Referat Razboaiele Daco-romane Si Consecintele Lor

Mai jos puteti citi fragmente din Referat Razboaiele Daco-romane Si Consecintele Lor si de asemenea puteti face Download Referat Razboaiele daco-romane si consecintele lor

Citeste fragmente din Referat Razboaiele Daco-romane Si Consecintele Lor

Războaiele daco-romane şi consecinţele lor Dacii sau geţii fac parte din marele grup etnic al tracilor şi constituie cea mai însemnată ramură a lui, având o civilizaţle, o cultură şi o istorie politică pe care n-a egalat-o nici o altă ramură. Se poate spune că dacii sau geţii reprezintă elita numerosului grup al tracilor. Cu privire la mulţimea acestor traci, Herodot face o afirmaţie de cea mai mare importanţă : „Neamul tracic — spune el în cartea a cincea a Istoriilor sale — este, după acela al indienilor, cel mai mare dintre toate. Dacă ar avea un singur domnitor şi ar fi uniţi între ei, ar fi de neînvins şi, după cum cred ei, cu mult mai puternici decât toate popoarele. Obiceiuri au cam aceleaşi toţi, afară de geţi şi de travsi şi de cei cari locuiesc mai sus de Crestonei". Intr-adevăr, tracii se întindeau pe o suprafaţă enormă, de la Marea Egee şi din vestul Asiei Mici până în mlaştinile Pripetului şi de la cadrilaterul Boemiei până spre Bug. Ei erau împărţiţi însă într-o sumedenie de neamuri care se duşmăneau între ele. Din cauza aceasta nici nu se puteau apăra cum trebule şi au fost supuşi de diferiţi cuceritori. Cei mai însemnaţi însă dintre toate neamurile tracice au fost dacii sau geţii. Sunt două denumiri pentru omul, şi acelaşi popor, după cum munteni, moldoveni şi transilvăneni sunt trei denumiri pentru aceeaşi realitate etnică : românii. Istoricul, geograful şi etnograful antic Strabo arată de altfel limpede că dacii şi geţii vorbesc „aceeaşi limbă". Impărţiţi într-un mare număr de triburi, ei locuiau tinutul cuprins între, Tisa, Dunăre, Marea Neagră şi Nistru, trecând în unele părţi şi peste aceste hotare. Astfel, la sudul Dunării, ei se întindeau până la munţii Balcani, mai ales în partea de est, dinspre mare. Spre răsărit, treceau Nistrul, înalntând până spre Bug, iar spre apus, ajunseseră până la Dunărea panonică. În secolul al II-lea î.e.n. are loc şi înaintarea puterii romane în Peninsula Balcanică. Regatul macedonean care, în urma luptei de la Pydna, în 168, fusese împărţit în patru părţi puse sub privegherea Romei, este desfiinţat şi transformat în provincie romană în anul 146, în a doua jumătate a secolului au loc numeroase lupte între romani de o parte, ilirii, celţii şi tracii de la Dunărea mijlocie, de cealaltă. Aceştia din urmă atacă mereu şi pradă ţinuturile ocupate de romani sau protejate de ei. În câteva rânduri izbutesc chiar să bată armatele romane, nu pot însă până la urmă să împiedice înaintarea înceată, dar sigură, a legiunilor. În multe din aceste războaie şi expediţii de pradă spre miazăzi, geţii au fost tovarăşii celţilor, tracilor şi ilirilor, împărţind cu ei câştigul, dar având asupra lor următorul avantaj : în caz de pericol, se retrăgeau dincoace de Dunăre, pe când ceilalţi rămâneau expuşi represiunilor romane. Rezultatul final al acestor lupte a fost o slăbire completă a neamurilor celtice, ilirice şi tracice de la sudul Dunării care în curând vor înceta să mai joace un rol politic, prinse între puterea Romană în plină expansiune de o parte