât în unanimitate să unească cele două principate într-un singur stat. Împaratul francez Napoleon al III-lea a sprijinit aceasta hotărare, Imperiul Otoman şi Austria au fost împotrivî, astfel cî s-a convocat o noua conferinţă a celor şapte puteri în Paris (Mai-august 1858): cu acea ocazie doar câteva din revendicările românilor au fost acceptate. Dar, românii au ales în 5-17 ianuarie 1859, în Moldova, şi în 24 ianuarie-5 februarie 1859, în Ţara Românească, pe colonelul Alexandru Ioan Cuza, ca domnitor unic, realizând, unirea celor doua principate. Statul national român, a luat în 24 ianuarie - 5 februarie 1862, numele de România şi şi-a stabilit capitala la Bucureşti. Asistat de Mihail Kogălniceanu, cel mai apropiat consilier al său, Alexandru Ioan Cuza a iniţiat un program de reforme care a contribuit la modernizarea societăţii româneşti şi a structurilor statale: Legea secularizarii averilor mănăstireşti - 1863, Legea reformei agrare, eliberând tăranii de sarcina îndatoririlor feudale şi împroprietărindu-i cu pământ (1864), Legea codului penal, Legea codului civil (1864), Legea educaţiei, în principiul căreia sşoala primară devenea obligatorie şi gratuită (1864), înfiinţarea universităţilor din Iaşi (1860) şi din Bucureşti (1864). Debutul monarhiei româneşti După abdicarea lui Alexandru Ioan Cuza (1866), Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, înrudit cu familia regala de Prusia, şi care a fost sprijinit de Napoleon al III-lea şi Bismark, a fost proclamat, în 10 mai 1866, după un pleibiscit, ca prinţ conducător al României, sub numele de Carol I. constituţia din 1866 Noua Constituţie, inspirată după cea belgiană (din 1831), care a fost promulgată în 1866 şi s-a aflat în uz până în 1923, proclamă România ca o monarhie constituţională. În următorii 10 ani, lupta românilor de a-şi dobândi independenţa totală de stat a fost parte integrantă din mişcările ce au avut loc, împreună cu alte popoare din sud-estul Europei - sârbii, ungurii, muntenegrenii, bulgarii, albanezii - şi aveau ca scop să taie ultimele lor legături cu Imperiul Otoman. Independenţa româniei Într-un cadru international favorabil - în 1865 -, a izbucnit din nou criza orientală şi a început atunci, în 1877, razboiul ruso-turc. România şi-a declarat independenţa de stat totală, în 9-21 mai 1877. Guvernul condus de Ion C. Brătianu, şi în care Mihail Kogălniceanu functiona ca ministru de externe, a hotărât ca, în cadrul cererii de asistenţă a Rusiei, să se uneasca cu forţele ruseşti ce operau în Bulgaria. Armata română, sub comanda directa a prinţului Carol I, a trecut Dunărea şi a participat la asediul Plevnei; rezultatul a fost încercuirea armatei otomane, condusă de Osman Paşa (10 decembrie 1877). Independenţa României, ca şi independenţa Serbiei şi a Muntenegrului, precum şi unirea Dobrogei cu România, au fost recunoscute, în Tratatul de pace ruso-turc de la San Stefano (3 martie 1878). În urma insistenţei marilor puteri, s-a ţinut Congresul de Pace de la Berlin (iunie-iulie 1878), în cadrul căruia s-a recunoscut şi menţinut statutul pe care şi-l proclamase România cu un an mai înainte. S-a restabilit, de asemenea, după o lungă perioadă de dominaţie otomană, dreptul României asupra Dobrogei, care a fost realipită la România. Dar, în acelaşi timp, Rusia a violat convenţia semnată în 4 aprilie 1877 şi a forţat România să retrocedeze judeţele Basarabiei de sud Kapul, Bolgrad şi Ismail. românia, monarchie constitiţională sub carol i Pe 14-26 martie, 1881, România s-a proclamat regat şi Carol I de Hohenzollern Sigmaringen a fost încoronat ca rege al României. După