Referat Ion - Comentariu Literar

Mai jos puteti citi fragmente din Referat Ion - Comentariu Literar si de asemenea puteti face Download Referat Ion - comentariu literar

Citeste fragmente din Referat Ion - Comentariu Literar

Liviu Rebreanu: ION – comentariu literar Caracterizarea lui Ion Generalitãþi: Este prima capodoperã în creaþia lui Liviu Rebreanu ºi un punct de referinþã în evoluþia romanului românesc. Eugen Lovinescu considerã romanul o adevãratã revoluþie faþã de: lirismul sãmãnãtorist, eticismul ardelean, atitudinea poporanistã. Elita criticii literare a vãzut în acest roman o capodoperã de rãscruce în reflectarea satului ºi a þãranului român. Într-adevãr, romanul aduce o imagine nouã, autenticã, obiectivã asupra realitãþii rurale, respingând orice intenþie de idilizare, de înfrumuseþare. Geneza: Liviu Rebreanu a pornit în scrierea acestui roman de la fapte reale, pe care le-a transfigurat în opera sa. În articolul Mãrturisiri romancierul vorbeºte amãnunþit despre geneza romanului sãu. În primul rând romancierul mãrturiseºte cã a fost impresionat de o scenã surprinsã la hotarul satului Prislop, când un þãran s-a aplecat ºi a sãrutat pãmântul ca pe o ibovnicã. Scena i s-a întipãrit în minte, l-a uimit, l-a obsedat ºi a fost fixatã în desfãºurarea epicã a romanului. Liviu Rebreanu a reþinut o întâmplare petrecutã în sat: un þãran întãrit ºi-a bãtut unica fiicã, Rodovica, pentru cã a greºit cu cel mai becisnic flãcãu din sat. Dacã fata ar fi greºit cu un bãiat înstãrit, þãranul ar fi gãsit mijlocul sã împace lucrurile. Aºa însã ruºinea lui era mai amarã pentru cã trebuia sã se încrusceascã, fruntaº, cu pleaba satului ºi sã dea o zestre bunã unui prãpãdit de flãcãu, care nu iubea pãmântul. Întâmplarea Rodovicãi va constitui pentru început subiectul nuvelei Ruºinea. Tot în zilele respective Liviu Rebreanu a stat de vorbã cu un flãcãu din vecini, voinic, harnic, dar foarte sãrac, Ion Pop al Glanetaºului. Din discuþiile cu acest flãcãu se simþea o dragoste pentru pãmânt aproape bolnãviceascã. Pronunþa cuvântul pãmânt cu atâta sete, cu atâta lãcomie ºi pasiune, parcã ar fi fost vorba despre o fiinþã vie ºi adoratã. Combinând aceste date, imaginând scene, gesturi, dialoguri, Liviu Rebreanu a trecut la elaborarea romanului. El îºi propune sã reprezinte prin Ion al Glanetaºului pasiunea organicã a þãranului român pentru pãmântul pe care s-a nãscut, pe care trãieºte ºi moare. Ion este un roman realist de observaþie socialã. Romanul are o structurã complexã: urmãrind destinul personajului principal, pe fundalul satului ardelean cu tradiþiile ºi obicieiurile sale. Încã din acest roman Liviu Rebreanu este adeptul construcþiei sferice: romanul începe ºi se sfârºeºte cu aceeaºi imagine. Drumul care duce spre Pripas este în acelaºi timp drumul de la realitatea vieþii la ficþiunea operei artistice; aceeaºi omagine de la sfâºitul romanului ne readuce din lumea romanului în realitatea concretã: Din ºoseaua ce vine de la Cârlibaba, întovãrãºind Someºul când în dreapta, când în stânga, pânã la Cluj ºi chiar mai departe, se desprinde un drum alb