Referat Estomparea Granitelor Dintre Speciile Dramatice Traditionale2

Mai jos puteti citi fragmente din Referat Estomparea Granitelor Dintre Speciile Dramatice Traditionale2 si de asemenea puteti face Download Referat Estomparea granitelor dintre speciile dramatice traditionale2

Citeste fragmente din Referat Estomparea Granitelor Dintre Speciile Dramatice Traditionale2

Estomparea graniţelor dintre speciile dramatice tradiţionale Acest fenomen de întrepătrundere a elementelor diferitelor specii ale dramaturgiei cred că a fost o necesitate; la baza acestui fapt nu a stat numai dorinţa de crea ceva nou, ci mai ales punerea în discuţie a unor probleme actuale prin ilustrarea unor situaţii deja consacrate, cum ar fi miturile. Observ că literatura de „început”, dacă pot zice aşa, ce are asemenea caracteristică, a plecat de la valorificarea unor mituri, sau mai bine zis, revalorificarea şi redimensionarea acestora. Relevantă pentru această idee este opera lui Lucian Blaga, „Meşterul Manole”; deşi pune în lumină mitul jertfei pentru creaţie, acesta este prezentat dintr-o perspectivă modernă aş putea spune, modernitate dovedită în primul rând prin demitizarea situaţiei iniţiale, consacrată prin tradiţia orală, „Meşterul Manole” devenind o dramă de idei pe tema mitului creatorului şi al jertfei pentru creaţie. Un cuvânt de spus pentru reliefarea acestui fenomen îl au şi operele lui Marin Sorescu, „Iona” şi cea a lui Eugen Ionescu, „Regele moare”. Una din trăsăturile comune acestor trei creaţii este lipsa precizării timpului în care se desfăşoară acţiunea. În „Meşterul Manole” aflăm doar despre „un timp mitic românesc”, (deci un timp originar, anistoric) iar în „Regele moare” prezenţa haosului în regat denotă lipsa cu desăvârşire a acestuia, natura parcă deplasându-se de la traseul firesc. În privinţa acestui factor, „Iona” ridică aceeaşi problemă: nu putem şti cât durează o zi, mai ales că protagonistul se află în burta unui peşte. Deci, delimitarea temporală nu mai există. Şi mai este un amănunt care atrage atenţia: Marin Sorescu valorifică şi el un mit, unul biblic ce dă şi titlul piesei. Dar acest mit nu mai păstrează valenţele biblice, ci pune în discuţie singurătatea eroului tocmai într-o lume care vorbeşte atât de mult despre nevoia comunicării. Tot aici remarcăm o prezenţă abundentă a simbolurilor: deşi vrea mereu să-şi înşele ghinionul pe care îl are la pescuit, el nu reuşeşte şi are mereu cu el un acvariu, din care prinde peştii luaţi şi altă dată – este clară amăgirea cu bună ştiinţă omului în această viaţă efemeră, consolarea sa vremelnică. Apoi, este înghiţit de o balenă; contrastul apare aici, la nivelul semnificaţiilor – apa, simbol al vieţii, unitatea primordială ce a stat la apariţia ei, îl conţine acum pe Iona – omul prizonier, înconjurat de nepăsarea celor din jur, răceala acestora şi automatismul lor (burta peştelui). Deci, această viaţă nu oferă ceea ce are nevoie omul, nu oferă prieteni şi nici o mângâiere mai demnă; singurătatea trecătorului prin viaţa efemeră. Toate încercările lui Iona de a ieşi din propriul destin sunt sortite eşecului, omul a devenit un Dumnezeu demn de milă, care şi-a pierdut atributele sacralităţii. Motivul destinului personajului este universalizat în cuvintele autorului: „Iona sunt eu”. Finalul dramei îl prezintă pe nefericitul protagonist care, după ce a spintecat ultimul peşte, s-a trezit pe o plajă murdară, înconjurată de burţi de peşte: „un şir nesfârşit de burţi. Ca nişte geamuri puse unul lângă altul.” Acum, senzaţia de singurătate este copleşitoare; în haosul spaţial străjuit de imaginea angoasantă a altei posibile captivităţi, Iona se află, parcă, la începutul lumii. De data aceasta, numărul indefinit de obstacole sugerează că noua captivitate este definitivă şi irevocabilă. Cea dintâi semnificaţie a finalului ar fi imposibilitatea omului de a ieşi din limitele destinului său. În timpul anilor de şedere în burţile care îl găzduiseră, Iona îşi aminteşte de soţia sa, ba chiar le ceruse celor doi trecători (care duceau o scândură!), s-o caute. O dată ajuns pe plajă, memoria începe să treacă în uitare lumea vie, apropiindu-i de alte chipuri (probabil ale lumii moarte): „Cum se numeau bătrânii aceia buni care tot veneau pe la noi când eram mic? Dar ceilalţi doi, bărbatul cel încruntat şi femeia cea harnică, pe care-i vedeam des prin