ce şi-a obţinut independenţa, statul român a fost locul către care şi-au îndreptat ochii toţi românii care trăiau în teritoriile aflate încă sub ocupaţie străină. Românii din Bucovina şi Basarabia se confruntau cu politica sistematică de asimilare în lumea germană, respectiv rusească. Imigraţia străinilor era dirijată către teritoriile lor. Enclavele româneşti din Peninsula Balcanică aveau dificultăţi tot mai mari vizavi de politica de deznaţionalizare. La începutul secolului XX, românii erau un popor cu peste 12 milioane de locuitori, dintre care aproape jumătate se aflau sub dominatie străină. În aceeaşi vreme, în Transilvania, românii sufereau consecinţele serioase ale acordului prin care statul ungar se restabilea, după mai mult de trei secole de colaps, în care a fost creată dualitatea austro-ungară (1867). Transilvania şi-a pierdut statutul autonom pe care l-a avut sub stăpânirea austriacă şi a fost incorporată în Ungaria. Legislaţia adoptată de guvernul de la Budapesta proclamă existenţa unei singure nationalităţi în Ungaria - aceea maghiară, destinată să distrugă din punct de vedere etno-cultural celelalte populaţii, forţându-le să devină ungare. Asta a supus populaţia românească, alături de alte grupuri etnice, la grele încercari. La vremea aceea, Partidul Naţional Român a jucat un rol important în impunerea identităţii naţionale a românilor; partidul a fost recunoscut în 1881 şi a fost promotorul în lupta de obţinere a recunoaşterii drepturilor egale pentru naţiunea română, precum şi rezistenţa ei împotriva proiectelor de deznaţionalizare. În 1892, lupta naţională a românilor a atins apogeul, în cadrul Miscarii Memorandistice. Memorandumul a fost conceput de liderii românilor din Transilvania, Ion Raţiu, Gheorghe Pop Băseşti, Eugen Brote, Vasile Lucaciu şi a fost trimis la Viena pentru a fi supus atenţiei împaratului Franz Josef I. El avertiza opinia publică europeană asupra revendicarilor românilor şi o punea în gardă faţă de intoleranţa arătată de guvernul de la Budapesta, referitor la problema naţională. Perioada 1878-1914 a fost una de stabilitate şi progres pentru România. Politica s-a polarizat în jurul a doua partide mari - conservator (Lascar Catargiu, Petre Carp, Gheorghe Grigore Cantacuzino, Titu Maiorescu) şi liberal (Ion C. Bratianu, Dimitrie Sturza, Ion I. C. Bratianu). Ei au venit la putere alternativ şi asta a fost caracteristic pentru comportamentul politic al epocii. Politica expansionistă a Rusiei a determinat România să semneze, în 1883, în secret un tratat de alianţă cu Austria, Ungaria, Germania şi Italia; tratatul a fost reînnoit periodic până la primul război mondial. După ce la început a ramas neutră, în primul război balcanic (1912-1913), România s-a alaturat Greciei, Serbiei, Muntenegrului şi Turciei împotriva Bulgariei, în cadrul celui de-al doilea război balcanic. Pacea de la Bucuresti (1913) a marcat sfârşitul conflictului şi ea prevedea ca sudul Dobrogei - Cadrilaterul (judetele Durostor şi Silistra) să devina parte la România. România în primul război mondial În august 1914, când a izbucnit primul război mondial, România s-a declarat neutră. Doi ani mai târziu, în 14-27 august 1916, ea s-a alăturat Aliaţilor, care i-au promis sprijin pentru dobândirea unitaţii sale naţionale. Guvernul condus de Ion I.C. Brătianu a declarat război Austro-Ungariei. Ion I.C. Bratianu, prim ministru al României Dupa primul succes, armata română a fost silită să abandoneze o parte din ţară, inclusiv Bucureştiul, şi să se retragă în Moldova, datorită ofensivei unite a armatelor din Transilvania, comandate de