mai sus de Armadia, trece râul peste podul bãtrân de lemn, acoperit cu ºindrilã mucegãitã, spintecã satul Jidoviþa ºi aleargã spre Bistriþa, unde se pierde în cealaltã ºosea naþionalã care coboarã din Bucovina prin trecãtoarea Bârgãului. […] Drumul trece prin Jidoviþa, pe podul de lemn acoperit, de peste Someº, ºi pe urmã se pierde în ºoseaua cea mare ºi fãrã început … Structura romanului este complexã, autorul urmãrind destinul unui personaj proiectat pe fundalul satului ardelean cu tradiþiile, obiceiurile sale specifice. Monografia satului ardelean: Se constituie treptat din prezentarea satului ºi a þãranilor, a problemelor, care-i frãmântã îndeosebi problema pãmântului; prezentarea obiceiurilor ºi a tradiþiilor legate de momentele fundamentale ale vieþii: naºterea, nunta, înmormântarea; prezentarea vieþii intelectualitãþii ardelene ºi a problemei naþionale. Nu întâmplãtor romanul începe cu descrierea horei, scenã antologicã prin care autorul realizeazã mai multe obiective: prezentarea unui joc popular specific zonei, someºana, ºi introducerea treptatã a personajelor ºi sugerarea viitoarelor conflicte. Obiectivul romancierului înregistreazã pe rând lãutarii, care cântã sub ºopron, ritmul îndrãcit al someºanei, gesturile flãcãilor, care îºi ciocnesc cizmele: Zecile de perechi bat Someºana cu atâta pasiune, cã potcoavele flãcãilor scapãrã scântei, poalele fetelor se bolbocesc, iar colbul de pe jos se învãltoreºte, se aºeazã în starturi groase pe feþele brãzdate de sudoare, luminate de obosealã ºi de mulþumire. Cu cât Briceag iuþeºte cântecul, cu atât flãcãii se îndârjesc, îºi înfloresc jocul, trec fetele pe subt mânã, le dau drumul sã se învârteascã singure, þopãie pe loc ridicând tãlpile, îºi ciocnesc zgomotos cãlcâiele, îºi pleznesc tureacii cizmelor cu palmele nãduºite… În continuare obiectivul romancierului înregistreazã grupul fetelor nepoftite la joc, al babelor care-ºi admirã odraslele ºi al copiilor, care pândesc poalele fetelor. Scena este semnificativã ºi pentru realitatea adânc diferenþiatã a satului. Astfel într-un grup stã primarul ªtefan Hotnog, un chiabur cu burta umflatã, ºi câþiva bãtrâni fruntaºi: Pe-alãturi, ca un câine la uºa bucãtãriei, trage cu urechea Alexandru Glanetaºu, dornic sã se amestece în vorbã, ºtiindu-se totuºi sã se vâre între bogãtaºi. Lipsesc ºi reprezentanþii intelectualitãþii ardelene: familia învãþãtorului Herdelea ºi preotul Belciug. Aceºtia respectã petrecerea þãranilor, dar nu se amestecã printre ei. Astfel Maria Herdelea era fatã de þãran de pe la Monor, dar fiindcã umblase totdeauna în straie nemþeºti ºi mai ales cã s-a mãritat cu un învãþãtor – se simþea mult deasupra norodului ºi avea o milã cam dispreþuitoare pentru tot ce e þãrãnesc. Ion o strânge la piept pe Ana, mireasa lui Geroge, deºi este îndrãgostit de Florica. Aici se sugereazã conflictul prin apariþia lui Vasile Baciu, care îl umileºte pe Ion. Liviu Rebreanu exceleazã în prezentarea vieþii þãrãneºti desfãºurate sub semnul experienþei colective: hora, naºterea, nunta, botezul, slujba duminicalã, judecarea vinovaþiilor, înmormântarea. Toate