Referat Costache Negruzzi - Alexandru Lapusneanul

Mai jos puteti citi fragmente din Referat Costache Negruzzi - Alexandru Lapusneanul si de asemenea puteti face Download Referat Costache negruzzi - alexandru lapusneanul

Citeste fragmente din Referat Costache Negruzzi - Alexandru Lapusneanul

„Prin nuvela Alexandru Lăpuşneanul, Negruzzi devine primul scriitor epic de seamă al literaturii noastre.” Tudor Vianu Bibliografie Publicist, traducător, poet, dramaturg, prozator, filolog, creatorul nuvelei istorice româneşti, neegalate până astăzi, Costache Negruzzi este un deschizător de drumuri în literatura română modernă, „un clasic al romantismului” (Al. Piru). C. Negruzzi trăieşte şi se formează într-o perioadă de renaştere naţională, fiind alături, în acţiunile culturale şi literare de mai tinerii M. Kogălniceanu, V. Alecsandri, Al. Russo. Scrierile publicate în periodicele vremii (Albina românească, Curierul de ambe sexe, Foaie pentru minte, inimă şi literatură, Dacia literară, Propăşirea ş.a.) au fost adunate în volumul Păcatele tinereţelor (1857). Volumul cuprinde poezii, proză, opere originale şi traduceri orânduite în patru cicluri: Amintiri de juneţe (cu două nuvele romantice, o povestire umoristică şi un basm localizat – Toderică); Fragmente istorice; Neghină şi pălămidă (poezii), Negru pe alb – Scrisori la un prieten (inaugurând astfel genul epistolar). C. Negruzzi e primul scriitor modern din Moldova şi întemeietorul nuvelei istorice. Negruzzi este iniţiatorul unor specii literare inedite în acel moment în literatura română, cum ar fi: primul model de literatură memorialistică (Fragmentul Cum am învăţat româneşte); nuvela romantică (Zoe, O alergare de cai); „anecdotul istoric Aprodul Purice” (apărut în 1873, înaintea Daciei literare, fragment din proiectata epopee Ştefaniada); prin schiţa portretistică din Reţetă şi Fiziologia provincialului (1840), Negruzzi este întâiul observator social, înainte de Vasile Alecsandri. Fabulosul şi proverbialul din poveştile lui Creangă sunt prefigurate în Scrisoarea XII (Păcală şi Tândală, 1842), ca şi caracterul evocator din scrierile lui Mihail Sadoveanu. Teatru – Cârlanii, Doi ţărani şi cinci cârlani, Muza de la Burdujeni, jucată pe scena Teatrului Naţional din Iaşi. Negruzzi a fost preocupat şi de problemele limbii într-un număr de patru scrisori, intitulate Critică, pe temeiul cunoaşterii limbii vorbite, a textelor vechi; preocupat şi de creaţia folclorică (Păcală şi Tândală), a grupat proverbele pe teme (ca şi A. Pann în Povestea vorbei). Scriitor plin de spirit, în opera lui Negruzzi sunt prezente ironia şi umorul, vorbirea în sentinţe şi aforisme ca la clasici. Aflat la temelia literaturii moderne, în opera sa se reflectă modalităţile artistice ale epocii, clasice şi romantice. Prin nuvela Alexandru Lăpuşneanul, C. Negruzzi a devenit un scriitor clasic. Nuvela a apărut în 1840 în revista Dacia literară, în primul număr, cu titlul Scene istorice din cronicele Moldaviei, Alexandru Lăpuşneanul, confirmând dezideratul exprimat de Mihail Kogălniceanu în articolul-program (Introducţia). Aprecieri critice „Negruzzi era un burghez cu legături în lumea feudală prin moşie, relaţii de familie şi raporturi sociale, situat ca înalt slujbaş într-o poziţie de dependenţă faţă de autoritate; în ordinea spiritului, el încearcă să se elibereze, însă, de ingerinţele puterii şi de lestul inerţiei conservatoare; voia să meargă cu veacul şi înţelegea că înaintarea spre o orânduire nouă e inevitabilă; avea idei mai limpezi sau mai tenebroase, câteodată nimerea adevărul şi alteori bâjbâia să-l descopere, dar prin întreaga structură a minţii şi prin ţelul căutărilor lui, participa deplin la universul valorilor burgheze.” Paul Cornea, Costache Negruzzi, Montesquieu şi ideologia aripei moldoveneşti a paşoptismului, în vol. De la Alexandrescu la Eminescu, E.p.l., 1966, p. 105. „Împotriva celor care au căutat să afirme impersonalitatea în creaţie, calitate care ar constitui înalta valoare artistică a nuvelei în discuţie –, să arătăm că contradicţiile sociale intră în însuşi procesul de creaţie şi astfel, impersonalitatea apare ca o diversiune tendenţioasă a esteticii idealiste, menită să falsifice poziţia scriitorului discutat faţă de frământările sociale pe care le oglindeşte.” Gr. Scorpan, Realismul lui C. Negruzzi, în Iaşul nou, nr. 7/1950, p. 87. ALEXANDRU LĂPUŞNEANUL 1564 – 1569 Încadrarea în evoluţia literaturii române Publicată în primul număr al Daciei literare, nuvela Alexandru Lăpuşneanul de Costache Negruzzi vine perfect în întâmpinarea programului revistei, cel puţin în două puncte ale acestuia – cel referitor la promovarea unei literaturi originale şi cel care recomanda subiecte autohtone de inspiraţie. Materialul este preluat din „cronice bătrâne” (Mihai Eminescu), mai precis din cronica lui Grigore Ureche, şi, pentru episodul omorârii lui Moţoc, din Miron Costin (de unde prelucrează scena uciderii lui Batişte Veveli). Aceasta nu înseamnă însă copiere servilă sau subordonare faţă de concepţia