Generalul von Falkenheyn şi a celor din Bulgaria, comandate de Maresalul von Mackensen. În vara lui 1917, în marile bătălii de la Mărăşeşti, Mărăşti şi Oituz, românii au respins încercarea puterilor centrale de a se apăra şi au scos România din razboi, ocupându-şi restul teritoriului. Situatia însa s-a schimbat complet dupa Revolutia din 1917 din Rusia şi pacea separată, încheiată de sovietici la Brest-Litovsk (3 martie 1918). Asta atrăgea după sine sfârşitul operaţiunilor militare pe frontul de est. România a fost obligată să urmeze paşii aliaţei sale Rusia, deoarece pe frontul din Moldova trupele româneşti se intercalau cu trupele ruşesti şi era imposibil ca lupta să continue într-o zona a frontului, şi pacea să se instaleze în alta zonă a frontului. Rupându-se de aliaţii săi occidentali, România a fost obligată să semneze Tratatul de Pace de la Bucureşti cu puterile centrale (24 aprilie-7 mai 1918). Procedura de ratificare n-a fost însă niciodată dusă la bun sfârşit, astfel că din punct de vedere legal tratatul n-a fost niciodată operativ; de fapt, la sfârşitul lui octombrie 1918, România a denunţat tratatul şi a reintrat în război. marea unire de la 1 decembrie 1918 Dreptul popoarelor la autoguvernare a triumfat la sfârşitul primului război mondial, şi asta a servit cauzelor românilor care trăiau în imperiile ţarist şi austro-ungar. Colapsul sistemului ţarist şi recunoaşterea de către guvernul sovietic al dreptului la autoguvernare permis românilor din Basarabia să-şi exprime prin vot în cadrul organului national reprezentativ - Parlamentul ţării, care s-a convocat la Chişinău, voinţa lor de a se uni cu România (27 martie-9 aprilie 1918). Caderea monarhiei habsburgice în toamna lui 1918, a făcut posibilă, pentru naţiunile aflate sub opresiunea austro-ungară, emanciparea acestora. La 15-28 noiembrie 1918, Consiliul National din Bucovina a votat la Cernauţi unirea acelei provincii cu România. Adunarea natională din Transilvania, convocată la Alba Iulia ăn 18 noiembrie-1 decembrie 1918, a votat, în prezenţa a peste 100.000 de delegaţi, unirea Transilvaniei şi Banatului cu România. Astfel că, în ianuarie 1918, când s-a inaugurat la Paris Conferinţa de pace, unirea tuturor românilor într-un singur stat era un fapt pe deplin realizat. Tratatele de pace internationale din 1919-1920, semnate la Neuilly, Saint Germain, Trianon şi Paris, stabileau noile realitaţi europene şi sanctionau, de asemenea, unirea provinciilor care erau locuite de români într-un singur stat (295.042 km.p, cu o populatie de 15,5 milioane). Votul universal a fost introdus (1918), reforma radicală a fost aplicată (1921), noua Constituţie a fost adoptată - una dintre cele mai democratice de pe continent - (1923) - şi toate aceste au creat un cadru general democratic şi au pavat drumul pentru o dezvoltare economică rapidă (producţia industrială s-a dublat între 1923 şi 1938. Cu cele 7,2 milioane de barili de ţiţei produs în 1937, România era cel de-al doilea producator european şi nr. 7 în lume. Venitul naţional pe cap de locuitor atingea 97 de dolari, în 1938, comparativ cu cel al Greciei de 76$, cel al Portugaliei de 81 $, cel al Cehoslovaciei de 141$ şi al Frantei de 246$. În politică, erau mai multe partide aflate în competiţie. Astfel că Guvernul a fost controlat, de-a lungul anilor, de câteva dintre ele: Partidul Poporului (Alexandru Averescu), Partidul National Liberal (Ion I.C. Bratianu, I.G. Duca, Gheorghe Tătărescu), Partidul National Ţărănesc (Iuliu Maniu). Partidul Comunist Român, fondat în 1921, şi care avea un număr nesemnificativ de membri, a fost interzis, în 