aceste aspecte sunt zugrãvite magistral, degajând o puternicã senzaþie de viaþã realã. Obiceiurile de la nuntã sunt prezentate cu prilejul nuntei Anei cu Ion. Nunta þine trei zile. În prima zi alaiul porneºte cu cãruþe spre Jidoviþa. În frunte merg cãlãreþii, care pocnesc din pistoale. În prima cãruþã sunt lãutarii, apoi o cãruþã cu mirii ºi cu druºtele ºi o briºcã cu naºii. Într-o altã cãruþã sunt pãrinþii mirilor, apoi altele încãrcate cu flãcãi ºi fete. Nunta începe la socrul mic ºi continuã la socrul mare. Imaginea ospãþului este autenticã, alcãtuitã din urãrilr ºi chiuiturile tinerilor, din versurile starostelui, din jocul miresei; ziua a treia ospãþul se mutã la socrii mari, unde mireasa se duse acuma cu lada de zestre, urmatã cu atâta amar de vite ºi de galiþe cã de abia încãpeau în ograda Glanetaºului…. Liviu Rebreanu surprinde nu numai pitorescul obiceiurilor, dar ºi psihologia þãtãneascã, mai ales în fragmentul care prezintã peþitul fetei, în realitate un târg aprig pentru zestre. Tabloul monografic al satului se completeazã ºi cu alte elemente, ca naºterea la câmp. Tot în acest sens sunt prezente informaþii despre obiceiurile la înmormântare. La înmormântarea Anei, la prohod, participã tot satul. Romancierul fixeazã ºi aici toate elementele esenþiale: praporii fluturau alene în adierea de primãvarã… tãmâie ºi aducea în schimb valuri de miros dulce de flori de mãr… preotul Belciug mormãia pe nas cântecele de înmormântere sí scutura mereu cãdelniþa. Foarte bun psiholog, Liviu Rebreanu surprinde gesturile, comportamentele personajelor ºi mai ales psihologia personajului principal. In mintea acestuia se amestecã imaginea moartei, cu aceea a copilului ºi cu imaginea iubitei. Cu deosebitã artã romancierul surprinde spaima de a nu pierde pãmântul, care se strecoarã treptat în sufletul lui Ion. Dupã înmormântarea Anei se fac pomenii bogate. Aceste elemente se îmbogãþesc cu altele, prilejuite de îmormântarea lui Ion. Si aici participã tot satul. Preotul Belciug þine o cuvântare funebrã, care îl impresioneazã pe cei prezenþi. Autorul este atent la reacþiilöe participanþilor ºi mai ales a pãrinþilor: Pe urmã Ion fu coborât în pãmântul care i-a fost prea drag, ºi oamenii au venit pe rând sã-i arunce câte o mânã de lut umed care rãbufnea greu ºi trist pe scândurile odihnei de veci… Dupã înmormântare Glanetaºu a fãcut pomeni bogate pentru sufletul lui Ion. Satul Pripas este locuit de români ºi maghiari sub dominaþie austro-ungarã. În sat existã o ierarhie bine determinatã în funcþie de averea fiecãruia. În frunte se aflã ªtefan Hotnog, apoi þãrani bogaþi, ca Vasile Baciu, Toma Bulbuc, þãrani înstãriþi, ca Simion Lungu ºi sãraci ca Ion, Florica, vãduva lui Maxim. În aceastã lume pãmântul determinã poziþia socialã a oamenilor ºi relaþiile dintre ei. De dragul pãmântului Ion trebuie sã-ºi înãbuºe glasul iubirii ºi sã se însoare cu o fatã bogatã, dar pe care n-o iubeºte. La fel, Florica, fatã sãracã, se cãsãtoreºte, fãrã sã-l iubeascã, cu Goerge, fiul gospodarului înstãrit, Toma Bulbuc. La timpul sãu Vasile Baciu s-a cãsãtorit