casa noastră şi care la început nu erau aşa de bătrâni?” Impresionanta readucere în memorie a acestor imagini, constituie o chemare a neantului; se luminează, astfel, şi semnificaţia celor doi trecători – îngeri ai morţii – care urmau să-i ducă soţiei scândurile pentru sicriul său. Ultima parte a replicii („şi care nu erau aşa de bătrâni”) creează un acut sentiment de fragilitate în faţa timpului devorator. Această estompare a graniţelor este evidenţiată prin apariţia unor noi tipuri de creaţii ori prin reliefarea unor curente literare. În „Meşterul Manole”, Blaga îşi îmbogăţeşte mitul cu semnificaţii moderne, mai ales expresioniste. Expresionismul este un curent artistic a cărui concepţie estetică evidenţiază dorinţa de a da o nouă expresie spiritualităţii umane. Scriitorii expresionişti cultivă sentimentul metafizic al fiinţei, elanurile vitaliste, neliniştea existenţială,, esenţializarea imaginii lumii, idealul întoarcerii la sufletul primar, miticul, primordialul, arhaicul, regresiunea către regnul vegetal, personaje generice, reprezentative pentru o întreagă categorie. „Iona” este un solilocviu dramatic ce pune în evidenţă curentul numit existenţialism. Acesta apare la începutul secolului XX, în special în literatura franceză şi pune accent pe existenţa umană. Trăsăturile specifice curentului erau reprezentate de absurdul existenţei, imposibiliatea comunicării, raportul incoerent individ societate, singurătatea absolută a omului modern în mijlocul societăţii indiferente. Cele mai multe opere au aspectul unor parabole. Din acest punct de vedere, „Iona” dă expresie strigătului tragic al individului însingurat, care îşi afirmă dorinţa de comunicare, care se caută pe sine, dorind să lămurească o serie de raporturi precum sens/ nonses, inconştienţă/ luciditate, individualitate/ comunitate, libertate/ recruziune, viaţă/ moarte. Jean Paul Sartre, în lucrarea „Existenţa precede esenţa”, subliniază ideea că de omul însuşi depinde acordarea unui sens propriei vieţi şi devenirea sa ca fiinţă raţională. Omul nu este decât ceea ce face el însuşi din sine. „Regele moare” (dar şi Iona) aduce în discuţie teatrul absurdului, care găseşte formule şocante de expresie, în opoziţie făţişă cu modalităţile consacrate ale artei dramatice. El respinge realismul psihologic şi social, bazat pe iluzia mimetică, aceea de a înfăţişa spectatorilor aparenţa unor oameni şi a unor situaţii reale, evoluând pe scenă. În piesele din categoria absurdului suntem confruntaţi, dimpotrivă, cu personaje şi situaţii nefireşti, neverosimile, puternic stilizate şi abstractizate, investite cel mai adesea cu o semnificaţie simbolică, mai mult sau mai puţin evidentă. În aceste piese, subiectul dramatic e frecvent dezvoltat sau redus la o intrigă extrem de simplă, lipsită de conflict aparent. Teatrul absurdului explorează terenul răului înrădăcinat în însăşi fiinţa omenească, în condiţia umană, dincolo de particularităţile istorice, psihologice sau sociale. Temele sale predilecte sunt lipsa de sens a existenţei, golul sufletesc, dezarticularea limbajului, incomunicarea, înrobirea omului de automatisme şi stereotipii, sugerându-se imposibilitatea de a ieşi din acest impas. Mesajul sumbru este cu atât mai puternic, cu cât este cel mai adesea exprimat într-o formulă echivocă, în care tragismul existenţei este deopotrivă producător de efecte comice, caricaturale, groteşti. Teatrul absurdului a avut un impact considerabil asupra evoluţiei artei dramatice, înnoindu-i radical mijloacele de expresie şi lărgindu-i universul tematic. O dată cu această estompare de graniţe, personajele cândva tipice, ce simbolizau diferite tipologii acum sunt simbolice. Locul lui Negru-Vodă din „Meşterul Manole” este luat de un personaj generic, Vodă, care în final nu numai că nu-l condamnă pe Manole, ci-i porunceşte să trăiască şi să se bucure de creaţie. Soţia sa, Ana din baladă, este substituită de Mira, personaj mult mai bine conturat. Spre deosebire de prima, cea din opera lui Blaga ştie că o operă mare cere o jertfă pe măsură şi înţelege că ei îi revine rolul de a însufleţi zidurile. Numele „Mira” a fost interpretat şi ca un derivat de la forma grecească a „Moirelor” – simbolul destinului. Bogumil şi Găman sunt personaje inexistente în baladă, imaginate de autor pentru sporirea semnificaţiilor. Stareţul este adeptul ereziei bogumilice, omul fiind