autorilor prelucraţi. Pentru Negruzzi, literatura nu trebuie să fie conformă cu realitatea (şi aceasta mediată, cum e cazul cronicilor), ci cu propria sa viziune asupra acesteia, care e o viziune romantică. Limitele acesteia sunt ale verosimilului artistic şi mai puţin ale adevărului istoric. Cercetările recente pun în lumină faptul că Lăpuşneanu nici nu a fost un domn atât de crud; în realitate nici nu a omorât 47 de boieri şi că mai aspră era soţia sa. Vinovat de această deformare este însă cronicarul Ureche. Important însă este, că pornind de la sumare date istorice, Negruzzi – prin talentul şi imaginaţia sa – a reuşit să creeze o ficţiune credibilă. Avem în Alexandru Lăpuşneanul prima proză istorică într-adevăr reuşită din literatura noastră, şi anume una care a stabilit pentru multă vreme standardele genului, o culme neîntrecută până în prezent. Tema operei Tema nuvelei este istorică – perioada medievală moldoveană (perioadă în care luptele pentru domnie duc la sărăcie), politica de îngrădire a marii boierimi de către domnitor şi ilustrează evocarea unui moment zbuciumat din istoria Moldovei în timpul celei de-a doua domnii a lui Alexandru Lăpuşneanu (1564-1569). Subiectul operei Subiectul urmează o desfăşurare ascendentă şi o clasică evoluţie a momentelor. Expoziţiunea: Alexandru Lăpuşneanu revine în Moldova cu scopul de a-şi relua scaunul domnesc, după ce, cu eforturi îndelungate, izbutise să-l alunge „pre răpitorul” Ştefan Tomşa, care-i urmase la domnie. Lăpuşneanu fusese înlăturat de pe tron din cauza trădării unor boieri, aceiaşi care acum îl întâmpină aproape de graniţă: vornicul Moţoc, postelnicul Veveriţă, spătarul Spancioc şi Stroici. Aceştia vor să-l convingă să renunţe la tron, deoarece „norodul nu te vrea, nici te iubeşte”. Intriga: Mânios, cu ochii scânteind „ca un fulger”, Alexandru Lăpuşneanu este hotărât să se instaleze pe tronul Moldovei răspunzând boierilor cu fermitate: „Dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreu […] şi dacă voi nu mă iubiţi, eu vă iubesc pre voi […] Să mă întorc? Mai degrabă-şi întoarce Dunărea cursul îndărăpt”. Desfăşurarea acţiunii: Speriat de ameninţările lui Lăpuşneanu, Moţoc cade în genunchi şi-l roagă să nu-i pedepsească după fărădelegile lor, dar acesta le promite să-i cruţe, ba mai mult, îi făgăduieşte că „sabia mea nu se va mânji în sângele tău”. După fuga lui Tomşa, Lăpuşneanu se aşează pe tronul Moldovei şi trece la pedepsirea aspră a boierilor, le ia averile, iar „la cea mai mică greşeala dregătorească, la cea mai mică plângere […], capul vinovatului se spânzura în poarta curţii […] şi nu apuca să putrezească, când alt cap îi lua locul”. Doamna Ruxanda, soţia lui Lăpuşneanu şi fiica „bunului Petru Rareş”, înspăimântată de cruzimile şi crimele înfăptuite de soţul său, îl roagă să nu mai verse sânge şi să înceteze cu omorurile, impresionată fiind de cuvintele văduvei unui boier ucis, care o ameninţase „Ai să dai samă, doamnă!”. Zâmbind, Alexandru-vodă îi promite „un leac de frică”. Punctul culminant: Alexandru Lăpuşneanu „făcuse de ştire tuturor boierilor” să participe împreună la slujba de la Mitropolie, după care erau cu toţii invitaţi „să prânzească la curte”, cu scopul de a împăca pe domnitor cu boierii. Ca niciodată, în ziua aceea Lăpuşneanu vine la biserică îmbrăcat „cu toată pompa domnească” şi, după ce a ascultat cu smerenie slujba, „s-a închinat pe la icoane […], a sărutat moaştele sfântului”, rosteşte un discurs emoţionant în finalul căruia îşi cere tuturor iertare pentru că a vărsat „sângele multora”. Boierii sosesc la ospăţ însoţiţi fiecare de câte două-trei slugi, „adunându-se boierii, 47 la număr”. Spre sfârşitul ospăţului, la semnul domnitorului, „toţi slujitorii de pe la spatele boierilor” scot jungherele şi-i omoară pe toţi boierii. Lăpuşneanu pune apoi să se reteze capetele celor ucişi, după care le aşeză în mijlocul mesei, „puind pe ale celor mai mici boieri dedesupt şi pe a celor mai mari deasupra, după neam şi după ranguri, până ce făcu o piramidă de patruzeci şi şapte căpăţâne, vârful căreia se încheia prin capul unui logofăt mare”. Când termină, o cheamă pe domniţa Ruxanda să-i dea leacul de frică, promis, care leşină la vederea acestei grozăvii spre dezamăgirea domnitorului: „Femeia tot femeie […], în loc să se bucure, ea se sperie”. În acest timp, puţinii slujitori aflaţi în curte, care scăpaseră cu viaţă, „dasă larmă pe la casele boierilor”, aşa că o mulţime „de norod, tot oraşul” venise la porţile curţii domneşti. Lăpuşneanu, înştiinţat de venirea norodului, trimise pe armaş să-i întrebe „ce vor şi ce cer” şi-şi exprimă faţă de Moţoc pornirea de „a da cu tunurile în prostimea aceea”. Moţoc este de acord, deoarece dacă au murit atâţia boieri, „nu-i vro pagubă c-or muri câteva sute de mojici”. Întrebată ce vrea, „prostimea rămasă cu gura căscată”, deoarece ei veniseră fără un scop anume, ci se luaseră unii după alţii, ca şi acum când începură să-şi strige nemulţumirile: „Să se micşoreze dăjdiile! […] Să nu ne mai jăfuiască! […] Am rămas săraci! N-avem bani! Ne i-au luat toţi Moţoc!”