tot pentru avere; tot pentru pãmânt Ion se bate cu Simion Lungu, ajungând la închisoare. Meritul romancierului constã în faptul de a fi surprins tensiunile sociale ºi psihologice declanºate de problema pãmântului. Toate sentimentele, interesele, pasiunile garviteazã în jurul averii, a pãmântului. Atenþia romancierului se îndreaptã ºi asupra intelectualitãþii ardelene, a greutãþilor cu care se confruntã zilnic. Astfel învãþãtorul Herdelea intrã în conflict cu preotul Belciug, om orgolios, care îºi simtã ameninþatã întâietatea în sat. Învãþãtorul Herdelea ºi cu numeroasa sa familie, se zbate cu datorii ºi lipsuri. Liviu Rebreanu surprinde intelectualitatea ardeleanã în zbaterea ei dramaticã între sentimentul naþional ºi presiunile funcþionarilor cezaro-crãieºti. Prin figura învãþãtorului Herdelea, Liviu Rebreanu redã compromisurile fãcute de intelectualitatea ardeleanã interesatã în lupta naþionalã, dar dornicã sã-ºi pãstreze ºi sã-ºi lãrgeascã privilegiile. De exemplu învãþãtorul Herdelea, mare susþinãtor al cauzei neamului, pentru a-ºi menþine postul îl voteazã pe candidatul maghiar. Caracterizarea lui Ion În centrul romanului stã destinul personajului principal, Ion. În aprecierea acestui personaj trebuie evitat un punct de vedere exclusivist: absolvirea sau condamnarea totalã. În realitate Ion este un personaj complex cu lumini ºi umbre, a cãrui suflet are pãrþi greu de înþeles ºi de explicat. Complexitatea personajului rezultã din sfâºierea dramaticã sub impulsul unor solicitãri simultane ºi contrare: glasul pãmântului ºi glasul iubirii. Departe de a fi un primitiv, un instinctual, Ion trãieºte o dramã deplin motivatã social ºi psihologic. Încã de mic el îºi dã seama cã trãieºte într-o lume în care pãmântul reprezintã totul: el condiþioneazã pãziþia socialã ºi relaþia dintre oameni. În aceastã lume oricât de înzestrat ar fi omul el nu este apreciat dupã calitãþile sale, ci dupã holdele de pãmânt pe care le are. Pãmântul este deci garanþia unei vieþi îndestulate ºi fericite. Aºadar nu este vorba în cazul lui Ion de o sete atavicã de pãmânt, ci de o dorinþã fierbinte de a trãi altfel. Ion nu este un posedat al posesivunii, ci un om, care doreºte sã-ºi schimbe viaþa într-o lume, care nu-i oferã prea multe ºanse. Astfel la început el îºi lucreazã cu hãrnicie ºi îndârjire pãmântul puþin ºi neroditor. Munca sa este însã fãrã rezultat; Ion se simte umilit de ceilalþi. Cearta cu Vasile Baciu, bãtaia cu George, mustrãrile preotului, reproºurile mamei, cã trage la sãrãcie amplificã zbuciumul personajului. Pentru Ion pãmântul înseamnã mai mult decât stãpânirea unui teren întins, înseamnã demnitate, înseamnã dorinþa de a intra în rând cu oamenii. Singura soluþie de a ajunge la pãmânt oferitã de lumea în care trãieºte este cãsãtoria cu o fatã bogatã. Cum Vasile Baciu nu i-ar fi dat fata de bunãvoie, Ion se decide sã o seducã pe Ana. Setea de pãmânt întâlneºte în sufletul lui Ion o rezistenþã puternicã pentru cã Ion nu se hotãreºte uºor sã o ia pe Ana de nevastã. Neputinþa de a-ºi schimba viaþa îl determinã sã aleagã aceastã soluþie. Defapt în