deopotrivă creaţia lui Dumnezeu( sufletul curat şi nevinovat) şi a Satanei( trupul păcătos). Astfel, Bogumil (care îl îndeamnă la jertfă pe meşter) este un personaj simbolic, la graniţa dintre malefic şi benefic. În spirit expresionist este construit şi Găman, care sugerează spiritul primitiv, primordial şi tendinţa întoarcerii către regnul vegetal. El comunică straniu cu pământul, cu stihiile naturii, doarme mult, murmură cuvinte fără şir şi cu un înţeles clar. În naivitatea lui, prevede destinul Mirei, cât şi pe al lui Manole. Cei nouă meşteri, odată un personaj colectiv, acum sunt individualizaţi, moral şi social. Ei sunt uniţi de patima creaţiei şi pot întruchipa chiar pe ucenicii lui Iisus, prin credinţa lor în Manole. Şi el este un personaj cu profunzime sufletească, ce suferă transformări pe tot parcursul operei. Dacă la început, când drama începe cu motivul surpării zidurilor, Manole este cufundat în raţional, calculând mereu, treptat va realiza că soluţia frământării sale este jertfa şi va trebui să o accepte. Piesa lui Eugen Ionescu relevă un alt personaj: regele Bérenger I este prototipul suveranului din orice timp, care supunându-i pe alţii, trebuie să înveţe, la rândul lui, să se supună procesului îmbătrânirii şi al trecerii în nefiinţă. Cele două soţii ale sale au o semnificaţie antitetică: Margareta, cea dintâi şi cea mai învârstă reprezintă vocea conştiinţei lucide, a raţiunii de care a dus lipsă regele mai toată viaţa. Maria, mult mai tânără, sugerează viaţa, dând glas sentimentului, „însă unul firav, căci Bérenger s-a bucurat superficial, fără să-l eternizeze în spirit.” Margareta este „simbolul morţii imanente”, pe care raţiunea o anticipează, în timp ce Maria reprezintă fragilitatea vieţii şi frumuseţea ei adevărată, esenţa ei fiind ratată de rege. Personajul Iona nu este cuprins de panică şi se comportă într-o împrejurare extraordinară ca şi cum s-ar afla într-o situaţie perfect normală. Prizonierul nu-şi pierde fervoarea disociativă şi face reflecţii despre progres, soartă, despre psihologia generaţiilor, şi chiar urzeşte planuri de viitor. Vorbind mereu cu dublul său, în finalul operei, Iona îl anunţă că pleacă din nou (probabil în „marea călătorie” de dincolo de moarte, o nouă lume a singurătăţii). Important este următorul aspect: în acest context, cuvintele „E tare greu să fii singur”, rostite de personaj, devin drama existenţială. Măreţia personajului constă în gestul său final: spintecându-şi abdomenul, aşa cum făcuse cu burţile peştilor, Iona se contopeşte cu Fiinţa Universală. Poate că acesta ar fi sensul ultimei sale replici: „Răzbim noi cumva la lumină”, personajul reprezentând toţi oamenii aflaţi în puterea destinului, de aici născându-se sentimentul de singurătate, de înstrăinare existenţială, nevoia de a vorbi cu dublul său sau pur şi simplu …dorinţa de a vedea pe cineva trecând. Ceea ce vreau să subliniez e faptul că toate aceste personaje sunt simboluri şi mai ales, mesajul autorului, nu este transmis direct, ci simbolic. Un alt element distinctiv este limbajul, care este fie solemn, metaforic (ca în „Meşterul Manole”), cu figuri stilistice („prăpăstii albastre” – oximoron sugerând tocmai dualitatea Bine/Rău), exprimări ce sugerează profunzimea sentimentelor şi al gândirii personajelor („Doamne, ce strălucire aici, şi ce pustietate în noi…”), fie este liric, în deschiderea tablourilor, arătând o meditare, nu neapărat filozofică, dar una axată pe condiţia omului din ziua de azi., prezentarea unor elemente concrete tratate cu ajutorul unor sintagme abstracte. Se dă astfel senzaţia unei taclale – plăcerea de a conversa, pe teme aparent gratuite. Estomparea graniţelor dintre speciile dramatice tradiţionale a influenţat, după cum se vede, revalorificarea unor mituri, fapte, pentru a se sugera noi probleme ale condiţiei umane. Deşi aceste opere la care am făcut referire aparţin unor specii diferite (dramă, parabolă şi „tragedie comică”) ele reliefează acest fenomen de spargere a barierelor tradiţionale, o nouă viziune asupra existenţei şi vieţii care, evoluând, necesită un nou ochi critic, o altă perspectivă de analiză, evidenţiind măiestria ce pune de fapt în valoare potenţialul creator al autorilor şi talentul acestora de neegalat. Idei folosite din manualul de limba şi literatura română a editurii Corint şi Humanitas Ţurcanu Săvel PAGE PAGE 3 쥁