. Şi brusc, toţi ca unul, strigau „Capul lui Moţoc vrem!”. Profitând de această situaţie, Lăpuşneanu îl dă pe Moţoc mulţimii, care se repezi asupra lui ca o „idră cu multe capete […] şi într-o clipală îl făcu bucăţi”, pedepsind astfel un boier trădător, fără ca sabia lui să se fi mânjit de sânge, aşa cum îi promisese. Deznodământul: Timp de patru ani Lăpuşneanu îşi respectă promisiunea făcută Doamnei Ruxanda şi nu mai ucide nici un boier, dar născoceşte tot felul de schingiuiri: „scotea ochi, tăia mâni, ciuntea şi seca pe care avea prepus”. Era totuşi neliniştit pentru că nu pedepsise pe Spancioc şi Stroici, pe care nu reuşise să-i găsească, simţindu-se mereu în pericol de a fi trădat de aceştia. Se mută în cetatea Hotinului, unde se îmbolnăveşte „de lingoare” şi, „în delirul frigurilor”, îl mustră conştiinţa pentru toate cruzimile înfăptuite, îl cheamă la el pe mitropolitul Teofan, căruia-i cere să-l călugărească. Trezindu-se din starea de inconştienţă şi văzându-se îmbrăcat în rasa de călugăr, Lăpuşneanu se enervează foarte rău, îşi pierde complet controlul şi-i ameninţă cu moartea pe toţi, inclusiv pe soţia şi fiul său: „M-aţi popit voi, dar de mă voi îndrepta, pre mulţi am să popesc şi eu”. Îngrozită de ameninţările lui Lăpuşneanu, Doamna Ruxanda acceptă sfatul lui Spancioc de a-i pune soţului ei otravă-n băutură. Scena otrăvirii este cutremurătoare, Negruzzi descriind în detaliu chinurile îngrozitoare ale domnitorului care „se zvârcolea în spasmele agoniei: spume făcea la gură, dinţii îi scrâşneau, şi ochii săi sângeraţi se holbaseră”, până când, în sfârşit, „îşi dete duhul în mânile călăilor săi”. A fost înmormântat la mănăstirea Slatina, unde „se vede şi astăzi portretul lui şi a familiei sale”. Conflictul operei Seria de opoziţii ce defineşte personajele nuvelei Alexandru Lăpuşneanul, organizează decisiv materialul epic şi defineşte coerenţa viziunii artistice asupra unui subiect istoric. Conflictul nuvelei este imprimat de lumea pe care Negruzzi o cunoaşte din cronici sau din viaţa imediată. Natura conflictului este de esenţă psihologică şi socială. Conflictul psihologic vizează cele două aspecte ale personajului: Lăpuşneanu cel care a fost alungat de la domnie şi aspiră la ordine şi dreptate şi Lăpuşneanu cel care trăieşte patima răzbunării: „Cu averile voastre” faţă de momentul final când ameninţă cu moartea fiului său: „Iar pe căţeaua asta […] împreună cu ţâncul ei”. Conflictul social priveşte relaţia antitetică dintre Lăpuşneanu şi boieri, pe de o parte, pe de altă parte Lăpuşneanu – Doamna Ruxanda. În cadrul conflictului cu boierii se individualizează înfruntările cu: Moţoc, apoi grupul Spancioc-Stroici. Conflictele sunt aranjate într-o succesiune care sugerează o compoziţie muzicală în care alternează ritmurile (tempourile). Conflictul Lăpuşneanu – boieri este foarte alert ca urmare a prezentării lui cu ajutorul naraţiunii şi dialogului; conflictul Lăpuşneanu – Doamna Ruxanda este mai lent, dată fiind utilizarea descrierii pentru nuanţarea naraţiunii. De la un capitol la altul alternează conflictele şi tempourile ca într-o compoziţie armonizată clasic. Reîntors în ţară pentru o a doua domnie, Alexandru Lăpuşneanu îşi manifestă, chiar de la bun început, voinţa de a stăpâni autoritar, strângând frâiele puterii în propriile mâini. Replicile sale faţă de „întâmpinarea” boierilor anunţă un prim conflict: între voinţa domnitorului, dorinţa sa de a fi un suveran absolut, cu puteri depline asupra celor pe care îi cârmuieşte şi punctul de vedere al boierilor, ce îşi doresc un domn pe care ei înşişi să-l ridice pe tron pentru ca apoi să guverneze sub numele acestuia. Schimburile de replici mai sus menţionate, precum şi scurta prezentare „istorică” a vocii sugerează preexistenţa acestui conflict, datând cel puţin de la sfârşitul primei domnii a lui Alexandru Lăpuşneanu. Cel ce fusese cândva „stolnicul Petre” avusese manifestări mai puţin despotice la suirea pe tron. Atitudinea sa îngăduitoare încuraja o veşnic pusă pe intrigi boierime care, nepedepsită, îl alungase de la domnie pe Alexandru Lăpuşneanu. Vechi jurăminte de răzbunare par a-l fi legat pe domnitor de vornicul Moţoc, boier puternic, influent şi ascultat de gâlcevitoarea boierime de ţară. Lăpuşneanu îşi exprima, chiar din prima scenă, voinţa de a-l păstra în viaţă pe Moţoc atât timp cât îi este „trebuitor” şi, mai ales, pentru a-l „uşura” pe domn de „blestemurile norodului”. Celor ce-i spun că nu este dorit în ţară, Lăpuşneanu le dă replica memorabilă: „Dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreu…”, expresie a hotărârii de a se impune prin forţă acolo unde bunele intenţii dăduseră greş. La replica lui Lăpuşneanu, în care îşi face cunoscută dorinţa de mântuire a ţării, Moţoc anunţă începutul luptei. Negruzzi urmăreşte şi accentuează manifestările lui Lăpuşneanu, ce trădează o psihologie aparte, aşa cum a dorit şi Negruzzi să se înţeleagă. De fapt, el nu are nimic patologic în manifestările sale. Politica de forţă a voievodului se manifestă prin acte abuzive (confiscarea averilor) şi prin acte de cruzime, care au darul de a o înspăimânta pe Doamna Ruxanda, urmărită de cuvintele-blestem „O să dai samă, Doamnă!”