şi statul dacic care va ajunge sub conducerea lui Buerebista la cea mai înaltă expresie a sa, de cealaltă. Ridicarea statului dac în secolul întîi înaintea erei noastre se explică prin-tr-un complex de factori, în primul rând, creşterea puterii economice a masei poporului; apoi, ivirea unei personalităţi politice şi militare remarcabile, regele Buerebista, cel mal de seamă cârmuitor pe care 1-au avut strămosii noştri, se adaugă, în sfârsit, şi o conjunctură externă favorabilă, slăbirea vecinilor celţi, iliri şi traci în urma îndelungatelor conflicte cu romanii. Se pare că Buerebista a avut o lungă domnie, scriitorul lordanes din secolul al Vl-lea al erei noastre dacă început al ei anul 82 î.e.n., an ce a fost însă pus în dubiu de cercetări recente, care aşază începutul stăpînirii lui între anii 70 şi 60. Războaiele pe care le-a purtat Buerebista cu neamurile vecine au fost încununate de succes. Ca urmare a izbânzilor sale militare, Buerebista realizează un stat cu o suprafaţă considerabilă, cuprinzând nu numai toate teritoriile locuite de daco-geţi, dar si unele din teritoriile vecinilor celţi, iliri şi traci. Hotarele acestui stat erau spre răsărit ţărmul Mării Negre şi Bugul, spre miazănoapte Carpaţii Păduroşi, spre apus cadrilaterul boem, Dunărea mijlocie şi Morava, spre miazăzi, muntele Haemus sau lanţul Balcanllor. Capitala acestui întins stat a fost orasul Argedava. Nu se ştie precis unde era situat: unii învăţaţi 1-au identificat cu Arcidava, în Banat; alţii 1-au aşezat pe Argeş, la Popeşti, iar recent s-a emis părerea că ar fi fost în munţii Orăştiei, poate chiar la Costeşti, unde alături de cetatea din munte sînt urmele unei întinse asezări civile. Dintre urmaşii lui Buerebista, în genene stăpânitori slabi, care nu se pot asemăna nici pe departe cu marele lor predecesor sau cu succesorul lor, eroicul Decebal, rege dac (86-106). În timpul domniei lui, statul geto-dac atinge apogeul dezvoltarii economice si politice. A luptat impotriva romanilor incercand sa organizeze o coalitie a populatilor dace, sarmate si germanice din N.Carpatilor. 楖瑣牯潩⁳慬椠据灥瑵‬⁡潦瑳椠散敬搠湩甠浲⁡湩 牦滢⁴敤爠浯湡⁩湩甠浲⁡⁡潤慵爠穡潢楡⁥牧汥⁥〱 ⴱ〱′⹥⹮猠⁩〱ⴵ〱‶⹥⹮匠愭猠湩捵獩瀠湥牴⁵⁡ 癥瑩⁡浵汩湩慴挠灡楴楶慴楴⹩ Decebal — pe care o inscripţie descoperită nu de mult pare a-1 arăta ca fiu al fostului rege Scorillo — izbuteşte să refacă unitatea politlcă a dacilor. Autoritatea lui se întinde peste întreg ţinutul dintre Tisa, Dunăre şi Nistru ; păreau că se întorc — si de fapt s-au şi întors pentru cîtva timp — vremurile lui Buerebista. În anul 87e.n. campaia initiata de Domitianus, sub conducerea generalului Corneliu Fuscus cinci sau sase legiuni trec Dunarea pe un pod de vase şi înaintează prin Portile De Fier Ale Transilvaiei, aici in apropierea satului de astazi “Bucova” intr-un loc numit Tapae, legiunile sunt surprinse de daci. Una din legiunile romane este nimicită aproape in intregime, steagurile si masinile de razboi fiind capturate de autohtoni. Însuşi comandantul de cucerire Fuscus este ucis in lupta . Dezastrul luptei este recunoscut de mai mulţi istorici latini (Tacitus, Martial, Iuvenal ). Numele conducătorului armatei dace este consemnat numai de unul singur Tacitus, este vorba de Diurpaneus, un tarabostes din sud-vestul Daciei . În urma bătăliei datorită forţei de lupta si tacticii duse, îl determină pe batrânul Duras să lase tronul biruitorului