vremea respectivã mulþi tineri sãraci se însurau pentru avere cu fete bogate. Romancierul insistã asupra setei de pãmânt a personajului; aceasta manifestã faþã de pãmânt un fel de adoraþie pãtimaºã: Cu o privire setoasã, Ion cuprinse tot locul, cântãrindu-l. Simþea o plãcere atât de mare vãzându-ºi pãmântul, încât îi venea sã cadã în genunchi ºi sã-l îmbrãþiºze. I se pãrea mai frumos, pentru cã era al lui. Iarba deasã, groasã, presãratã cu trifoi, unduia ostenitã de rãcorea dimineþii. Nu se putu stãpâni. Rupse un smoc de fire ºi le mototoli încet în palme. În faþa holdelor de pãmânt Ion se simte copleºit; are sentimentul nimiciniei: Glasul pãmântului pãtrundea nãvalnic în sufletul flãcãului, ca o chemare, copleºindu-i. Se simþi mic ºi slab, cât un vierme pe care-l calci în picioare sau ca o frunzã pe care vântul o vâltoreºte cum îi place. Suspinã prelung, umilit ºi înfricoºat în faþa uriaºului: Cât pãmânt, Doamne! Setea de pãmânt l-a stãpânit pe Ion încã din copilãrie: Totuºi în fundul inimii lui rodea ca un cariu pãrerea de rãu cã din atâta hotar el nu stãpâneºte decât douã-trei crâmpeie, pe când toatã fiinþa lui arde de dorul de-a avea pãmânt mult, mult, cât mai mult … Iubirea pãmântului l-a stãpânit de mic copil. Veºnic a pizmuit pe cei bogaþi ºi veºnic s-a înarmat într-o hotãrâre pãtimaºã: „trebuie sã aibã pãmânt mult, trebuie !” De pe atunci pãmântul i-a fost mai drag ca o mamã. Din momentul în care Ion se hotãreºte sã o ia pe Ana, el dovedeºte o viclenie ºi o tenacitate calculatã. Asistãm la o adevãratã înscenare eroticã: joacã la horã, o cheamã la poartã, o ignorã câteva zile, o seduce ºi o pãrãseºte. Dacã pânã la un punct el poate fi înþeles în zbaterea sa pentru pãmânt, tratamentul inuman faþã de Ana este aproape inexplicabil. Lãcomia nemãsuratã a personajului reiese din certurile cu Vasile Baciu cãruia îi ia tot pãmântul. Dupã ce obþine pãmânturile, Ion se schimbã. El dobândeºte conºtiinþa noii sale poziþii în lumea satului în ochi avea o luminã mândrã, de biruitor, era plin de sine însuºi, pe uliþã umbla cu paºi mari ºi cu genunchii îndoiþi, vorbea mai apãsat cu oamenii ºi veºnic numai de pãmânt ºi avere. O scenã semnificativã este aceea când Ion, ameþit de fericire se apleacã ºi-ºi sãrutã pãmântul: Acuma, stãpân al tuturor pamânturilor, râvnea sa le vazã, sã le mângâie ca pe niºte ibovnice credincioase. … Dragostea lui avea nevoie de inima moºiei. Dorea sã simtã lutul sub picioare, sã i se agaþe de opinci, sã-i soarbã mirosul, sã-ºi umple ochii de culoarea lui îmbãtãtoare… Sufletul îi era pãtruns de fericire. Parcã nu mai râvnea nimic ºi nici nu mai era nimic în lume afarã de fericirea lui. Pamântul se închina în faþa lui, tot pãmântul… ªi tot era al lui, numai al lui acuma… Se opri în mijlocul delniþei. Lutul negru, lipicios îi þintuia picioarele, îngreunându-le, atrãgându-l ca braþele unei iubite pãtimaºe. Îi râdeau ochii, iar faþa toatã îi era scãldatã într-o sudoare caldã de patimã. Îl cuprinse o poftã sãlbaticã sã îmbrãþiseze huma, sã o crâmpoteascã în sãrutãri. Întinse mâinile spre brazdele drepte, zgrunþuroase ºi