. Cu umorul negru ce-i caracterizează intervenţiile, Alexandru Lăpuşneanu îi promite Doamnei un „leac de frică”. Prefăcându-se a se împăca – creştineşte – cu boierii potrivnici, Lăpuşneanu jură strâmb, înşală, se preface pentru a-i atrage pe cei ce erau floarea boierimii la un ospăţ. Acesta se dovedeşte a fi o cursă. Veselia ospăţului se preschimbă în vărsare de sânge. Jubilând sadic, Lăpuşneanu îi oferă Doamnei promisul „leac de frică”: o piramidă de capete aşezate după rangul, faima, averea celor ucişi. Doar doi tineri boieri scapă de măcel – Spancioc şi Stroici, care reuşesc să fugă peste apele Nistrului, nu înainte de a lansa o promisiune a răzbunării către urmăritori: „Spuneţi celui ce v-au trimis […] că ne vom vedea pân-a nu muri!”. Moţoc va fi oferit pradă furiei mulţimii, confirmând astfel rolul de „ţap ispăşitor” pe care i-l nimerise Lăpuşneanu la întoarcerea în ţară. Devorat de suspiciune, slăbit de boală, Lăpuşneanu se retrage la mănăstire. Delirând, pradă febrei, încearcă să-l inducă încă o dată în eroare pe Dumnezeu (după jurământul strâmb), prin dorinţa – exprimată – de a se călugări. Revenindu-şi însă în simţiri şi trezindu-se în straie de călugăr, voievodul redevine acelaşi Alexandru Lăpuşneanu, care ameninţă că „de mă voi îndrepta, pre mulţi am să popesc şi eu!”. Patima puterii îl orbeşte în asemenea măsură pe Lăpuşneanu încât este gata să-şi ucidă propriul fiu la gândul că acesta i-ar putea lua scaunul domniei. În faţa acestei ameninţări, Doamna Ruxanda îi duce voievodului paharul cu otravă pregătit de Spancioc şi Stroici. Lăpuşneanu, consecvent sieşi, se stinge fără urmă de regret pentru cele săvârşite, sub privirile, la fel de necruţătoare, ale celor doi tineri boieri. Conflictul puternic între Lăpuşneanu şi boieri cunoaşte nu numai o rezolvare în deznodământul capitolului IV, dar şi în propriul punct culminant în capitolul III, în momentul uciderii celor 47 de boieri. Totuşi, după acest moment tensiunea psihică se decompensează prin acalmia evenimentului din începutul capitolului IV şi prin utilizarea descrierii. În afară de conflictul central, dintre voievod şi boierii intriganţi din jurul lui Moţoc – conflict aparent „soluţionat” prin piramida de capete şi linşajul vornicului – există şi alte două conflicte, la fel de importante în economia nuvelei. Astfel, este conflictul ce-l opune pe Lăpuşneanu Doamnei Ruxanda. Cele două personaje, ale căror trăsături se creionează prin antiteză, nu se află în conflict de la bun început. Opoziţia de principii se conturează abia pe parcurs, pentru a duce la finalul tragic. Iniţial Doamna Ruxanda nu pune la îndoială justeţea actelor soţului ei şi Domnul Moldovei. Ceea ce o determină să intervină este mai curând blestemul ce-i pare că o urmăreşte, împreună cu întreaga sa familie. Blândă, îndurătoare, Doamna pare a fi, în toate, opusul lui Lăpuşneanu. Soţie şi mamă devotată, Doamnă a ţării (şi descendentă din neam de voievozi), Doamna Ruxanda este însă un om cu simţul datoriei. Leşină în faţa piramidei de capete, dar nu intervine activ în treburile domniei decât atunci când cel ce-i este soţ pare a-şi fi pierdut raţiunea devenind o ameninţare pentru toţi cei din jur şi, mai ales, pentru fiul său şi viitorul voievod. Ceea ce o determină pe Doamna să ucidă, în final, după o luptă interioară (între datoria de soţie şi aceea de mamă şi Doamnă) este convingerea că Lăpuşneanu îl poate ucide pe fiul său şi moştenitorul tronului. Conflictul dintre Alexandru Lăpuşneanu şi tinerii boieri Spancioc şi Stroici este unul ce opune o voinţă despotică, o personalitate autocrată celor ce reprezintă o boierime iubitoare de ţară şi ordine. Fără a fi corupţi şi hârşiţi în intrigi, precum şi boierii din jurul lui Moţoc, Spancioc şi Stroici sunt hotărâţi să-i răzbune pe cei ucişi având convingerea că, o dată cu moartea sângerosului tiran, abuzurile vor înceta, iar asupra ţării vor domni pacea, liniştea şi dreptatea. Structura şi compoziţia nuvelei. Semnificaţia mottourilor Compoziţional, nuvela respectă mai mult cerinţele genului dramatic decât pe acele ale celui epic. Distingem în ţesătura intimă a nuvelei două planuri. Unul anunţă acţiunile lui Lăpuşneanu în vederea nimicirii boierilor, iar cel de-al doilea oferă, la scenă deschisă, spectatorului desfăşurarea faptelor. Credem că cel de-al doilea plan constituie esenţa dramatică a nuvelei. Compoziţia este de factură clasicistă: sobră, echilibrată, într-o arhitectonică organizată în patru capitole, fiecare purtând un motto care exprimă ideea substanţei epice. Cele patru capitole urmează un echilibru clasic, căci alternează conflictele şi procedeele de expunere sugerând echilibrul clasic al unei compoziţii muzicale în care alternează ritmurile. Nuvela are o structură simetrică şi un echilibru solid atât în ceea ce priveşte ilustrarea