lui Fuscus. Diurpaneus purtând supranumele Decebal (“Cel puternic”, “Cel viteaz”) devine astfel rege in anul 87. El este recunoscut unic conducator de toti geto-dacii liberi, atraşi de virtutile regelui aureolat de legenda. În anul 88 romanii reiau ofensiva in frunte cu, generalul Tettius Iuianus guvernator al provinciei Moesia Superior, trece Dunărea şi urmează acelasi drum ca şi Fuscus. Bătalia are loc tot la Tapae dar de data aceasta biruitori ies romanii, Cassius Dio scrie ca insuşi Tettius ucide mai multi dusmani de frunte . Tot el aminteşte de scăparea ruşinoasă a lui Vezina “al doilea dupa Decebal” , “vice-regele” (prefăcându-se mort fuge noaptea de pe câmpul de lupta ) . Tettius Iulianus continua înaintarea spre Sarmisegetuza, pentru a nu cadea intr-o cursa întinsă de Decebal el organizeaza tabăra in apropierea cetăţii. Profitând de acest ragaz Decebal cere pace. Tettius nu o acorda sperând sa-l îngenunchieze dupa ce îi învinge pe cvazi şi pe marcomani (neam germanic care anterior refuzase-ră să atace Dacia). Spre marea surprindere Tettius pirde bătălia cu aceştia si acum se vede el nevoit să ceara pace. Decebal ştiind că trupele romane se află încă pe pământul Daciei şi luând în considerare ca în dreapta Dunării se afla garnizoana peincipala a Legiuni a v-a Macedonica, primeste pacea. La încheierea păcii nu se prezintă personal, si nici nu-l trimite pe Vezina, ci dupa spusele lui Martial îl trimite pe fratele său Diegis. Pacea din 88 cu toate ca are caracterul unui “compromis” (necesara din cauza epuizarii ambelor tabere), ea confirmă un nou client al Romei. Dupa câştigarea acestui titlu, pe langa faptul ca Dacia câstiga multe sume de bani si mesteri pricepuţi la multe lucruri folositioare atat pe timp de pace cat si pe timp de razboi, hotarele Daciei rămâneau neschimbate : de la Carpaţi până la Dunare, avea ca puncte de reper Tibiscus (Timis), Rabon (Drincea, Jiu), Aluta (Olt), Axiopolis (Cernavoda), gurile Dunării, la N, pana la Tyras . întins şi mai puternic imperiu din câte a cunoscut antichitatea. Traian a fost, înainte de toate, ostaş, cel mai mare ostaş, al Romei, întrecând chiar şi pe Cezar. Sub el, întinderea imperiului este maximă : din Mesopotamia şi Armenia, până la coastele africane şi europene ale Atlanticului, înglobând şi Britania, şi din nordul Transilvaniei până în deşerturile Nubiei, în sudul Egiptului, şi ale Arabiei. Era un mare comandant, cunoscând toate tainele artei militare şi îndurând alături de soldaţii săi, care, de aceea, îl divinizau, toate privaţiunile şi mizeriile războiului. Dar alături de virtuţile militare, el avea şi pe cele civile. Era un mare constructor şi un excelent administrator, luând măsuri drepte şi având grijă să nu se facă abuzuri. Nu-l interesa averea, nu dorea să strângă bo-găţii. Pe de altă parte, era tolerant în ce priveşte credinţele religioase, lăsând pe fiecare să trăiască potrivit convingerilor sale, cu condiţia, bineînţeles, să nu prejudieieze interesele statului. Tocmai de aceea însă cerea tuturora respectul absolut al legii căreia el cel dintâi înţelegea să i se supună. Prin toate aceste însuşiri, Traian a fost pentru vremea lui şi va fi pentru totdeauna tipul reprezentativ al cârmuitorului : „Optimiis princeps". Se explică astfel de ce senatul roman, la încoronarea urmaşilor săi, a introdus urarea care însemna