1924. Garda de Fier, o miscare extremistă a aripii naţionaliste de dreapta, fondată de Corneliu Zelea Codreanu, în 1927, a fost, de asemenea, exilată. În 1930, Carol al II-lea s-a răzgândit în legatură cu decizia sa anterioară de a renunţa la tron şi l-a detronat pe fiul său minor, Mihai (care devenise rege în 1927) şi a luat tronul. Opt ani mai tarziu el instaura propria sa dictatura (1938-1940). Obiectivele politicii externe în perioada interbelică, când Nicolae Titulescu a jucat un rol major, erau îndreptate spre menţinerea statusului teritorial, prin crearea alianţelor regionale, sprijinind Liga naţunilor şi politica de securitate colectivă, la fel ca şi promovarea unei strânse cooperări cu democraţiile vestice - Franţa şi Anglia. Împreuna cu Cehoslovacia şi Iugoslavia, România a fondat Mica Antantă, în 1920-1921 şi a creat o nouă organizaţie de securitate regională - Antanta Balcanică, împreună cu Iugoslavia, Grecia şi Turcia, în 1934. anul 1940 Pe măsură ce nazismul creştea în Germania, aceasta împreună cu Italia sprijinea pretenţiile revizioniste ale statelor vecine României; politica de forţă a avut succes pe continent şi acest lucru a fost marcat de Anschluss, Pactul de la Munchen (1938), de separare a Cehoslovaciei (1939). S-a produs o apropiere între Uniunea Sovietică şi cel de-al treilea Reich; toate acestea au dus la izolarea internaţională a României. Pactul Ribentropp-Molotov (23 august 1939), stipula într-un protocol secret interesele sovietice în statele baltice, estul Poloniei, precum şi în Basarabia. Al doilea război mondial Când a izbucnit cel de-al doilea razboi mondial, România şi-a declarat neutralitatea (6 septembrie 1939). Dar ea a sprijinit Polonia (facilitand tranzitul tezaurului Bancii Naţionale şi garantând azil preşedintelui polonez şi guvernului). Înfrangerile suferite de Franţa şi Marea Britanie în 1940 au creat o situaţie dramatică pentru România. Guvernul sovietic a aplicat capitolul 3 al protocolului secret din 23 august 1939 şi a fortat România, prin ultimatumul din 26 şi 28 iunie 1940, să cedeze nu numai Basarabia, dar şi nordul Bucovinei şi teritoriul Hertei (ultimele două nu au aparţinut niciodată Rusiei). Sub tratatul de la Viena - de fapt, un dictat - (30 august 1940), Germania şi Italia i-au dat Ungariei nord-estul Transilvaniei, unde populaţia majoritară era românească. În urma discuţiilor româno-bulgare de la Craiova, s-a semnat un tratat, în 7 septembrie 1940, prin care sudul Dobrogei (Cadrilaterul) revenea Bulgariei. Serioasa criză din vara lui 1940 a dus la abdicarea regelui Carol al II-lea, în favoarea fiului sau, Mihai I (6 septembrie 1940); în acelaşi timp, a dus la preluarea Guvernului de către generalul Ion Antonescu (el a devenit mareşal în octombrie 1941). Într-un efort de a obtine sprijinul Germaniei şi Italiei, Ion Antonescu a antrenat la guvernare mişcarea Gărzii de Fier. Mişcarea a încercat, într-un act de rebeliune în 21-23 ianuarie 1941, să ia întreaga conducere a guvernului, şi ca urmare ea a fost eliminată din politică. Dorind să recapete teritoriile pierdute în 1940, Ion Antonescu a participat, alături de Germania, în războiul dus împotriva Uniunii Sovietice (1941-1944). Înfrangerile suferite de puterile Axei au dus dupa 1942 la sporirea încercarilor făcute de regimul Antonescu, precum şi de opoziţia democratică (Iuliu Maniu, C.I.C. Bratianu) de a scoate România din Alianţa cu Germania. Pe 23 august 1944, mareşalul Ion Antonescu a fost arestat din ordinul regelui Mihai I. Noul guvern, format din militari şi tehnocraţi, a declarat război Germaniei (24 august 1944) şi, astfel, România