evenimentelor, cât şi în ceea ce priveşte psihologia şi tragismul personajului, ceea ce-l determină pe Vasile Alecsandri să o numească un adevărat „cap de operă de stil energetic şi de pictură dramatică”. Mottourile reproduc, într-o formă uşor modificată, cronica lui Ureche şi S. Dacălul, capitolul De la a doua domnie a lui Alexandru-vodă Lăpuşneanu. „Dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreu…” – cuvintele aparţin lui Lăpuşneanu, ca răspuns la îndemnul de a renunţa la tronul Moldovei adresat lui de către boierii veniţi să-l întâmpine. Se referă la conflictul, anunţat încă din expoziţiune, dintre Lăpuşneanu şi boierii susţinători ai lui Ştefan Tomşa. C. Negruzzi se slujeşte de textul lui Gr. Ureche: „Dacă au mers solii acei de la Tomşa, şi au spus lui Alexandru-vodă. Atunci să fi zis Alexandru-vodă: <>”. Opoziţia dintre cele două pronume „eu” – „voi” anunţă conflictul nuvelei. Aceste cuvinte ilustrează hotărârea lui Lăpuşneanu de a ocupa tronul împotriva voinţei marilor boieri, şi prin ele se instituie intriga; „Ai să dai samă, Doamnă!…” – este replica văduvei unui boier ucis de Lăpuşneanu, ameninţare adresată Doamnei Ruxanda, soţia domnitorului, pentru crimele înfăptuite de el. Reprezintă un tablou ce pare a fi mai mult rezultatul fanteziei şi inventivităţii scriitorului, creat cu scopul de a pătrunde în adâncime personajul principal. Afirmaţia văduvei o face şi pe Doamna Ruxanda complice la faptele sângeroase ale domnitorului şi stârneşte intervenţia acesteia în a tempera conflictul generator de ură şi răzbunare; „Capul lui Moţoc vrem…” – sunt cuvintele mulţimii de ţărani nemulţumiţi, veniţi la Curte să se plângă de asuprirea boierilor, de sărăcie, de foame, de viaţa lor devenită insuportabilă. Mottoul anunţă cea mai dramatică parte a nuvelei, episodul antologic din punct de vedere al structurii intime, al gradării şi echilibrului situaţiilor, precum şi al ingeniozităţii artistice cu care Negruzzi a ştiut să aşeze faţă-n faţă domnul, boierii şi poporul; „De mă voi scula, pre mulţi am să popesc şi eu…” – sunt cuvintele lui Alexandru Lăpuşneanu, aflat pe patul de suferinţă, ca o ameninţare împotriva celor care-l călugăriseră. Ameninţarea relevă o pornire demonică pe care numai moartea o poate opri. Prin viziunea realistă a trecutului istoric, prin relieful uimitor al caracterelor şi prin viguroasa sa construcţie epico-dramatică, Alexandru Lăpuşneanul se situează printre marile realizări ale literaturii paşoptiste. Alexandru Lăpuşneanu – caracterizare Imaginea lui Lăpuşneanu, personaj creat de Negruzzi, nu se poate suprapune datelor oferite de istorie şi desigur nici nu se recomandă din punctul de vedere al cerinţelor impuse de o operă beletristică. Alexandru Lăpuşneanu este personajul principal al nuvelei cu acelaşi titlu prin calităţi de excepţie şi efecte extreme, Negruzzi reuşind să întruchipeze un personaj unic prin complexitatea acestuia. Este aşezat în centrul nuvelei, toate celelalte personaje, ca şi acţiunile prezentate, sunt orientate spre reliefarea caracterului acestuia. Aşa cum e înfăţişat, trăsătura sa dominată, care le subordonează pe toate celelalte, este dorinţa de putere, de a o cuceri şi de a o păstra cu orice preţ. Erou romantic, Lăpuşneanu este alcătuit din puternice trăsături de caracter, un personaj excepţional, ce acţionează în împrejurări deosebite. Autorul îşi urmăreşte personajul, de-a lungul celor patru capitole, din momentul intrării în ţară şi până în clipa morţii. Tot ceea ce se întâmplă în această nuvelă poartă pecetea durităţii lui Lăpuşneanu. Astfel în capitolul I Lăpuşneanu este prezentat de către autor, în detaliul frapant, amănunţit, conducându-ne astfel în mijlocul stării de spirit a personajului. Negruzzi utilizează dialogul ca procedeu de caracterizare astfel personajul relevându-şi propriile sale trăsături prin intermediul gesturilor, al gândurilor. Se observă că Lăpuşneanu vorbeşte în pilde, folosindu-se de exclamaţii şi întrebări retorice, intrând astfel în categoria personajelor romantice. Negruzzi împinge în prim plan faptele să vorbească, printr-o concizie clasică, într-un dialog viu, de o rară autenticitate. Prin puterea de evocare a dialogului, printr-o fină observaţie a gesturilor, a mimicii se dezvăluie toată mişcarea psihologică a viitorului tiran. Când rememorează întâia domnie a lui Lăpuşneanu, autorul foloseşte o succesiune de interogaţii retorice, redând astfel furia personajului. Boierii îi cer lui Lăpuşneanu să părăsească ţara, acesta însă este hotărât să-şi recupereze tronul. Din reacţia lui Lăpuşneanu se conturează două amănunte specifice acestui personaj: cinismul şi dorinţa de răzbunare. Replicile exprimă atitudini vizibile, starea sufletească a eroilor în timpul vorbirii asigurând caracterul scenic. Lăpuşneanu îi primeşte pe cei trei boieri protocolar şi rezervat, „silindu-se a zâmbi” (expresia feţei). Replicile arată siguranţa se sine şi atitudinea provocatoare a domnului care-i face pe duşmanii săi să-şi dezvăluie ostilitatea şi intenţiile adevărate: „Am