deplina recunoaştere a meritelor marelui predecesor : „Să fii mai fericit decât August, şi mai bun decât Traian". Traian pleaca la 25 martie 101, din Roma si parcurge trseul Lederata-Arcidava –Centum Putea-Berzobis-Aizis-Tibiscum, armata romana ocupa Banatul, Tara Hategului, dupa o victorie moderata la Tapae. În timpul iernii, ostilităţile încetară în această regiune — dacii se întăriseră la Poarta de Fier, trecătoarea care duce din Banat în Transilvania — începură însă în partea de răsărit a Moesiei Inferioare, adică în Dobrogea. O armată a lui Decebal, împreună cu un corp de sarmaţi aceşti aliaţi ai regelui dac luptau îmbrăcaţi de sus pînă jos, inclusiv caii, în zale de piele — trecu pe malul drept al Dunării şi atacă cetăţile romane. Avură loc lupte grele şi însuşi Traian trebui să coboare pe Dunăre spre a veni în ajutorul alor săi. În cele din urmă însă, năvălitorii fură respinşi pe malul stîng.   ¶ ² &ra în cetatea sa de scaun, Decebal se hotărăşte să se ducă el însuşi spre a cere pace. Ajuns în faţa împăratului, care îl primeşte stând pe jilţul domnesc şi în-conjurat de generali şi steagurile armatei sale, regele dac, ai cărui însoţitori îngenunche la picioarele biruitorului, se supune. Împăratul îi acordă, de data aceasta, pacea. Decebal obligînduse „Să înapoieze toate armele, maşinile şi meşterii primiţi de la romani, să predea dezertorii, să dărîme toate cetăţile, să părăsească toate cuceririle făcute în afară de propria sa ţară, să recunoască după formula tradiţională — de prieteni şi duşmani, pe prietenii şi duşmanii poporului roman şi, în sfîrşit, să nu mai primească nici un roman civil sau militar în slujba sa" (toamna anului 102). In afară de acestea, Traian anexează imperiului Banatul, Oltenia, Muntenia şi sudul Moldovei. Erau regiuni în care influenţa romană pătrunse-se deja şi pe drumurile cărora negustorii sud-dunăreni umblau de multă vreme. După ce lasă garnizoane în centrele mai importante din Dacia şi, în primul rând, în Sarmizegetusa, spre a supraveghea pe Decebal, împăratul se întoarce la Roma. Aici el serbează un binemeritat triumf, luînd numele de Dacicus. Dreptatea ne obligă să recunoaştem că Decebal nici n-ar fi putut respecta tratatul. Cu o bună parte din ţară anexată de romani, cu garnizoană romană în centrele sale mai importante, cu interzicerea de a mai avea altă politică externă decât aceea a imperiului, cu obligaţia de a-şi dărîma cetăţile, statul dacic era de fapt şi de drept numai o aparenţă sau un simulacru de stat, iar regele său un personaj pur decorativ. Decebal nu era însă omul să admită o asemenea situaţie falsă şi o asemenea umilinţă. El care bătuse două armate romane, să vadă acum garnizoana de legionari din Sarmizegetusa supraveghindu-i orice mişcare. De aceea, sfîrşitul se putea prevedea. El avea să fie războiul şi anume, de data aceasta, un război fără cruţare, mergând până la distrugerea unuia din adversari. Traian, spirit realist, a simţit-o de la cea dintâi ştire despre manevrele lui Decebal. In consecinţă, dându-şi seama de proporţi-ile şi caracterul luptei ce avea să se desfăşoare, el ia o serie de măsuri, atât de ordin militar, cât şi de ordin administrativ. Intăreşte mai întâi considerabil linia Dunării prin întemeieri de castre sau lagăre militare, cum e acela de piatră de la Carsium, inaugurat în anul 103 al erei noastre, sau