şi-a adus intregul ei potential economic şi militar în Alianta Naţiunilor Unite, până la sfârsitul celui de-al doilea război mondial în Europa. În ciuda eforturilor umane şi economice, pe care România le făcuse pentru cauza Naţiunilor Unite timp de nouă luni, Tratatul de Pace de la Paris (10 februarie 1947), nega României statutul de co-beligerant şi o obliga să platească o imensa despăgubire de război; dar, Tratatul recunoştea retrocedarea teritoriilor din nord-estul Transilvaniei la România, în timp ce Basarabia şi nordul Bucovinei rămâneau anexate la URSS. transformarea monahiei constituţioonale în republică populară Trupele sovietice staţionau pe teritoriul României şi ţara a fost abandonată de puterile occidentale, astfel că următorul stadiu a adus o evoluţie similară acesteia, ca şi celorlalţi sateliţi ai imperiului sovietic. Întregul guvern a fost preluat prin forţa de comunişti, partidele politice au fost interzise, iar membrii lor au fost persecutaţi şi arestaţi; regele Mihai I a fost forţat să abdice şi în aceeaşi zi a fost proclamată Republica Populara (30 decembrie 1947). S-a instaurat dictatura unui singur partid, bazată pe o supraveghere omnipotentă şi omniprezentă şi pe forţa de represiune. Întreprinderile industriale, băncile şi mijloacele de transport au fost naţionalizate (1948), agricultura a fost colectivizată forţat (1949-1962). Întreaga economie s-a dezvoltat potrivit planurilor cincinale, obiectivul principal fiind industrializarea de tip stalinist. România a devenit membru fondator al CAER (1949) şi al Tratatului de la Varşovia (1955). epoca Ceauşescu La moartea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej (1965), liderul comunist al epocii de după război, conducerea partidului, care mai târziu a fost identificată şi cu conducerea de stat, a fost monopolizată de către Nicolae Ceauşescu. Într-o scurta perioadă, el a reuşit să concentreze în propriile mâini (şi ale celor ale clanului condus de soţia sa, Elena Ceauşescu), toate pârghiile puterii partidului comunist şi cele ale sistemului de stat. România s-a distanţat de URSS (acest lucru a fost făcut public în "Declaraţia" din aprilie 1964; politica internă a fost mai putin rigidă şi s-a înregistrat o oarecare deschidere în politica externă (România a fost singurul stat membru al Tratatului de la Varşovia, care nu a intervenit în Cehoslovacia, în 1968); toate acestea, ca şi capitalul politic construit pe o linie mai putin ortodoxă, erau folosite pentru a consolida propria poziţie a lui Ceauşescu, ca să preia întreaga putere în cadrul partidului şi a statului. Dictatura familiei Ceauşescu, una dintre cele mai absurde forme de guvernare totalitaristă din Europa secolului XX, bazată pe cultul personalitatii care friza, de fapt, patologicul, a avut ca rezultat, printre altele, distorsiuni în economie, degradarea în viata socială şi morală, izolarea ţării în cadrul comunitaţii internaţionale. Resursele ţării au fost abuziv folosite pentru construirea unor proiecte gigant absurde, născocite de megalomania dictatorului. Asta a contribuit, de asemenea, la scăderea dramatică a nivelului de trai al populaţiei şi la adâncirea crizei regimului. În aceste condiţii, izbucnirea revoltei stârnite la Timişoara în 16 decembrie 1989, a cuprins rapid toata ţara, şi în 22 decembrie dictatura a fost răsturnată, prin sacrificiul a peste 1000 de vieti. Victoria revoluţiei a deschis drumul spre restabilirea democraţiei, a sistemului politic pluralist, pentru întoarcerea la economia de piaţă şi reintegrarea ţării în spaţiul economic, politic şi cultural european. 쥁@