auzit, urmă Alexandru, de bântuirile ţării şi am venit s-o mântui; ştiu că ţara m-aşteaptă cu bucurie”. Ultima parte a replicii este scânteia care declanşează răspunsul învăluit în viclenie al lui Moţoc şi răspunsul dur, ferm, autoritar, într-o izbucnire de furie şi ură abia stăpânită a Lăpuşneanului, exprimat în replici scurte, tăioase, care pun în lumină impulsivitatea, omul violent, politicianul fără scrupule, neîngăduitor în înfruntarea cu boierii. Replicile au rămas memorabile, căpătând valoare de sentinţă. Negruzzi însoţeşte replicile cu observaţii asupra fizionomiei personajului, care reflectă trăirile interioare ale eroului: „răspunse Lăpuşneanul, a căruia ochi scânteiară ca un fulger”. Interogaţiile şi exclamaţiile personajului, retezarea tăioasă a vorbelor interlocutorului său, succesiunea rapidă, dintr-o răsuflare, a răspunsurilor Lăpuşneanului exprimă ritmul stării sufleteşti a personajului, vorbirea lui devenind dramatică, trăită la cote înalte ale simţirii omeneşti. Cu o intuiţie psihologică remarcabilă, Negruzzi îşi lasă personajul să se dezlănţuie într-o furie şi o mânie gâlgâitoare, subliniind paroxismul trăirii prin amănunte fizionomice: „Râdea, muşchii i se suceau în râsul acesta, şi ochii lui hojma clipeau”. Când Moţoc, plin de umilinţă, îi cere lui Lăpuşneanu să-l ia de partea sa, Lăpuşneanu dă dovadă de inteligenţă, capacitate de analiză şi pătrundere psihologică. Cu ajutorul unui proverb Lăpuşneanu îl caracterizează pe Moţoc: „lupu păru-şi schimbă, da năravul ba”. Printr-o singură linie, Lăpuşneanu surprinde liniile caracteristice boierilor: Veveriţă, duşman vechi, dar cinstit, Spancioc este tânăr cu multă dragoste de ţară, Stroici e naiv, de aceea nu cunoaşte minciunile, iar Moţoc e „învechit în zile rele” şi „ciocoi făţarnic”. Dorinţa de putere n-ar valora nimic dacă n-ar fi susţinută de o serie de alte calităţi care să-i dea posibilitatea de manifestare şi dintre acestea, cea mai importantă este abilitatea în ceea ce priveşte relaţiile umane. Abilitatea de a face promisiuni liniştitoare pentru ceilalţi şi care, personal, nu-l angajează cu nimic. Tot de această ţine şi capacitatea de a-şi stăpâni impulsurile violente, atunci când are ceva de câştigat de pe urma acestui lucru. Este expert în manipulare şi declară cu cinism acest lucru atunci când, la început, hotărăşte să-i cruţe, deocamdată, pe boieri, şi pe Moţoc în special: „te voi cruţa, căci îmi eşti trebuitor, ca să mă mai uşurezi de blăstemurile norodului”. Lăpuşneanu a venit în ţară cu anumite intenţii care sunt pline de patima răzbunării, acest lucru punând în evidenţă un personaj diabolic. Lăpuşneanu se conturează ca un adevărat personaj tragic. El îndeplineşte toate caracteristicile personajului tragic din teatrul vechii Grecii. Alexandru Lăpuşneanu în prima sa domnie, a vrut să mulţumească tot poporul. Faptul că acest lucru nu i-a reuşit atrage după sine vina personajului. Grecii numesc acest moment, moment numit hybris. Prin urmare Lăpuşneanu a fost alungat de la tron, fapt care a dat naştere poftei de răzbunare. Se marchează prin acest lucru un alt moment al personajului tragic, moment pe care vechii greci îl numesc pathos. Procedeele de caracterizare cu care operează autorul în acest prim capitol sunt procedeele de caracterizare directă (prin cuvintele autorului); autorul reţine câteva detalii de comportament sau de expresie care au însă o greutate extraordinară în definirea trăirilor personajului: „muşchii i se suceau într-un râs nervos. O astfel de tehnică de portretizare este experimentată de realişti în tehnica detaliului semnificativ sau frapant, precum şi procedeul de caracterizare indirectă (prin dialog). Dialogul este de esenţă dramatică, este lăsat să curgă liber, autorul nu intervine nici cu scurte intervenţii scenice astfel încât capitolul are un aspect dramatic, iar personajul are consistenţa tensionată şi complexă a unui personaj viu. Lăpuşneanu este tipul domnitorului tiran şi crud, cu voinţă puternică, ambiţie şi fermitate în organizarea răzbunării împotriva boierilor trădători, aceasta fiind unica raţiune pentru care s-a urcat pentru a doua oară pe tronul Moldovei: „Dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreu”. Dacă în primul capitol portretul lui Lăpuşneanu este scos în evidenţă prin intermediul antitezei dintre boieri şi Lăpuşneanu în al doilea capitol, caracterizarea lui Lăpuşneanu reiese din antiteza conflictuală dintre domniţa Ruxanda şi el. domniţa Ruxanda e plină de înţelepciune, gingăşie pe când Lăpuşneanu e crud, nemilos şi făţarnic. Este de observat în acest capitol momentul în care Lăpuşneanu înfuriat de cerinţa domniţei, şi anume de a înceta omorurile, pune mâna pe jungher. Este o reacţie necontrolată a lui, nepotrivită pentru un domnitor. Prin această acţiune, Lăpuşneanu dovedeşte a fin un om cu o fire colerică, impulsie, obişnuit să judece şi să facă dreptate singur, după propriile reguli. Auzind cererea domniţei, Lăpuşneanu o mustră „pentru vorbele nebune”, dar promite în final că va înceta cu