acela de la Barboşi unde era, în acelaşi timp, şi o staţiune a flotei romane de pe Dunăre. Garnizoane puternice primesc oraşele Durostorum şi Troesmis; în acelasi timp, se fundează centre noi urbane, precum Nicopolis ad Istrum, în faţa Zimnicei, Marcianopolis şi Abrittus în Moesia, la Devnja, respectiv Razgrad. . Pentru a avea o legătură uşoară şi permanentă între cele două maluri ale Dunării, Traian însărcinase după primul război dacic pe vestitul arhitect Apollodor din Damasc să construiască un pod de piatră peste fluviu. Locul ales a fost în dreptul oraşului Drobeta (azi Drobeta-Turnu Severin), unde Du-nărea are o lăţime de 1 127 de metri. Lucrarea s-a executat repede : în primăvara anului 105 era gata. Picioarele care susţineau suprastructura podului, în nu-imăr de 20, au fost făcute din piatră legată cu ciment roman şi din cărămidă. Ele se aflau la distanţă de 170 de picioare unul de celălalt, adică 56,74 de metri, socotindu-se din centrul unui picior la centrul celuilalt. Partea de deasupra a podului era, se pare, de lemn, iar lungimea totală a lui, între cele două portaluri, de 1134,90 metri. In luna ianuarie 1858, scăzînd în mod neobişnuit nivelul apelor Dunării, s-au putut examina de aproape stîlpii podului şi s-a constatat că în zidărie erau găuri în care fuseseră aşezate bîrne de stejar, găsindu-se chiar ,şi cîteva bucăţi de lemn. Cărămizile care acopereau stîlpii — cărămizi care au de fapt consistenţa şi soliditatea pdetrii, fiind făcute, întocmai ca şi cimentul roman, după o reţetă pe care astăzi n-o mai cu-noaştem — poartă mărcile Legiunei a Vll-a Claudia, precum şi a unor cohorte independente; aşadar, la această mare construcţie tehnică — care a stîr-nit admiraţia istoricului Cassius Dio — au lucrat, cum era de altfel obiceiul la romani, ostaşii. Se poate spune că nu numai Dacia, dar întreg imperiul roman a fost cucerit, în timp de război, cu sabia, iar în timp de pace cu ciocanul, dalta şi mistria legionarilor. Ostaşii erau în acelaşi timp şi zidari, ofiţerii erau şi arhitecţi. Stau şi astăzi, în multe părţi ale Europei, ca pilde vii de trăini-cie şi îndrăzneală, construcţiile făcute acum aproape două mii de ani de aceşti admirabili arhitecţi care au fost romanii. Razboiul din 105-106 incepe in primele luni ale lui 105 , Traian pleacă din Roma la 4 iunie al anului 105 ; în cursul lui iulie, după ce toate preparativele fuseseră făcute şi podul isprăvit, începe campania propriu-zisă. O parte din armată ocupase încă dinainte malul stâng şi ridicase aici fortificaţii pentru a apăra podul; restul, în frunte cu împăratul, trece acum peste bătrânul fluviu, după ce mai întâi se aduseseră zeilor sacrificiile necesare. Pentru prima dată, în cursul istoriei, malurile Danubiului erau legate prin-tr-un pod de piatră. Act simbolic care voia parcă să anunţe luarea pentru tot-deauna în stăpânire a Daciei de către romanitatea biruitoare. O altă armată a trecut Dunărea la Oescus. Ea se întâlni, urcînd pe râu în sus, cu cea dintâi, care străbătuse Oltenia de la apus spre răsărit. Având acum forţele reunite, Traian înaintă spre miazănoapte şi trecu în Transilvania pe la Turnu Roşu. O dovadă că acesta a fost drumul urmat de împărat în cel de al doilea război este denumirea de Castra Traiana pe care o are o localitate de pe valea Oltului, în hărţile vechi. Ba ne arată că acolo