umede. Mirosul acru, proaspãt ºi roditor îi aprindea sângele. Se aplecã, luã în mâini un bulgãre ºi-l sfãrâmã între degete cu o plãcere înfricoºatã. Mâinile îi rãmaserã unse cu lutul cleios ca niºte mãnuºi de doliu. Sorbi mirosul, frecându-ºi palmele. Apoi încet, cucernic, fãrã sã-ºi dea seama, se lãsã în genunchi, îºi coborî fruntea ºi-ºi lipi buzele cu voluptate pe pãmântul ud. ªi-n sãrutarea aceasta grãbitã simþi un fior rece, ameþitor… Se ridicã deodatã ruºinat si se uitã împrejur sã nu-l fi vãzut cineva. Faþa însã îi zâmbea de o plãcere nesfârºitã. κi încruciºã braþele pe piept ºi-ºi linse buzele simþind neâncetat atingerea rece ºi dulceaþa amarã a pãmântului. Satul, în vale, departe, pãrea un cuib de pãsãri ascuns în vãgaunã de frica uliului. Stãpânirea pãmântului îi dã lui Ion senimentul puterii: Se vedea acum mare ºi puternic ca un urias din basme care a biruit, în lupte grele, o ceatã de balauri îngrozitori. κi înfipse mai bine picioarele în pãmânt, ca ºi când ar fi vrut sã potoleascã cele din urmã zvârcoliri ale unui duºman doborât. Si pãmântul parcã se clãtina, se închina în faþa lui… Dupã cãsãtorie trãsãturile îºi pierd treptat omenescul. În epoca respectivã ºi alþi tineri s-au cãsãtorit cu fete bogate fãrã sã iubeascã dar s-au resemnat ºi ºi-au cinstit familiile (Vasile Baciu). Abia dupã nuntã Ion îºi dã seama cã odatã cu pogoanele de pãmânt primeºte ºi urãþica satului. El manifestã faþã de Ana o cruzime ºi o brutalitate greu de înþeles. Atitudinea sa inumanã, certurile, bãtãile, vorbele grele, determinã siniciderea Anei. Moartea Anei îl surprinde, dar nu îl schimbã. Groaza declanºatã de moartea Anei þine doar o clipã pentru cã gândul lui Ion se îndreaptã îmediat la copil, ca singurul moºtenitor al averii socrului sãu. Nici moartea Anei, nici a copilului nu-l impresoineazã prea mult, decât în mãsurã în care pãmânturile lui Vasile Baciu depindeau de aceºtia. Treptat Ion îºi dã seama cã fericirea nu stã în pogoanele de pãmânt ºi în sufletul sãu se simte din nou glasul iubirii pentru Florica. În finalul romanului Ion moare ucis de Geroge, deci printr-o moarte violentã care-i apare ca o pedeapsã pentru cã a vrut prea mult, pentru cã nu s-a ºtiut opri la timp. Împotriva intenþiei declarate a romancierului de a nu acorda atenþie meºteºugului stilistic, exprimarea este sugestivã. Romancierul foloseºte expresii, comparaþii potrivite pentru a fixa un peisaj, o situaþie, o atitudine: În sfârºit se apropia crãciunul. O iarnã urâciosã se zbãtea sã coboare pe pãmânt, dar parcã nu avea încã destulã putere. Vãzduhul cernea mereu fulgi leneºi care se topeau pânã sã ajungã jos ºi se prãpãdeau în bãltoacele de noroi… Ion sosea totuºi ôn toate nopþile, nesmintit. Apoi, într-o searã rãscolitã de zãpadã mãruntã, veni mai devreme puþin. Casa zãcea în întuneric, neagrã ca un bivol adormit. Construcþia romanului este simetricã, alcãtuitã din: 2 capitole : Glasul pãmântului, Glasul iubirii 6/7 subcapitole: Începutul, Zvârcolirea, Iubirea, Noaptea, Ruºinea, Nunta; Vasile, Copilul, Sãrutarea, Streangul, Blestemul, George, Sfârºitul PAGE PAGE 111 Ü¥eÀ