omorurile, însă nu înainte de a-i da leac de frică. Lăpuşneanu în momentul de faţă, disimulează, dorind să fie calm şi se poartă autoritar faţă de soţia sa, dar şi cinic pentru că în sine leacul promis o va îngrozi. Este o reacţie de-a dreptul maladivă a personajului dând încă o dată dovadă de cruzime, spirit diabolic şi spirit de răzbunare. Lăpuşneanu ajunge acum să îndeplinească cu adevărat rolul de personaj excepţional în situaţii excepţionale, specific personajelor romantice. Procedeele pe care autorul le foloseşte în capitolul doi sunt: caracterizare directă şi caracterizare indirectă. În capitolul trei îl surprinde pe Lăpuşneanu intrând în biserică prilej pentru autor să realizeze descrierea costumului eroului. Autorul reuşeşte totodată să creeze şi atmosfera de epocă (moment în care de altfel se dovedeşte că Negruzzi este şi un adevărat creator al realismului). Lăpuşneanu, ca un mare actor, îşi va regiza cu deosebită rigurozitate, urmărind efectele, mişcările, ca pe o scenă, întru totul viabilă. Eroul disimulează din momentul în care intră în biserică, îşi atribuie un rol prin care vrea să pară un umil păcătos dornic să se spovedească şi să se îndrepte spre calea cea dreaptă. Ipocrizia şi făţărnicia personajului este nelimitată. El vrea să pară că se căieşte pentru greşelile sale astfel ţinând un discurs în care se foloseşte de pilde biblice. Lăpuşneanu vrea să pară convingător, faptul că se foloseşte de pildele biblice este doar pentru a crea în sufletul boierilor un adevărat efect persuasiv (de convingere, de lămurire). Discursul lui Lăpuşneanu pune în evidenţă un personaj cu o inteligenţă strălucită. Acesta ştie să utilizeze cuvintele de o aşa manieră încât să-şi convingă auditoriul fără însă a părea suspect printr-o excesivă umilinţă. Le atrage atenţia boierilor că au greşit cu toţii. Autorul foloseşte şi elemente anticipative pentru a fixa trăsăturile personajului şi intenţiile acestuia; astfel înţelegem că personajul nostru are intenţii malefice, căci moaştele Sf. Ioan cel Nou au tresărit la atingerea lui Lăpuşneanu. El îşi încheie cuvântarea invocându-l pe Isus să le ierte greşelile şi cheamă boierii la un ospăţ. Lăpuşneanu câştigă încrederea boierilor, care vin la ospăţ, cu excepţia lui Spancioc şi Stroici. Elocinţa sa ţine de abilitate, plăcerea vorbelor memorabile, a construcţiei discursului, însă s-ar putea susţine că e mai curând vorba de histrionism, de atenţie la efectul produs asupra spectatorului, decât de eficienţa sa ca persuasiune asupra interlocutorului. Din felul în care este organizat ospăţul se poate observa că planul domnitorului e bine gândit. La un semn al lui Lăpuşneanu se declanşează măcelul. Sadismul personajului precum şi decăderea psihologică sunt de-a dreptul înfiorătoare: cu cinism priveşte dintr-un colţ măcelul, dându-i o satisfacţie totală priveliştea sângeroasă. După care, satisfăcut, il dă pe Moţoc mulţimii. De caracterul histrionic se leagă probabil şi cruzimea sa. Violenţa, tratarea fără menajamente a duşmanului, era o trăsătură obişnuită în lumea respectivă, însă, în cazul lui Lăpuşneanu, ea frizează patologicul. Pentru faptul că el nu se mulţumeşte cu faptul de a-şi învinge duşmanul, ci e hotărât să-l nimicească total. Teroarea devine un spectacol gratuit, dincolo de posibila ei justificare ca instrument de guvernare – lichidarea în masă a boierilor şi construirea unei piramide din capetele lor. În momentul în care Lăpuşneanu construieşte piramida de capete pathos-ul devine deja patologic. Pentru caracterul personajului autorul foloseşte dialogul, dar şi naraţiunea. Ca şi în primul capitol dialogul dă personajului o consistenţă sporită (pare o fiinţă vie). Antiteza dintre Lăpuşneanu şi Moţoc, ca şi aceea dintre Lăpuşneanu şi Doamna Ruxanda defineşte personajul prin crearea elementului de contrast. Bun cunoscător al psihologiei umane, se dovedeşte atât în atitudinea lui faţă de Moţoc cât şi atunci când profită de mulţimea adunată la porţile curţii domneşti, ştiind astfel să scape de unul dintre cei mai ameninţători duşmani ai săi, argumentând „Proşti, dar mulţi […] să omor o mulţime de oameni pentru un om, nu ar fi păcat?”. Capacitatea de manipulare este dusă la desăvârşire, atunci când, în faţa mulţimii răzvrătite, el ia hotărârea (comunicată de asemenea cu cinism – „Du-te de mori pentru binele moşiei dumnitale, cum ziceai însuţi”) de a-l sacrifica pe Moţoc, scăpând în acest fel de un duşman periculos (şi, formal, respectându-şi promisiunea) şi deturnând un pericol iminent, o mulţime care, scăpată de sub control, ar fi putut deveni imprevizibilă. Deţine arta disimulării, scena din biserică fiind foarte semnificativă în acest sens: îmbrăcat „cu mare pompă domnească” se închină pe la icoane; sărută moaşele sfântului, îl ia martor pe Dumnezeu pentru căinţa de a fi comis crime, citează din Biblie, în timp ce pregăteşte cel mai sadic omor din toate câte comisese – piramida de capete tăiate ale celor 47 de boieri ucişi la ospăţul domnesc, la care fuseseră invitaţi. Este inteligent, perfid, reuşind