a fost una din taberele principale instituite de-a lungul drumului, când Decebal ataca garnizoanele romane din Banat , Muntenia, Oltenia si-l face prizioner pe Caius Pompelius Longinus. Vara, Traian ataca pe 6 coloane :Valea Cernei, Hateg, la S de Mures, Costesti, Blidaru, Piatra Rosie; Valea Jiului, Masivul Sureanu, Banita; Drobeta, Sucidava, Romula, Valea Oltului, Tilisca, Capalna ; Restul coloanelor romane au mers pe ruta Moesia Inferior, S-E Transilvaniei, Bran, Bratocea, Oituz si distrug fortificatile dintre Cumidava (Rasnov) si Augustina (Bretcu). Cu masini de razboi, romanii ataca Sarmisegetuza. Bacilis tradeaza secretul conductelor de apa si locul tezaurului. Ultima lupta areloc la Porolissum (Miograd). Decebal se retrage spre Carpatii Orientali, dar este ajuns din urma de decurionul Tiberius Claudius Maximus si se sinucide. La 11 august 106, Dacia era deja provincie romana conform unei diplome militare si unor emisiuni monetare (Porolissum) . Dacia Traiana cuprindea : Transilvania fara coltul de S-E, Banatul, Oltenia pana la Jiu . Traian alipeste Moesia Inferior Transilvania de S-E, Moldova de mijloc, Oltenia de Est, Muntenia. Administratia a fost incredintata lui Decimus Terentius Scaurianus, care reconstituieste orasele si satele Daciei, construieste o noua capitala Colonia Sarmisegetuza Ulpia Traiana Augusta Dacica . Caius Avidus Nigrinus : noul guvernator – desavarseste opera de organizare si colonizare a Daciei. Olonizarea provinciei dintre dintre Dunare si Carpati, de o mare insemnatate strategica, urbanizarea, propasirea economica, noile structuri sociale, introducerea dreptului civil si privat roman vor marca evolutia spre o sinteza etno – culturala ce va conduce la formarea poporului roman. “Duras care avea domnia mai inainte de, o oferi de buna voie lui Decebal, regele dacilor, pentru ca era priceput in ale razboiului si iscusit la fapta; stiind cand sa navaleasca si cand sa se retraga la timp, mester in a intinde curse, viteaz in lupta, stiind a se folosi cu dibacie de o victorie si a scapa cu bine dintr-o infrangere ; pentru romani un potrivnic de temut”(CASSIUS DIO , LXVIII,14). Prada pe care o iau romanii, după cucerirea Sarmizegetusei, este enormă. Se ştie doar că mi-nele de aur din Munţii Apuseni erau exploatate din vremuri imemoriale. Şi e foarte natural să admitem că tezaurul regilor daci trebuia să cuprindă cantităţi importante de metal preţios. Exista şi în vremea aceea, cum există şi azi, obiceiul de a acumula, de a stoca aurul. S-a gasit şi argint. S-au mai luat apoi „un număr de vase şi de cupe care desfide orice evaluare", ca să întrebumţăm înseşi cuvintele scriitorului antic loannes Lydus, turme de vite, arme şi mulţi prizonieri. Pe statuile de bronz aurite din forul lui Traian sta scris : „Ex manubiis", adică făcute din prada de mână, deci din ce a putut lua fiecare soldat, la repezeală, şi duce cu el. Intre spolii, s-a aflat şi cornul de băut, poate de zimbru, îmbrăcat în aur, al lui Decebal, pe care împăratul îl în-chină lui Jupiter Kassios. Cât de însemnată a fost prada luată de romani din Dacia se vede din următorul fapt : înainte de războaiele lui Traian, imperiul trecea printr-o gravă criză financiară. Se numise chiar o comisie care să propună reduceri şi economii în cheltuielile publice. După războaie, dimpotrivă, se constată o situaţie financiară înfloritoare ; nu mai e vorba de reduceri; mai mult, se fac construcţii însemnate, teatre, apeducte, fortificaţii în diferite părţi ale imperiului şi, ceea ce e într-adevăr extraordinar, se suprimă impozitele pe anul 106, contri-buabilii primind, dimpotrivă, de la îm-părat, cîte 650 de dinari fiecare. Această schimbare totală nu poate avea decît o explicaţie : cantitatea enormă de aur şi de argint pe care cucerirea Daciei a adus-o în tezaurul roman. Nu degeaba a fost calificată această ţară de către învăţaţii vremii noastre „California lu-mei vechi". Cucerirea Daciei a produs la Roma o satisfacţie extraordinară. Serbările date au întrecut în măreţie şi somptuozitate tot ce se făcuse pînă atunci. Ele au durat 123 de zile, cu participarea a 10 000 de gladiatori; 11 000 fiare sălbatice au fost aduse în circuri spre a îndestula pofta de spectacol a publicului roman. S-au făcut donaţii în bani şi distribuţii de alimente celor nevoiaşi. S-au bătut, în afară de monede, 3 medalii comemorând acest eveniment : una mai mare, de argint, celelalte două de bronz. S-au realizat, în ceramică, bibelouri sau mici obiecte în legătură cu supunerea Daciei; pe unele s-a scris şi numele lui Decebal. Dar în afară de aceste manifestări, mai mult sau mai puţin trecătoare, s-au realizat şi unele lucrări şi monumente de mari proporţii, destinate să amintească multor generaţii strălucitele fapte de arme ale împăratului. In sudul Dobrogei, în regiunea unde se dăduseră luptele grele din iarna anului 101—102 şi ca o dovadă a însemnă-tăţii lor, s-a ridicat în anul 109 — data o ştim chiar din inscripţia pusă de Traian şi dedicată zeului „Marte Răzbunătorul" („Marti Ultori") — un monument numit Tropaeum Traiani, de proporţii impunătoare (înălţime — 38,29 metri, diametrul bazei — 39,3286 metri), împodobit cu sculpturi reprezentînd diferite scene de război. Şi astăzi se mai văd, în apropiere de satul Adamclisi, adică, în turceşte, Biserica omului, nume în legătură tocmai cu monumentul, ruinele, de formă circulară, ale Trofeului ; alături, rânduite cu grijă, sînt sculpturile ce au împodobit monumentul; una singură dintre metopele păstrate lipseşte : se află la Muzeul Arheologic din Istanbul. Al doilea monument comemorativ a fost Columna lui Traian, aşezată în mijlocul frumosului for construit de împărat la Roma şi inaugurată în ziua de 12 mai, anul 113. Este o coloană de mar-mură albă, înaltă de aproape 40 de metri (exact : 39,83 m), cu un diametru de aproape 4 metri, împodobită cu un şir continuu de sculpturi care o acoperă de la bază pînă în vârf. Aceste sculpturi reprezintă scene din cele două războaie dacice şi suplinesc, dar numai în mică parte, preţioasele Comentarii ale lui Traian şi Geticele lui Criton, astăzi pierdute. In soclul columnei a fost depusă în anul 117 urna de aur conţinînd cenuşa împăratului Traian, mort la 65 de ani în oraşul Selinus din Cilicia Asiei Mici, oraş care s-a numit apoi Traianopolis. PAGE PAGE 1 Portretul lui Decebal (87—106), sculptat pe Columna Traiană. Marcus Ulpius Traianus, (98—117), Relief pe Columna Traiană (Impăratul, al doilea din dreapta).  În amintirea bărbaţilor viteji care au murit pentru republică; pentru a comemora luptele purtate în Dobrogea în iarna anului 101—102 împăratul Traian a poruncit ridicarea monumentului Tropaeum Traiani — azi Adamclisi. 쥁@