să păcălească pe boieri, să manevreze pe oricine şi să-şi ascundă adevăratele planuri de răzbunare, pe care le aplică cu o satisfacţie deosebită. În ultimul capitol personajul este surprins bolnav, pe patul de moarte. Delirând, cere iertare de la Dumnezeu şi doreşte să fie călugărit. Un personaj obsedat în aşa măsură de puterea temporală, de aici şi acum, e limpede că nu poate fi prea preocupat de viaţa de apoi. Doar în pragul morţii sale hotărăşte, ca un fel de troc, ca în cazul că va scăpa, să abdice şi să se călugărească, pentru ca, de îndată ce această ameninţare ăşi pierde caracterul iminent, să dispară şi căinţa şi să îşi retracteze promisiunea, redevenind, potenţial, violent. Într-un moment de luciditate este prins de o furie nebună şi ameninţă cu moartea fiului său. Degradarea psihologică a personajului atinge un punct maxim în acest moment, personajul este de-a dreptul dezumanizat. Doamna Ruxanda îndemnată de Spancioc şi Stroici (care s-au reîntors între timp în ţară) precum şi de mitropolitul Teofan, îl otrăveşte pe Lăpuşneanu. Personajul moare în chinuri groaznice. Moartea personajului marchează un alt moment din tragedia greacă antică şi anume thanathosul. Suferinţa fizică a personajului este dublată şi de suferinţa sufletească, Lăpuşneanu este sensibilizat, nu doreşte să audă nimic din ce-a făcut. Este clipa adevărului, o clipă de iad. Moartea personajului produce o stare de purificare pe care o exprimă catharsi-ul în tragedia greacă. Nu i se poate nega un anumit curaj, o anumită demnitate în faţa morţii, atunci când, realizând că nu mai are nici o scăpare, că a fost otrăvit şi că e la cheremul duşmanilor săi, Stroici şi Spancioc, cere să i se dea lovitura de graţie, favoare ce i se refuză, fiind lăsat să moară în chinuri. Cruzimea este trăsătura dominantă a personajului, motivată de multe fapte cumplite: leacul de frică, linşarea lui Moţoc, ameninţarea cu moartea propriei familii, schingiuirea şi omorârea cu sânge rece, ba chiar cu satisfacţie a boierilor etc. Moartea lui Lăpuşneanu este o plată binemeritată pentru cruzimea sa. Costache Negruzzi a fost inspirat în momentul scrierii de operele vechilor cronicari moldoveni. Dialogul ca procedeu al caracterizării indirecte aduce în faţa cititorului un personaj malefic sau, la final, un personaj disperat, incapabil să-şi accepte judecata dreaptă, şi dornic de un final cât mai rapid, fără chinuri. Scriitori şi critici literari au apreciat în diferite epoci şi moduri aspectul psihologic al lui Alexandru Lăpuşneanu. Vasile Alecsandri a vorbit despre „tragedia cruntă a lui Lăpuşneanul”, iar Ovidiu Densuşianu despre „cruzimea, răzbunarea, viclenia lui”. Liviu Leonte constată la erou „o înclinaţie diabolică, sadică, spre teroare, o dorinţă bolnăvicioasă de a vedea curgând sânge”. Mai analitic, Nicolae Iorga vede aici „sufletul unui bolnav ce-şi află alinarea unei suferinţe tainice numai la vederea şi auzul suferinţei altora”. Doamna Ruxanda – caracterizare – Puse în evidenţă pe un fundal istoric dramatic, graţie unei tehnici a basoleriefului, personajele nuvelei Alexandru Lăpuşneanu se evidenţiază rând pe rând spre a se confrunta şi spre a-şi împlini destinul înscris – în fresca istorică – de moto-urile ce deschid tablourile confruntărilor. Doamna Ruxanda apare iniţial în contururi estompate, caracterizată mai curând de opoziţia caracteriologică faţă de Lăpuşneanu decât de propriile trăsături. Intervenţia, aproape timidă, în faţa actelor despotice ale voievodului mărturiseşte o fire blândă, căreia îi repugnă cruzimea. Şocată de piramida de capete, „leacul de frică” pe care i-l oferă, cu umorul său sumbru Lăpuşneanu, Doamna Ruxanda nu intervine – încă – la modul activ în evenimente. Cuvintele cu ecou de blestem – „O să dai samă, Doamnă!…” o impresionează însă, făcând apel nu atât la sensibilitatea feminină, la firea blândă şi miloasă a personajului, ci la statutul său de Doamnă a ţării. Neintervenind în faţa abuzurilor soţului ei, Ruxanda riscă să îşi împărtăşească, alături de întreaga sa familie, de ţara pe care o conduce despotic Lăpuşneanu, consecinţele funeste ale blestemelor celor oropsiţi. Astfel, se conturează un conflict care o va opune pe Doamna Ruxanda nu numai lui Lăpuşneanu, ci o va face să trăiască, dramatic, o confruntare a sinelui cu sentimentul datoriei. Demenţa finală a voievodului o va pune pe Doamna Ruxanda să opteze între datorie şi sentimentele sale de soţie, datoria de Doamnă şi, pe de altă parte, de mamă a unui viitor domn. Doamna Ruxanda va lua funesta şi curajoasa decizie finală, de a-i otrăvi pe Alexandru Lăpuşneanu, abia după ce se convinge că viaţa fiului ei poate fi curmată de accesele de cruzime, ajunse la paroxism, ale voievodului. Abia acest Lăpuşneanu, intoxicat de voinţa de putere (probabil din momentul în care a renunţat să fie Stolnicul Petre), transformat în fiară, gata să-şi ucidă propriul fiu dacă acesta i-ar lua tronul, o poate face pe Doamna Ruxanda să renunţe la datoria de soţie; renunţarea ce are loc după ce Lăpuşneanu îns